ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3441/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 2 noiembrie 2000, reclamanta SC C.I. SRL Brăila a solicitat anularea deciziei nr. 2480 din 10 octombrie 2000, a Direcției Generale a Vămilor, prin care s-a respins contestația sa împotriva deciziei nr. 32 din 20 iunie 2000 a Direcției Regionale Vamale Galați, precum și a actelor constatatoare înaintate cu adresa nr. 2217 din 9 aprilie 2000, prin care a fost obligată la plata sumei de 221.733.523 lei, reprezentând drepturi vamale și penalități de întârziere.

În motivarea acțiunii sale, reclamanta a arătat că situația în care se află, a fost generată de întârzierea în aplicarea prevederilor Legii nr. 36/1999, a bugetului de stat, de către autoritățile vamale românești, întrucât la momentul declarării mărfurilor la import nu existau indicii de suspendare a facilităților fiscale și nici imediat; ulterior, nu i s-a adus la cunoștință invalidarea operațiunilor vamale deja efectuate prin D.V. nr. 1305 din 8 martie 1999, lucru ce ar fi permis eliminarea penalităților și stabilirea drepturilor vamale. De altfel, arată reclamanta, nu numai că s-a aplicat un act normativ care nu era cunoscut la momentul importului, nici de operatorul economic, nici de autoritățile vamale, dar aplicarea Legii nr. 36/1999 nu este corectă, nici în raport cu faptul că la plecarea mărfii din Italia, deci la demararea proiectului de investiție, mărfurile beneficiau de condiții care conform B.S.C.V.

Galați, s-au modificat diametral opus la sosirea și declararea mărfurilor. Curtea de Apel Galați, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 80 din 11 mai 2001, a admis acțiunea reclamantei și a anulat în parte procesul-verbal nr. 59/2000, actele constatatoare nr. 57 și nr. 58/2000, actele constatatoare nr. 59 - 63/2000 și decizia nr. 2480/2000, numai pentru penalitățile în sumă totală de 106.129.500 lei. Prin decizia nr. 899 din 6 martie 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, a admis recursul declarat de Direcția Regională Vamală Interjudețeană Galați, a casat sentința nr. 80 din 11 mai 2001 și a trimis cauza, spre rejudecare, reținând, în esență, pe de o parte, că în lipsa unei motivări, în sensul art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., nu se poate exercita corect controlul judiciar, iar, pe de altă parte, că instanța de fond s-a aflat într-o stare de confuzie, cu privire la actele contestate. La data de 19 mai 2003, reclamanta a precizat că solicită anularea procesului-verbal nr. 32 din 5 aprilie 2000 și a actelor constatatoare nr. 57 și nr. 58/2000, numai pentru penalitățile de întârziere și exonerarea de la plata acestora, având în vedere că nu se poate reține culpa sa.

Rejudecând pricina în fond după casare, Curtea de Apel Galați, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 60/F din 19 mai 2003, a respins ca nefondată, acțiunea precizată a reclamantei, reținând în esență, că atât actul constatator nr. 58 din 5 aprilie 2000 (care constată eludarea plății taxelor vamale aferente reparațiilor efectuate, nedeclarând costul reparației și a pieselor de schimb și diminuând astfel, valoarea în vamă a banilor, ceea ce prejudiciază bugetul de stat), cât și cel cu nr. 57 din 5 aprilie 2000 (prin care se stabilește majorările de întârziere rezultate din neaplicarea dispozițiilor Legii nr. 36/1999, cu privire la suspendarea facilităților fiscale prevăzute de O.U.G.

nr. 92/1997, privind stimularea investițiilor directe, aprobată și modificată prin Legea nr. 241/1998), sunt legale. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs SC C.I. SRL Brăila, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând dispozițiile art. 301, art. 302, art. 304 pct. 9 și 10 și art. 304 1 C. proc. civ. și art. 14 din Legea nr. 29/1990. În dezvoltarea motivelor sale de recurs, societatea reclamantă susține, cu privire la actul constatator nr. 58/2000, că în mod greșit a reținut instanța de fond că a contestat suma de 22.203.968 lei, în loc de 15.813.214 lei, din procesul-verbal nr. 32/2000, sumă care reprezintă doar penalitățile calculate la cumulul taxelor vamale, comision vamal și T.V.A., pe care nu le contestă.

