ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 439/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată sub nr. 4959 din 15 iulie 2002 pe rolul Judecătoriei Târgu Mureș, reclamanta S.O. a solicitat anularea dispoziției nr. 866 din 28 iunie 2002 emisă de Primarul municipiului Târgu Mureș și acordarea în natură a imobilului situat în Târgu Mureș. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că imobilul a fost preluat de la soțul său, S.I. (decedat la 23 februarie 1998), prin nerespectarea prevederilor Decretului nr. 92/1950 alin. (2), deoarece acesta nu era „exploatator de locuințe”, ci era proprietarul imobilului conform poz. 459 din anexa deținută de Arhivele Naționale a României, filiala Târgu Mureș și contractului de vânzare-cumpărare încheiat între soțul ei, S.I.

și vânzătorul V.G. la 7 martie 1950, care este un act autentic și nu un antecontract, așa cum susține Primăria municipiului Târgu Mureș. Prin hotărârea nr. 172 din 1 noiembrie 1996, a mai arătat reclamanta, Comisia județeană de aplicare a Legii nr. 112/1995 a acordat lui S.M., fiul său, despăgubiri prevăzute de art. 13 din Legea nr. 112/1995, care au fost refuzate deoarece au fost simbolice. Intimata Primăria Municipiului Târgu Mureș, prin Primar a formulat întâmpinare, solicitând respingerea contestației ca netemeinică și nelegală. În cauză, B.P., C.P. și C.E.

au formulat cereri de intervenție accesorie în sprijinul pârâtului, solicitând admiterea în principiu a cererii și respingerea contestației formulată de reclamantă împotriva dispoziției nr. 866/2002 a primarului municipiului Târgu Mureș, ca netemeinică și nelegală, arătând în motivarea cererilor lor că primul ocupă un spațiu la parterul imobilului, cu destinație de comerț alimentar, în baza contractului de închiriere nr. 30/2000, obținut în temeiul Legii nr. 42/1980, iar intervenienții C. sunt posesorii contractelor de închiriere a unui apartament compus din două camere și dependințe anterior anului 1989, iar conform Legii nr. 112/1995 au dreptul de a cumpăra spațiul locativ. Prin sentința civilă nr. 5359 din 23 octombrie 2002, Judecătoria Târgu Mureș a declinat în favoarea Tribunalului Mureș competența materială de soluționare a acțiunii, având în vedere prevederile art. 158, 159, raportate la art. 24 pct. 7 și 8 din Legea nr. 10/2001.

Astfel investit, Tribunalul Mureș, prin sentința civilă nr. 198 din 14 martie 2003 a respins cererea reclamantei și a admis cererea de intervenție accesorie în favoarea pârâtului, formulată de intervenienții B.P., C.P. și C.E. Apelul declarat de S.O. împreună cu fiii săi S.I. și S.M. și fiicele S.D.D. și S.G.M.R. împotriva sentinței civile nr. 198 din 14 martie 2003 a Tribunalului Mureș a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 3147 din 29 septembrie 2004 a Curții de Apel Craiova (investită cu soluționarea apelului ca urmare a dispunerii strămutării la această instanță a judecării procesului reprezentând obiectul dosarului nr. 904/2004 al Curții de Apel Târgu Mureș, Încheierea nr. 3263 din 4 mai 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă.

Pentru a se pronunța astfel, instanțele au reținut, în esență, că, nu s-a făcut dovada că ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, la data de 7 martie 1950, între V.G. (vânzător) și S.I.(cumpărător), acesta din urmă și-ar fi înscris dreptul de proprietate în C.F., astfel încât convenția (un înscris sub formă privată) nu a produs un transfer al dreptului de proprietate în patrimoniul cumpărătorului, fiind doar un act juridic creator de obligații (obligația cumpărătorului de a plăti prețul și obligația vânzătorului de a preda dobânditorului înscrisurile necesare pentru intabularea dreptului). Au mai reținut instanțele că menționarea în anexa Decretului nr. 92/1950 a imobilului în litigiu ca fiind naționalizat de la S.I.

nu face dovada dreptului de proprietate al acestuia și nici a faptului că, în concret, preluarea imobilului s-a realizat de la S.I. Totodată, instanțele au reținut că, în anexă, S.I. apare cu mai multe imobile, printre care și cel situat în str. D., imobil al cărui proprietar era și este fosta soție a lui S.I., B.M.K. și pe care acesta l-a dobândit prin moștenire de la părinți, fapt confirmat și de extrasul de carte funciară din 9 iulie 1999, din care rezultă că B.M.K. este în prezent unic proprietar al imobilului. Împotriva deciziei nr. 3147 din 29 septembrie 2004 a Curții de Apel Craiova au declarat recurs S.O., S.I., S.M., S.D. și S.G.M.R., invocând dispozițiile art. 304 pct. 8, 9, 10 C. proc.

