ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 105/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 200 din 17

septembrie 2001, Curtea de Apel Galați, secția comercială și de contencios

administrativ, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC M.T. SRL Galați

(aflată în prezent în procedura de lichidare, în baza Legii nr. 64/1995,

lichidator judiciar desemnat fiind SC E.L. SRL Iași), în contradictoriu cu

pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice

Galați, a dispus anularea deciziei nr. 1680/2000 și a hotărârii nr. 15/2000,

emise de pârâți, exonerând, totodată, reclamanta, de plata sumelor menționate

în procesul-verbal nr. 914/2000, pe care l-a anulat.

Instanța a reținut că soluția se

impunea, întrucât, contractând cu SC R. SA Onești, procesarea de petrol într-o

fază de benzină secundară, care s-a și vândut ca atare, reclamantei nu-i sunt

aplicabile prevederile art. 12 din O.U.G. nr. 82/1997, care dispun în sensul că

se datorează accize pentru carburanții auto, calitate pe care benzina secundară

nu o întrunește.

Recursul declarat de pârâta Direcția

Generală a Finanțelor Publice Galați, în nume propriu și pentru pârâtul

Ministerul Finanțelor Public, împotriva sentinței mai sus menționate, a fost

admis de către Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ,

prin decizia nr. 3010 din 3 octombrie 2003, fiind casate hotărârea recurată și

decizia nr. 1680/2002 a Ministerului Finanțelor Publice, cu trimiterea cauzei

la această din urmă autoritate, pentru soluționarea pe fond.

La data de 4 aprilie 2004, reclamanta

SC M.T. SRL Galați, prin lichidator judiciar SC E.L. SRL Iași, a formulat o

nouă cerere de chemare în judecată a acelorași autorități publice, solicitând

anularea parțială a deciziei nr. 385/2003, emisă de Ministerul Finanțelor

Publice, în executarea hotărârii instanței de control judiciar.

Prin sentința civilă nr. 212 din 1

noiembrie 2004, Curtea de Apel Galați, secția comercială și de contencios

administrativ, a admis acțiunea, a anulat în parte decizia nr. 385/2003,

respectiv pct. 1 din dispoziție și a exonerat reclamanta de plata sumei de

2.434.013.031 ROL, reprezentând T.V.A. și majorări de întârziere aferente,

stabilite inițial prin procesul-verbal nr. 914/2000, încheiat de fosta

D.G.F.P.C.F.S. Galați.

Instanța a reținut că reclamanta nu

poate fi sancționată prin decăderea din dreptul de deducere a T.V.A., urmare a

nemenționării în cele 8 facturi fiscale în discuție, a unor informații

prevăzute ca obligatorii, abia prin art. 55 alin. (8) din Legea nr. 571/2003,

care, însă, nu era în vigoare la momentul desfășurării operațiunilor în cauză,

la acea dată procedura completării respectivelor mențiuni fiind prevăzută

printr-o normă legală cu caracter supletiv.

S-a mai reținut că reclamanta a

acționat cu bună credință, nefiindu-i imputabil faptul neplății T.V.A. de către

furnizor.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, în termen legal, pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice

Galați, în nume propriu și în numele Ministerului Finanțelor Publice - Agenția

Națională de Administrare Fiscală.

În motivarea recursului declarat,

recurenta-pârâtă a criticat hotărârea instanței de fond, pentru a fi apreciat

greșit atât actele și lucrările dosarului, cât și prevederile legale incidente

în cauză, ceea ce a determinat pronunțarea unei hotărâri nelegale, bazate exclusiv

pe concluziile raportului de expertiză și pe apărările reclamantei-intimate.

Recurenta a arătat, în esență, că în

cauza supusă soluționării, problema de ordin legal ce trebuia soluționată, era

aceea de a se determina în ce măsură reclamanta SC M.T. SRL avea dreptul se

deducă T.V.A. - ul înscris pe cele 8 facturi emise de SC B.H. SRL București,

care nu aveau toate rubricile formularului completate conform dispozițiilor

prevăzute în H.G. nr. 704/1993, prin care s-a aprobat Regulamentul de aplicare

a Legii nr. 82/1991.

Recurenta-pârâtă a susținut că în

mod greșit instanța de fond a apreciat că nu se putea reține răspunderea

reclamantei-intimate pentru lipsa mențiunilor ce nu îi sunt imputabile, în

cauză putând fi analizată numai răspunderea civilă pentru fapta proprie, în

condițiile în care trebuia reținută incidența normelor juridice speciale, de

natură fiscală, care nu fac o astfel de distincție.