Cu privire la calculul acestora, recurenta-reclamantă arată că nu i se poate stabili culpa, pentru calculul greșit al datoriei vamale, câtă vreme a anexat factura nr. 148 din 20 februarie 1998 ,care avea înscrisă valoarea corectă și câtă vreme nu i s-au aplicat nici prevederile art. 61 alin. (3) din Legea nr. 141/1997, potrivit cărora majorările de întârziere sunt datorate, doar dacă nu sunt plătite diferențele stabilite prin controlul ulterior, în termen de 7 zile de la comunicarea acestora. Referitor la actul constatator nr. 57/2000, recurenta-reclamantă susține că în mod greșit instanța de fond nu a exonerat-o de plata sumei de 106.129.509 lei, deși s-a dovedit inexistența culpei sale și inaplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 6 alin. (2) a Legii nr. 36/1999.

Examinându-se sentința atacată, în raport cu toate criticile formulate, cu probele administrate în cauză, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., se constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Conform art. 61 alin. (1) din Legea nr. 141/1997, autoritatea vamală are dreptul ca, într-o perioadă de 5 ani de la acordarea liberului de vamă, să efectueze controlul vamal ulterior al operațiunilor. Într-adevăr, potrivit alin. (3) al aceluiași articol, când controlul vamal ulterior constată că s-au încălcat reglementările vamale aplicate, datorită unor date cuprinse în declarația vamală, autoritatea vamală, după determinarea taxelor vamale cuvenite, ia măsuri de încasare, respectiv de restituire a acestora.

Diferențele în minus se comunică titularului operațiunii comerciale și urmează a fi achitate în termen de 7 zile de la data comunicării, iar neplata diferenței datorate de titularul operațiunii comerciale, în acest termen, atrage suportarea de majorări de întârziere aferente acestei diferențe, în cuantumul stabilit prin lege, precum și interzicerea efectuării altor operațiuni de vămuire, până la achitarea datoriei vamale. Prin urmare, se constată, pe de o parte, că textul mai sus arătat, se referă la majorări, iar nu la penalități, cum greșit a susținut recurenta-reclamantă. Pe de altă parte, acest text nu poate fi interpretat independent de cel al art. 141 alin. (1) teza finală din Legea nr. 141/1997, potrivit căruia datoria vamală ia naștere în momentul înregistrării declarației vamale.

În cauză, se constată că recurenta-reclamantă nu numai că nu a achitat datoria vamală pe care, de altfel, ulterior, o și recunoaște, în termenul de 7 zile, dar a și contestat-o o perioadă îndelungată. Prin urmare, în mod corect autoritățile vamale au calculat majorări de întârziere aferente diferenței în minus, astfel cum, de altfel, corect a reținut și instanța de fond. Totodată, se reține că în conformitate cu art. 40 din Legea nr. 141/1997, declarația vamală în detaliu, semnată de importator, exportator sau de reprezentanții acestora, are valoarea unei declarații pe propria răspundere, în ceea ce privește exactitatea datelor înscrise, autenticitatea documentelor anexate la declarația vamală și plasarea mărfurilor sub regimul vamal solicitat.

Așadar, titularul declarației vamale este cel care în realitate își stabilește baza de impozitare, fiind responsabil de declarația sa vamală. În cauză, pentru nedeclararea costului manoperei reparațiilor este responsabil titularul declarației vamale, iar prin controlul vamal ulterior s-a constatat tocmai diferența dintre ce s-a declarat și ce rezultă din factură. Așadar, astfel cum corect au reținut autoritățile vamale și instanța de fond, societatea recurentă nu și-a respectat obligațiile stabilite de lege, iar actul constatator nr. 58/2000 a fost emis tocmai pentru a se achita toate obligațiile bugetare. Referitor la pretinsa nelegalitate a actului constatator nr. 57/2000, se reține că acesta a fost emis cu respectarea dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 36/1999, potrivit cărora de la data publicării în Monitorul Oficial al României, a prezentei legi, facilitățile fiscale prevăzute de O.U.G.

nr. 92/1997, privind stimularea investițiilor directe, aprobată și modificată prin Legea nr. 241/1998, nu se mai aplică. Cum legea a fost publicată în Monitorul Oficial din 8 martie 1999, aceasta a intrat în vigoare de la această dată, conform și dispozițiilor art. 78 din Constituția României, în vigoare la data importului. Deci, din momentul depunerii declarației vamale în temeiul căreia se solicitau facilitățile dispuse prin art. 13 lit. a) din O.U.G. nr. 92/1997, deși erau suspendate, datoria vamală a devenit exigibilă, datorându-se și majorările de întârziere aferente în baza dispozițiilor legale arătate în cele ce preced. Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, iar criticile formulate, neîntemeiate, se va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC C.I. SRL Brăila împotriva sentinței civile nr. 60/F din 19 mai 2003 a Curții de Apel Galați, secția comercială și de contencios administrativ. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 iunie 2004.