ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 399/2008

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 399/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă din 23 martie

2006, reclamantul U.I., în nume propriu și ca moștenitor al defunctului frate

U.Ș., a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

pentru a se constata nevalabilitatea titlului pârâtului asupra mai multor

imobile terenuri și construcții înscrise în C.F. nr. 5 Pișcolt de sub B 19,

pentru a se mai constata preluarea abuzivă a imobilelor și pentru a se dispune

retrocedarea în natură a acestora prin obligarea pârâtului să predea imobilele

în posesia și proprietatea reclamantului.

Motivând în fapt acțiunea,

reclamantul a susținut că imobilele au constituit proprietatea sa, că în anul

1960 s-a notat în cartea funciară un pretins drept de proprietate al Statului

Român cu titlu de expropriere, că exproprierea s-a făcut cu nerespectarea

condițiilor de fond și formă prevăzute de lege, după care imobilele au fost

folosite abuziv ca sediu C.A.P., locuință, depozite, atelier etc., iar în

prezent sunt restituibile în natură.

În drept, reclamantul a invocat prevederile

art. 35 din Legea nr. 33/1994, art. 480 și urm. C. civ.

Acțiunea astfel motivată a fost

respinsă prin sentința civilă nr. 394/D din 16 iunie 2006 pronunțată de

Tribunalul Satu Mare.

Instanța a constatat că imobilele

obiect al judecății au constituit proprietatea reclamantului și a fratelui său

B.U.Ș., în prezent decedat, că în temeiul adresei nr. 10620/1961 a Sfatului

Popular al raionului Harghita s-a dat încheierea de C.F. nr. 602 din 17 august

1961 prin care a fost înscris dreptul de proprietate al Statului Român cu titlu

de expropriere, că probatoriul existent nu a permis stabilirea scopului

exproprierii și dacă acel scop a fost realizat, precum nici destinația actuală

a imobilelor.

În raport cu cele astfel constatate

tribunalul a hotărât că pricina nu poate fi cercetată prin prisma dispozițiilor

art. 35 din Legea nr. 33/1994, care reglementează regimul juridic al imobilelor

expropriate și nefolosite potrivit scopului exproprierii.

De asemenea, cauza nu poate fi

judecată nici pe calea dreptului comun indicată de reclamant prin întemeierea

acțiunii pe prevederile art. 480 și urm. C. civ., deoarece există dispoziții

speciale, anume Legea nr. 10/2001, care reglementează regimul juridic al

imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cum

este cazul în speță, iar reclamantul nu a făcut dovada că a urmat procedura

specială prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Curtea de Apel Oradea, secția civilă

mixtă, a pronunțat decizia civilă nr. 45/A din 27 martie 2007, prin care a

admis apelul declarat de U.I. și a schimbat în tot sentința primei instanțe în

sensul că a admis acțiunea, a constatat nelegalitatea titlului statului și a

dispus restituirea imobilelor către reclamant cu rectificarea cărții funciare

prin restabilirea situației de C.F. în favoarea foștilor proprietari.

Instanța de apel a calificat

statuarea primei instanțe referitoare la incidența exclusivă a Legii nr.

10/2001 ca fiind o denegare de dreptate cu semnificația că, anterior adoptării

Legii nr. 10/2001, imobilele expropriate înainte de anul 1989 puteau fi

recuperate fără respectarea vreunei formalități prealabile, în temeiul art. 480

C. civ., printr-o acțiune civilă imprescriptibilă reglementată de art. 36 din

Legea nr. 33/1944, iar după apariția Legii nr. 10/2001 se impune parcurgerea

procedurii administrative prealabile, înlăuntrul unui termen expres prevăzut, a

cărui depășire atrage decăderea fostului proprietar din dreptul de a-și

recupera imobilul.

Asemenea interpretare contravine

spiritului Legii nr. 10/2001, al cărei scop este tocmai restituirea către

foștii proprietari a tuturor imobilelor preluate abuziv de statul comunist.

Potrivit art. 35 din Legea nr.

33/1994, temeiul juridic invocat de reclamant, bunurile imobile expropriate ce

nu au fost folosite în termen de un an de expropriator, se retrocedează

foștilor proprietari, iar prin Decizia nr. VI/1999 dată în interesul legii de

Înalta Curte de Casație și Justiție s-a stabilit că acest text se aplică și

imobilelor expropriate anterior anului 1989.