În fine, recurenta a mai arătat că

reclamanta-intimată, pentru a putea exercita dreptul de deducere a T.V.A. -

ului înscris în cele 8 facturi emise de furnizorul său sus-menționat, avea,

potrivit art. 25 lit. b) din O.G. nr. 3/1992, obligația de a verifica

întocmirea corectă a acestora, facturile trebuind să conțină elementele

principale ale documentelor justificative enumerate prin Regulamentul privind

aplicarea Legii contabilității nr. 82/1992, aprobat prin H.G. nr. 704/1993,

pct. 119, ceea ce în speță nu s-a realizat.

Recursul este nefondat.

Înalta Curte, examinând actele și

lucrările dosarului, prin prisma prevederilor legale incidente, incluzând art. 304

1

C. proc. civ., în raport cu probele administrate și cu toate criticile

recurentei-pârâte, reține că hotărârea instanței de fond este legală și

temeinică și urmează a fi menținută, pentru considerațiunile în continuare

prezentate.

Este adevărat că problema de drept

ce se impune a fi soluționată și clarificată în cauza de față, astfel după cum

a arătat și recurenta-pârâtă, este aceea de a determina în ce măsură

reclamanta-intimată putea legal să deducă T.V.A. - ul aferent celor 8  facturi

fiscale emise de furnizorul SC B.H. SRL, în condițiile în care aceste facturi

nu aveau completate rubricile privind denumirea și numărul străzii

furnizorului, județul și datele privind expediția mărfurilor.

Totodată, potrivit art. 25 lit. b)

pct. b din O.G. nr. 3/1992, privind T.V.A., cumpărătorii sunt obligați să

solicite de la furnizori sau prestatori, facturi sau documente înlocuitoare

pentru bunurile sau serviciile achiziționate și să verifice înscrierea în

documentele respective a datelor prevăzute la lit. a) a aceluiași articol.

Înalta Curte reține, însă, că acest

text nu poate fi aplicat și interpretat, decât în corelație cu pct. 119 din HG.

nr. 704/1993, pentru aprobarea unor măsuri de executare a Legii contabilității

nr. 82/1992 (act abrogat ulterior prin hotărârea nr. 22/2003).

În condițiile în care acest text indică că „de

regulă” documentele justificative cuprind elementele esențiale, numai

exemplificativ indicate, este evident că ne aflăm în fața unei norme legale cu

caracter supletiv, ce nu este însoțită de nici o sancțiune expresă, specifică,

mai cu seamă în cazul în care mențiunile ce lipsesc, nu pot conduce la ideea că

operațiunea economică în discuție nu ar fi fost desfășurată, cum este cazul

părților din prezentul dosar.

În plus, astfel după cum a rezultat

din actele și lucrările dosarului, societatea reclamantă M.T. SRL, în calitate

de cumpărătoare a produselor menționate în cele 8 facturi fiscale emise de

furnizorul SC B.H. SRL, a cerut de la acesta din urmă, potrivit legii.

certificatul de înmatriculare, certificatul de înregistrare fiscală. precum și

cel de plătitor de T.V.A.. nr. 9/51672 din 1998, acte care cuprindeau

mențiunile lipsă din facturi, respectiv numele și numărul străzii furnizorului.

În fine, așa cum în mod corect s-a

reținut și de către instanța de fond, se poate vorbi de caracterul imperativ al

normei ce reglementează cuprinsul unui „document fiscal justificativ”, abia

începând cu anul 2003, când prin Legea nr. 571/2003 (Codul fiscal) s-au prevăzut

expres informațiile necesare pe care trebuie să le conțină un astfel de act, în

art. 55 alin. (8) din acest act normativ, inaplicabil, însă, raporturilor și

situației juridice în speță, născute anterior, sub imperiul altor acte

normative sus menționate.

Față de cele indicate, rezultă că nu

sunt întemeiate criticile recurentei, astfel că potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul de față va fi respins ca nefondat, cu consecința menținerii hotărârii

legale și temeinice a instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta

Direcția Generală a Finanțelor Publice Galați, în nume propriu și în numele

pârâtului Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare

Fiscală, împotriva sentinței civile nr. 212 din 1 noiembrie 2004, a Curții de Apel Galați, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 17 ianuarie 2006.