ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2317/2005

Asupra recursului civil de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea adresată la data de 28 mai

2002 Tribunalului Mureș, reclamanții M.A.C. și M.I. au chemat în judecată pârâții

Statul Român prin Primăria municipiului Târgu-Mureș, SC L. SA, C.A. și C.C.,

solicitând ca prin sentință să se constate nulitatea contractului de

vânzare-cumpărare încheiat între SC L. SA și pârâții C. referitor la imobilul

situat în Târgu-Mureș; pe cale de consecință s-a cerut să se dispună

restituirea către reclamanți a imobilului în litigiu, radiindu-se în cartea

funciară dreptul de proprietate al pârâților C.

În motivarea acțiunii reclamanții au

arătat că au fost proprietarii cotei de câte ⅓ din imobilul în litigiu,

restul de ⅓ moștenindu-l de la tatăl (respectiv soțul) lor, decedat în

anul 1992.

Imobilul a fost trecut în proprietatea

statului în anul 1983, ca urmare a aplicării dispozițiilor Decretului nr. 223/1974

și ulterior a fost folosit ca locuință de protocol de către ultimul prim-secretar

al Comitetului județean PCR Mureș. După 1989 imobilul a fost închiriat și apoi

vândut, în condițiile Legii nr. 112/1995, care a fost greșit aplicată, soților

C., acest contract fiind lovit de nulitate absolută.

S-a mai arătat că reclamanții au

solicitat restituirea în natură a imobilului potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001

însă prin decizia administrativă această cerere a fost respinsă,

recunoscându-li-se doar dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent bănesc.

Ulterior reclamanții și-au completat și

precizat acțiunea, înțelegând să solicite și anularea acestei dispoziții a Primarului

municipiului Târgu-Mureș (nr. 613 din 24 aprilie 2002).

Prin întâmpinări, pârâții au solicitat respingerea

acțiunii ca nefondată, susținând în principal că:

- imobilul în litigiu nu a constituit locuință

de protocol ci a fost supus reglementărilor de drept comun (Legea nr. 5/1973),

fiind închiriat în mod legal pârâților C.;

- vânzarea către aceștia s-a făcut cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, neexistând vreo cauză de nulitate absolută.

Tribunalul Mureș, prin sentința civilă

nr. 691 din 16 decembrie 2002 a respins acțiunea ca nefondată.

Din examinarea probatoriilor administrate,

instanța de fond a stabilit în esență că:

- imobilul, care nu a fost locuință de

protocol, a fost închiriat în anul 1991 pârâților C.;

- după apariția Legii nr. 112/1995

reclamanții nu și-au manifestat în nici un fel voința de a redobândi bunul, astfel

încât s-a procedat la vânzarea către chiriași, toată această operațiune

juridică fiind perfect legală și încheiată cu bună-credință;

- în consecință, restituirea în natură a

imobilului către reclamanți este juridicește imposibilă, ei având dreptul doar

la despăgubiri în condițiile Legii nr. 10/2001.

Apelul declarat de reclamanți, care au

solicitat să li se admită acțiunea, a fost respins ca nefondat, cu o motivare similară

celei a instanței de fond, prin decizia civilă nr. 66 din 29 mai 2003 a Curții

de Apel Târgu-Mureș.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs reclamanții, criticând-o în sensul prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

S-a susținut în esență că instanțele au

încălcat prevederile art. 10 alin. ultim din Legea nr. 112/1995 și ale art. 46

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, omițând să observe că imobilul în litigiu a fost

folosit „ca reședință pentru foști demnitari”. În consecință, el nu putea fi

înstrăinat pârâților C., actul juridic fiind lovit de nulitate absolută pentru

încălcarea interdicției legale menționate.

Intimații-pârâți au formulat întâmpinări,

solicitând respingerea recursului ca nefondat și nu au depus înscrisuri.

Pe parcursul judecării recursului,

inclusiv la termenul de la 11 martie 2005, recurenții-reclamanți au solicitat

să se dispună suspendarea soluționării cauzei aflate pe rolul Înaltei Curți de

Casație și Justiție, conform art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la finalizarea

irevocabilă a dosarului cu nr. 8012/2004, Judecătoriei Târgu-Mureș.

Examinând cu prioritate acest aspect, care

premerge cercetării recursului, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit prevederilor art. 244 alin. (1) C.

proc. civ., instanța poate suspenda judecata când dezlegarea pricinii atârnă în

totul sau în parte de existența sau neexistența unui drept care face obiectul

unei alte judecăți”.

Or, în speță, aceste condiții nu sunt

nici pe departe întrunite.

Din înscrisurile depuse la dosar rezultă

că la data de 29 septembrie 2004, după ce li se respinsese apelul de către

Curtea de Apel Târgu-Mureș, reclamanții au depus pe rolul judecătoriei Târgu-Mureș

o acțiune cvasi identică, ce face obiectul dosarului nr. 8012/2004. Solicitarea

recurenților de a se suspenda judecata recursului până la soluționarea

irevocabilă a unei acțiuni ulterioare practic similare nu are nimic de-a a face

cu prevederile art. 244 C. proc. civ. și nici nu reprezintă un exemplu de exercitare

cu bună-credință a drepturilor procesuale:

Așadar, cererea este vădit nefondată și

urmează a fi respinsă.

În ceea ce privește recursul, susținerea esențială

a recurenților cu privire la caracterul imobilului de reședință a foștilor

demnitari”, cu consecința interdicției înstrăinării lui, nu poate fi primită,

fiind contrazisă de probatoriile administrate.

Astfel, din deciziile de preluare a

imobilului, fișele locative, contractele și celelalte înscrisuri rezultă în mod

neechivoc că această clădire a fost și înainte și după 1989 o locuință

obișnuită, nefiindu-i schimbată destinația în casă de protocol, de oaspeți sau

reședință pentru demnitari și rămânând tot timpul cu același regim juridic. Ea a

fost înscrisă ca atare în evidențele locative și supusă închirierii.

De altfel, din aceleași înscrisuri

rezultă că imobilul are trei camere, cu o suprafață totală de 55 mp, o singură

baie (6 mp) și un WC (2 mp), ceea ce este departe de standardele unei locuințe de

protocol ori a unei reședințe de demnitar.

Aflată în circuitul civil general,

locuința a fost închiriată soților C. în anul 1991 (familie cu 2 copii minori)

și vândută acestora în anul 1996, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

în condițiile în care, până la notificarea din anul 2001, recurenții-reclamanți

nu au efectuat nici un demers pentru redobândirea bunului.

Se constată așadar că instanțele au

dezlegat în mod corect toate problemele de drept ale pricinii, pronunțând

hotărâri legale și temeinice, astfel încât recursul va fi respins ca nefondat

conform prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge cererea de suspendare a judecății

recursului formulată de reclamanții-recurenți M.A.C. și M.I.

Respinge ca nefondat recursul

declarat de recurenții-reclamanți împotriva deciziei civile nr. 66 din 29 mai

2002 a Curții de Apel Târgu-Mureș.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi 22

martie 2005.