Legea nr. 33/1994 este în vigoare și

în prezent și, chiar dacă s-a adoptat Legea nr. 10/2001, în lipsa unui text

expres stipulat nu se poate reține că imobilelor expropriate anterior anului

1989 li se aplică exclusiv regimul juridic instituit de Legea nr. 10/2001, cum

greșit a reținut Tribunalul Satu Mare.

Urmare raționamentului fidel redat

mai sus, curtea de apel a concluzionat „că în speță sunt incidente dispozițiile

art. 35 și art. 36 din Legea nr. 33/1994, imobilele din litigiu nu au fost

folosite în scopul pentru care au fost preluate de stat, nu sunt ocupate de

supraedificate ori lucrări publice și este astfel posibil să fie retrocedate

foștilor proprietari”.

Statul Român, reprezentat de

Ministerul Economiei și Finanțelor, a declarat recurs prin mandatara Direcția

Generală a Finanțelor Publice Satu Mare solicitând casarea deciziei instanței

de apel și păstrarea sentinței primei instanțe.

Dezvoltând recursul, statul recurent

a susținut că instanța de apel a încălcat principiul

lex specialis derogant

generalibus,

eludând dispozițiile Legii nr. 10/2001 și făcând inutilă

existența acestei legi.

Prin cererea din 16 octombrie 2007,

comuna Pișcolt a intervenit în proces prin primar în interesul recurentului.

Examinând recursul și cererea de

intervenție Înalta Curte de Casație și Justiție constată că sunt întemeiate,

deoarece, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, retrocedarea imobilelor

expropriate anterior anului 1990 poate avea loc numai în condițiile prevăzute

în art. 11 din Legea nr. 10/2001, nefiind posibilă pe calea dreptului comun

reprezentat de Codul civil și Legea nr. 33/1994 pentru considerentele care

succed.

Constituția României a reglementat

principiul neretroactivității legii, prevăzând la art. 15 alin. (2) că „legea

dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai

favorabile”.

În deplină concordanță cu această

reglementare constituțională, Codul civil prevede, în art. 1, că „legea dispune

numai pentru viitor” și că „ea n-are putere retroactivă”, instituind astfel

principiul neretroactivității legii civile.

Acest principiu de bază, consacrat

și în jurisprudența C.E.D.O., afirmă că legea nouă trebuie să respecte

suveranitatea legii vechi, în sensul că legea nouă nu poate desființa sau

modifica reglementarea juridică anterioară, iar legea veche să admită, la

rândul ei, aplicarea imediată și fără rezerve a legii noi, în sensul că

acțiunea noii legi se întinde atât asupra faptelor pendinte, cât și asupra

efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute.

Normele legale aflate în conflict în

cazul imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989,

respectiv dispozițiile Codului civil și cele ale Legii nr. 10/2001, vizează

situații născute sub imperiul legii vechi, durabile însă în timp, prin efectele

lor juridice, generate uneori de ineficacitatea actelor de preluare.

Deși avantajos, prin posibilitatea

părților de a avea acces direct la instanțele judecătorești, dreptul comun,

fiind rigid și conservator în câmpul său de aplicare, a fost înlocuit cu Legea

nr. 10/2001, care cuprinde atât norme speciale de drept substanțial, cât și

reglementarea unei proceduri administrative, obligatorie, prealabilă sesizării

instanței.

Prin dispozițiile sale, Legea nr.

10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul

ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să

diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator,

subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu

caracter special.

Potrivit art. 44 alin. (1) teza a

II-a din Constituție, conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt

stabilite de lege. Astfel, prin art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 s-a

recunoscut că „persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil

își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării”, care va fi

exercitată „după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire,

conform prevederilor prezentei legi”. Drept urmare, decizia sau hotărârea

judecătorească de restituire implică parcurgerea procedurii speciale prevăzute

în Legea nr. 10/2001, cu excluderea procedurii de drept comun.

Curtea Constituțională a statuat

prin Decizia nr. 373 din 4 mai 2006 că „Legea nr. 10/2001 recunoaște

persoanelor îndreptățite la restituirea imobilelor preluate abuziv calitatea de

proprietar avută la data preluării, însă restituirea în natură a imobilului și

implicit exercitarea dreptului de proprietate se fac numai în urma constatării

dreptului de proprietate, fie prin decizie a autorității administrative

implicate în aplicarea legii, fie prin hotărâre judecătorească, în cazul în

care deciziile acesteia sunt atacate în justiție.

