ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 439/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr.

4959 din 15 iulie 2002 pe rolul Judecătoriei Târgu Mureș, reclamanta S.O. a

solicitat anularea dispoziției nr. 866 din 28 iunie 2002 emisă de Primarul

municipiului Târgu Mureș și acordarea în natură a imobilului situat în Târgu

Mureș.

În motivarea cererii, reclamanta a

arătat că imobilul a fost preluat de la soțul său, S.I. (decedat la 23

februarie 1998), prin nerespectarea prevederilor Decretului nr. 92/1950 alin.

(2), deoarece acesta nu era „exploatator de locuințe”, ci era proprietarul

imobilului conform poz. 459 din anexa deținută de Arhivele Naționale a

României, filiala Târgu Mureș și contractului de vânzare-cumpărare încheiat

între soțul ei, S.I. și vânzătorul V.G. la 7 martie 1950, care este un act

autentic și nu un antecontract, așa cum susține Primăria municipiului Târgu

Mureș. Prin hotărârea nr. 172 din 1 noiembrie 1996, a mai arătat reclamanta,

Comisia județeană de aplicare a Legii nr. 112/1995 a acordat lui S.M., fiul

său, despăgubiri prevăzute de art. 13 din Legea nr. 112/1995, care au fost

refuzate deoarece au fost simbolice.

Intimata Primăria Municipiului Târgu

Mureș, prin Primar a formulat întâmpinare, solicitând respingerea contestației

ca netemeinică și nelegală.

În cauză, B.P., C.P. și C.E. au

formulat cereri de intervenție accesorie în sprijinul pârâtului, solicitând

admiterea în principiu a cererii și respingerea contestației formulată de

reclamantă împotriva dispoziției nr. 866/2002 a primarului municipiului Târgu

Mureș, ca netemeinică și nelegală, arătând în motivarea cererilor lor că primul

ocupă un spațiu la parterul imobilului, cu destinație de comerț alimentar, în

baza contractului de închiriere nr. 30/2000, obținut în temeiul Legii nr.

42/1980, iar intervenienții C. sunt posesorii contractelor de închiriere a unui

apartament compus din două camere și dependințe anterior anului 1989, iar

conform Legii nr. 112/1995 au dreptul de a cumpăra spațiul locativ.

Prin sentința civilă nr. 5359 din 23

octombrie 2002, Judecătoria Târgu Mureș a declinat în favoarea Tribunalului

Mureș competența materială de soluționare a acțiunii, având în vedere

prevederile art. 158, 159, raportate la art. 24 pct. 7 și 8 din Legea nr.

10/2001.

Astfel investit, Tribunalul Mureș,

prin sentința civilă nr. 198 din 14 martie 2003 a respins cererea reclamantei

și a admis cererea de intervenție accesorie în favoarea pârâtului, formulată de

intervenienții B.P., C.P. și C.E.

Apelul declarat de S.O. împreună cu

fiii săi S.I. și S.M. și fiicele S.D.D. și S.G.M.R. împotriva sentinței civile

nr. 198 din 14 martie 2003 a Tribunalului Mureș a fost respins ca nefondat prin

decizia nr. 3147 din 29 septembrie 2004 a Curții de Apel Craiova (investită cu

soluționarea apelului ca urmare a dispunerii strămutării la această instanță a

judecării procesului reprezentând obiectul dosarului nr. 904/2004 al Curții de

Apel Târgu Mureș, Încheierea nr. 3263 din 4 mai 2004 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția civilă.

Pentru a se pronunța astfel,

instanțele au reținut, în esență, că, nu s-a făcut dovada că ulterior

încheierii contractului de vânzare-cumpărare, la data de 7 martie 1950, între

V.G. (vânzător) și S.I.(cumpărător), acesta din urmă și-ar fi înscris dreptul

de proprietate în C.F., astfel încât convenția (un înscris sub formă privată)

nu a produs un transfer al dreptului de proprietate în patrimoniul

cumpărătorului, fiind doar un act juridic creator de obligații (obligația

cumpărătorului de a plăti prețul și obligația vânzătorului de a preda

dobânditorului înscrisurile necesare pentru intabularea dreptului).

Au mai reținut instanțele că

menționarea în anexa Decretului nr. 92/1950 a imobilului în litigiu ca fiind

naționalizat de la S.I. nu face dovada dreptului de proprietate al acestuia și

nici a faptului că, în concret, preluarea imobilului s-a realizat de la S.I.

Totodată, instanțele au reținut că,

în anexă, S.I. apare cu mai multe imobile, printre care și cel situat în str.

D., imobil al cărui proprietar era și este fosta soție a lui S.I., B.M.K. și pe

care acesta l-a dobândit prin moștenire de la părinți, fapt confirmat și de

extrasul de carte funciară din 9 iulie 1999, din care rezultă că B.M.K. este în

prezent unic proprietar al imobilului.

Împotriva deciziei nr. 3147 din 29

septembrie 2004 a Curții de Apel Craiova au declarat recurs S.O., S.I., S.M.,

S.D. și S.G.M.R., invocând dispozițiile art. 304 pct. 8, 9, 10 C. proc. civ. și

susținând, în esență, că dreptul de proprietate al lui S.I. a fost intabulat în

cartea funciară, dar acesta a dispărut din motive necunoscute.