civ. și susținând, în esență, că dreptul de proprietate al lui S.I. a fost intabulat în cartea funciară, dar acesta a dispărut din motive necunoscute. Au mai reținut recurenții că imobilul a fost naționalizat de la S.I., în calitate de proprietar și că actul prin care a fost naționalizat imobilul este lovit de nulitate absolută, deoarece S.I. nu putea fi încadrat între categoriile de persoane prevăzute prin Decretul nr. 92/1950, astfel că sunt îndeplinite toate condițiile pentru restituirea în natură a imobilului. O altă susținere se referă la împrejurarea că prin decizia Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 se recunoaște calitatea de proprietar a lui S.I. În fine, au mai susținut recurenții că cererea de intervenție formulată de intervenienții C.P., C.E., B.P.

trebuia să fie respinsă, aceștia având calitatea de chiriași. Recursul este nefondat. Prin notificarea înregistrată la data de 11 martie 2001 a Judecătoriei Târgu Mureș, Biroul Executorilor Judecătorești, S.O., S.I., M.S. și S.M., în calitate de moștenitori ai fostului proprietar S.I., au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Târgu Mureș, și restabilirea situației anterioare naționalizării în baza Decretului nr. 92/1950, imobilul fiind înscris în C.F. nr. 800/II Târgu Mureș. Așa cum rezultă din actele de stare civilă și certificatul de calitate de moștenitor nr. 55 din 18 iunie 2002, S.I. a decedat la data de 23 februarie 1988, S.O. având calitate de soție supraviețuitoare, iar S.G.M.R., S.D.A.

și S.M.V., calitatea de descendenți. Printr-o procură autentificată prin procesul verbal nr. 8 din 11 ianuarie 1950, fila 96 dosar fond, V.G. a împuternicit pe B.I. să administreze și să vândă cota lui de ½ parte, moștenită de la tatăl său V.A., din imobilul situat în Târgu Mureș, cuprins în C.F. nr. 381 A + 1 nr.top. 658 și 659, în întindere de 170 stj.p. Se constată că în mod corect au reținut instanțele că între V.G. (vânzător), reprezentat prin B.I. și S.I. (cumpărător) s-a încheiat o convenție de vânzare-cumpărare sub forma unui înscris sub semnătură privată, nefiind încheiat niciun contract în formă autentică și neexistând nicio dovadă că S.I. și-ar fi înscris dreptul de proprietate în C.F.

ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare. În aceste condiții, nefiind încheiată în formă autentică (condiție imperativă ad validitatem , pentru constituirea dreptului de proprietate asupra imobilelor), convenția de vânzare-cumpărare poate fi luată în considerare doar ca o promisiune sinalagmatică de vânzare-cumpărare, care are ca obiect obligația de a face și nu de a da. Dovada dreptului de proprietate, având în vedere natura juridică specială a proprietății imobiliare din Transilvania se face doar cu mijlocul de probă admis de lege și anume cartea funciară. În mod legal au susținut instanțele că, în speță, nu s-a produs o asemenea dovadă, respectiv că S.I.

ar fi dobândit drepturi reale imobiliare în condițiile prevăzute de art. 17 din Legea nr. 115/1938, pentru a putea fi vorba de temei de admitere în baza Legii nr. 10/2001 a cererii de restituire în natură a imobilului în litigiu conform dispozițiilor art. 17 din Legea nr.115/1938, drepturile sale imobiliare pot fi constituite, modificate sau stinse numai dacă sunt înscrise în C.F. Menționarea în anexa Decretului nr. 92/1950 a imobilului în litigiu ca fiind naționalizat de la S.I. nu face dovada dreptului de proprietate al acestuia.

Totodată, este de reținut că, pe de o parte, din procesul-verbal încheiat la 20 aprilie 1950, cu ocazia naționalizării, rezultă că imobilul în litigiu a fost preluat de la B.I., în calitate de curator și nu de la S.I., iar pe de altă parte, deși în anexa la Decretul nr. 92/1950 este menționat că și imobilul situat în Târgu Mureș, a fost naționalizat de la S.I., totuși nici acest imobil nu era proprietatea lui S.I., ci a fostei sale soții, B.M.K., fiind dobândit prin moștenire de la părinți (din extrasul de C.F. din 9 iulie 1999 rezultă că B.M.K. este în prezent unic proprietar al imobilului). Deci, faptul că în anexa la Decretul nr. 92/1950 a fost menționat imobilul în litigiu ca fiind a lui S.I., alături de un alt imobil din Târgu Mureș, nu poate constitui o dovadă certă că naționalizarea imobilului s-a făcut de la adevăratul proprietar.

Nu se justifică nici susținerea recurenților potrivit căreia cererea de intervenție accesorie formulată de C.P., C.E. și B.P. trebuia să fie respinsă, aceștia fiind chiriași. Astfel fiind, în mod legal au reținut instanța de fond și cea de apel că S.I. nu a avut calitatea de proprietar al imobilului, așa încât reclamanții nu au calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, în sensul dispozițiilor art. 3 lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Față de considerentele ce preced, Curtea va face aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingând recursul ca nefondat și văzând dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurenți la plata cheltuielilor de judecată către intimatul B.P.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții S.O., S.I., S.M., S.D., S.G.M.R. împotriva deciziei nr. 3147 din 29 septembrie 2004 a Curții de Apel Craiova, secția civilă. Obligă pe recurenți la plata sumei de 1000 RON, cheltuieli de judecată către intimatul B.P. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 ianuarie 2007.