Astfel încât, dispunând că

proprietarul se poate bucura de toate atributele dreptului său numai pentru

viitor, după primirea deciziei sau hotărârii judecătorești de restituire,

legiuitorul nu a făcut altceva decât să stabilească cadrul juridic pentru

exercitarea atributelor dreptului de proprietate, instituind limitări

rezonabile în exercitarea acestui drept, în vederea asigurării securității

circuitului juridic, în deplină conformitate cu dispozițiile art. 44 alin. (1)

teza a doua din Legea fundamentală”.

Cum această reglementare, dată prin

Legea nr. 10/2001, interesează ordinea publică, rezultă că ea este de imediată

aplicare, în concordanță cu principiul consacrat în art. 6 alin. (2) din Legea

nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

În acest cadru legislativ, deci,

nu-și mai pot găsi aplicarea dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind

exproprierea pentru cauză de utilitate publică în cazul acțiunilor având ca

obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989,

introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În adevăr, prin textul de lege

menționat se prevede că „dacă bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate

în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate de la

expropriat, respectiv lucrările nu au fost începute, foștii proprietari pot să

ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate

publică”.

Această dispoziție însă, ca și aceea

a art. 481 C. civ., în care se prevede că „nimeni nu poate fi silit a ceda

proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o

dreaptă și prealabilă despăgubire”, nu mai pot servi ca temei în cazul

acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989 după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Prin art. 1 alin. (1) din Legea nr.

10/2001 s-a prevăzut că „imobilele preluate în mod abuziv de stat, de

organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6

martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii

nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite, se restituie, în natură, în

condițiile prezentei legi”, iar prin dispozițiile din alineatele următoare sunt

reglementate măsurile reparatorii în cazurile în care restituirea în natură nu

mai este posibilă.

Această reglementare cu caracter

special din Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru restituirea

în natură și prin măsuri reparatorii în echivalent. În această privință este de

subliniat că art. 11 alin. (1) din această lege mai prevede că „imobile

expropriate și ale căror construcții edificate pe acestea nu au fost demolate

se vor restitui în natură persoanelor îndreptățite, dacă nu au fost

înstrăinate, cu respectarea dispozițiilor legale”, specificând că „dacă

persoana îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natură este

condiționată de rambursarea unei sume reprezentând valoarea despăgubirii

primite, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform

legislației în vigoare”.

Dispozițiile din celelalte alineate

ale art. 11 și urm. din Legea nr. 10/2001 asigură realizarea în practică a întregii

proceduri de restituire și respectiv, a măsurilor reparatorii în echivalent,

constituind cadrul juridic, cu caracter special, pentru cererile de retrocedare

a imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, singurul

ce poate fi invocat după intrarea în vigoare a dispozițiilor acestei legi.

Ca urmare, câtă vreme Legea nr.

10/2001 constituie o cale specială, reparatorie în cazul imobilelor preluate

abuziv de stat, inclusiv prin expropriere, precum și de imediată aplicare,

deoarece interesează ordinea publică, iar Legea nr. 33/1994, care reglementează

cadrul exproprierii pentru cauză de utilitate publică, are un caracter general

față de Legea nr. 10/2001, se constată că dispozițiile art. 35 ale acestei din

urmă legi nu sunt aplicabile acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 care au fost introduse după intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001.

O atare interpretare este impusă și

de reglementarea ce s-a dat prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998

privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, potrivit căruia

„bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin

vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de

succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparații”.

În raport cu cele astfel arătate și

cu prevederile art. 312 alin. (1)-(2), art. 314 și art. 55 C. proc. civ.,

Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul și cererea de

intervenție, va casa decizia atacată și va păstra sentința primei instanțe, a

cărei motivare se pune în concordanță cu considerentele dezvoltate în prezenta

hotărâre.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, D.G.F.P. Satu Mare

împotriva deciziei nr. 45/A din 27 martie 2007 pronunțată de Curtea de Apel

Oradea, secția civilă mixtă.

Admite cererea de intervenție accesorie

formulată de comuna Pișcolt, prin primar în interesul recurentului de mai sus.

Casează decizia atacată și păstrează

sentința nr. 394/D din 16 iunie 2006 pronunțată de Tribunalul Satu Mare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 ianuarie

2008.