Au mai reținut recurenții că

imobilul a fost naționalizat de la S.I., în calitate de proprietar și că actul

prin care a fost naționalizat imobilul este lovit de nulitate absolută,

deoarece S.I. nu putea fi încadrat între categoriile de persoane prevăzute prin

Decretul nr. 92/1950, astfel că sunt îndeplinite toate condițiile pentru

restituirea în natură a imobilului. O altă susținere se referă la împrejurarea

că prin decizia Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 se recunoaște

calitatea de proprietar a lui S.I.

În fine, au mai susținut recurenții

că cererea de intervenție formulată de intervenienții C.P., C.E., B.P. trebuia

să fie respinsă, aceștia având calitatea de chiriași.

Recursul este nefondat.

Prin notificarea înregistrată la

data de 11 martie 2001 a Judecătoriei Târgu Mureș, Biroul Executorilor

Judecătorești, S.O., S.I., M.S. și S.M., în calitate de moștenitori ai fostului

proprietar S.I., au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în

Târgu Mureș, și restabilirea situației anterioare naționalizării în baza

Decretului nr. 92/1950, imobilul fiind înscris în C.F. nr. 800/II Târgu Mureș.

Așa cum rezultă din actele de stare

civilă și certificatul de calitate de moștenitor nr. 55 din 18 iunie 2002, S.I.

a decedat la data de 23 februarie 1988, S.O. având calitate de soție

supraviețuitoare, iar S.G.M.R., S.D.A. și S.M.V., calitatea de descendenți.

Printr-o procură autentificată prin

procesul verbal nr. 8 din 11 ianuarie 1950, fila 96 dosar fond, V.G. a

împuternicit pe B.I. să administreze și să vândă cota lui de ½ parte,

moștenită de la tatăl său V.A., din imobilul situat în Târgu Mureș, cuprins în

C.F. nr. 381 A + 1 nr.top. 658 și 659, în întindere de 170 stj.p.

Se constată că în mod corect au

reținut instanțele că între V.G. (vânzător), reprezentat prin B.I. și S.I.

(cumpărător) s-a încheiat o convenție de vânzare-cumpărare sub forma unui

înscris sub semnătură privată, nefiind încheiat niciun contract în formă

autentică și neexistând nicio dovadă că S.I. și-ar fi înscris dreptul de proprietate

în C.F. ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

În aceste condiții, nefiind

încheiată în formă autentică (condiție imperativă

ad validitatem

, pentru

constituirea dreptului de proprietate asupra imobilelor), convenția de

vânzare-cumpărare poate fi luată în considerare doar ca o promisiune

sinalagmatică de vânzare-cumpărare, care are ca obiect obligația de a face și

nu de a da. Dovada dreptului de proprietate, având în vedere natura juridică

specială a proprietății imobiliare din Transilvania se face doar cu mijlocul de

probă admis de lege și anume cartea funciară. În mod legal au susținut

instanțele că, în speță, nu s-a produs o asemenea dovadă, respectiv că S.I. ar

fi dobândit drepturi reale imobiliare în condițiile prevăzute de art. 17 din

Legea nr. 115/1938, pentru a putea fi vorba de temei de admitere în baza Legii

nr. 10/2001 a cererii de restituire în natură a imobilului în litigiu conform

dispozițiilor art. 17 din Legea nr.115/1938, drepturile sale imobiliare pot fi

constituite, modificate sau stinse numai dacă sunt înscrise în C.F.

Menționarea în anexa Decretului nr.

92/1950 a imobilului în litigiu ca fiind naționalizat de la S.I. nu face dovada

dreptului de proprietate al acestuia. Totodată, este de reținut că, pe de o

parte, din procesul-verbal încheiat la 20 aprilie 1950, cu ocazia

naționalizării, rezultă că imobilul în litigiu a fost preluat de la B.I., în

calitate de curator și nu de la S.I., iar pe de altă parte, deși în anexa la

Decretul nr. 92/1950 este menționat că și imobilul situat în Târgu Mureș, a

fost naționalizat de la S.I., totuși nici acest imobil nu era proprietatea lui

S.I., ci a fostei sale soții, B.M.K., fiind dobândit prin moștenire de la

părinți (din extrasul de C.F. din 9 iulie 1999 rezultă că B.M.K. este în prezent

unic proprietar al imobilului).

Deci, faptul că în anexa la Decretul

nr. 92/1950 a fost menționat imobilul în litigiu ca fiind a lui S.I., alături

de un alt imobil din Târgu Mureș, nu poate constitui o dovadă certă că

naționalizarea imobilului s-a făcut de la adevăratul proprietar.

Nu se justifică nici susținerea

recurenților potrivit căreia cererea de intervenție accesorie formulată de

C.P., C.E. și B.P. trebuia să fie respinsă, aceștia fiind chiriași.

Astfel fiind, în mod legal au

reținut instanța de fond și cea de apel că S.I. nu a avut calitatea de

proprietar al imobilului, așa încât reclamanții nu au calitatea de persoană

îndreptățită la măsuri reparatorii, în sensul dispozițiilor art. 3 lit. a) și

art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Față de considerentele ce preced,

Curtea va face aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

respingând recursul ca nefondat și văzând dispozițiile art. 274 alin. (1) C.

proc. civ., va obliga pe recurenți la plata cheltuielilor de judecată către

intimatul B.P.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanții S.O., S.I., S.M., S.D., S.G.M.R. împotriva deciziei nr.

3147 din 29 septembrie 2004 a Curții de Apel Craiova, secția civilă.

Obligă pe recurenți la plata sumei

de 1000 RON, cheltuieli de judecată către intimatul B.P.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 ianuarie

2007.