ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4931/2006

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

21 ianuarie 2003, reclamanta S.R. a chemat în judecată pe pârâții primarul

Municipiului Satu Mare, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

reprezentat de D.G.F.P. Satu Mare și Prefectura Satu Mare, solicitând instanței

ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate că este îndreptățită la măsuri

reparatorii în natură sau prin echivalent bănesc pentru imobilul situat în Satu

Mare, compus din casă și teren aferent, pentru care a depus notificare în

temeiul Legii nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 338/D din

18 octombrie 2004 Tribunalul Satu Mare a respins excepția lipsei calității

procesuale pasive invocată de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice și Prefectura județului Satu Mare și, totodată, a respins și cererea

reclamantei.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a reținut următoarea situație de fapt:

Imobilul în litigiu există în

natură, fiind situat actualmente pe str. L.R. și este înscris în cartea funciară

proprietari tabulari fiind M.A., M.N., M.S. și M.Ș.

Reclamanta pretinde că a cumpărat

acest imobil de la foștii proprietari extratabulari R.A. și I.M. și de aceea

este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru acesta.

Este adevărat că imobilul a fost

naționalizat prin Decretul nr. 92/1950 de la numiții R. și I., așa cum reiese

din lista anexă la decret, eliberată în copie de Arhivele Statului, dar

reclamanta nu face dovada că a dobândit proprietatea acestui imobil, fiind doar

beneficiara unui contract de vânzare-cumpărare sub semnătură privată, încheiat

cu un proprietar netabular.

Or, dreptul de proprietate se

dovedește prin înscriere în cartea funciară, potrivit art. 4 din Legea nr.

389/1943 pentru extinderea legislației civile și comerciale a Vechiului Regat

în România de peste Carpați.

Pe parcursul procesului a decedat

reclamanta, judecata fiind continuată de moștenitorul acesteia, D.G., care a

declarat apel împotriva sentinței.

Prin decizia civilă nr. 192 din 14

martie 2005 Curtea de Apel Oradea a respins apelul ca nefondat, pentru

următoarele considerente:

În contractul de vânzare-cumpărare

invocat de reclamantă apar ca vânzători două persoane care nu au calitatea de

proprietari tabulari, imobilul nu este indicat prin număr top și C.F., numele

străzii este indicat ca fiind S.G. în loc de Ș.G., iar contractul apare ca

fiind întocmit de un avocat care are același nume cu cumpărătoarea.

Pe de altă parte, la data la care se

indică întocmirea actului, imobilul era înscris în C.F. Satu Mare sub top 1728/2

și 1729/2, din anul 1946 a intrat în proprietatea celor înscriși sub B2-6, iar

din data de 21 martie 1950 sub C1 a intrat în posesia văduvei M.E., care și-a

înscris dreptul de uzufruct viager, ceea ce dovedește imposibilitatea

transmiterii dreptului de proprietate în favoarea antecesorilor reclamantei.

Oricum, reclamanta nu întrunește

cerințele Decretul nr. 115/1938, respectiv nu poate dovedi prin înscrisuri

originale întreg șirul actelor juridice încheiate cu privire la imobil și nici

modul în care antecesorii săi au dobândit proprietatea imobilului.

Împotriva deciziei a declarat recurs

reclamantul D.G., invocând următoarele motive:

1.Instanța de apel a interpretat

greșit actele juridice deduse judecății și a schimbat înțelesul lămurit și

vădit neîndoielnic al acestora și, mai mult, a creat reclamantului o situație

mai grea în propria cale de atac, reținând că imobilul în litigiu nu a fost

naționalizat.

Această interpretare este eronată și

contradictorie, deoarece s-a dovedit cu extrasul eliberat de Arhivele Statului

că imobilul a fost naționalizat de la numiții R. și I., care au fost înscriși

pe tabelul cu imobile naționalizate.

Pe de altă parte, contractul de

vânzare-cumpărare nr. 131 din 12 aprilie 1950, invocat în susținerea acțiunii,

este un act juridic cu dată certă, care dovedește dobândirea proprietății

extratabulare de către S.R. de la proprietarii extratabulari R.A. și I.M..

Aceștia din urmă nu au reușit să-și întabuleze dreptul de proprietate tocmai

pentru că la scurt timp după încheierea actului a intervenit naționalizarea.

Recurentul mai susține că I.M. era

tatăl autoarei sale S.R., iar instanța de apel a omis să se pronunțe cu privire

la calitatea de moștenitoare a acesteia.

dispozițiile art. 22 pct. 1 din H.G. nr. 498/2003 pentru aprobarea normelor

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

Potrivit acestor dispoziții, prin

acte doveditoare se înțelege orice act juridic translativ de proprietate,

printre care și actul sub semnătură privată, precum și actul emanând de la o

autoritate din perioada preluării imobilului de către stat, care atestă

indirect că bunul aparținea persoanei respective.

Or, în speță, actul emis de Arhivele

Statului atestă că imobilul aparținea persoanelor de la care a fost

naționalizat.

De asemenea, în mod greșit instanța

de apel a imputat reclamantului că nu a putut identifica imobilul decât cu

ajutorul unui expert, această identificare fiind necesară numai din punct de

vedere topografic.

În drept, recurentul și-a întemeiat

cererea pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.

Intimații Ministerul Finanțelor

Publice, D.G.F.P. Satu Mare și Prefectura județului Satu Mare au depus la dosar

întâmpinare, solicitând respingerea recursului și reiterând excepția lipsei

calității procesuale pasive.

Această excepție a fost corect

respinsă în fazele procesuale anterioare, având în vedere că reclamanta și apoi

moștenitorul acesteia au solicitat alternativ, fie restituirea imobilului în

natură, fie obligarea statului la plata de despăgubiri bănești, în acest din

urmă caz fiind incidente dispozițiile art. 33 și art. 36 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001 în redactarea în vigoare la data pronunțării deciziei.

Recursul este nefondat și va fi

respins pentru următoarele considerente:

1.Deși recurentul invocă

dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate nu se

circumscriu acestui motiv de recurs, deoarece nu se referă la interpretarea

greșită a vreunui act juridic dedus judecății, ci la greșita interpretare a

probelor, care nu constituie motiv de casare ori de modificare a deciziei.

Astfel, instanța de apel a reținut

că reclamanta S.R. și-a întemeiat pretențiile pe un contract de vânzare-cumpărare,

însă faptul că a considerat că acest act nu face dovada dobândirii de către

aceasta a dreptului de proprietate asupra imobilului nu înseamnă că instanța a

schimbat natura actului sau înțelesul lămurit al acestuia, ci că, din ansamblul

probelor administrate în cauză, reiese că la data încheierii acestui act

proprietatea aparținea altor persoane, înscrise în cartea funciară ca

proprietari tabulari.

propria cale de atac, care ar reprezenta o încălcare a dispozițiilor art. 296

teza a II-a C. proc. civ. și ar atrage incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

nu poate fi reținută în cauză, deoarece acțiunea a fost respinsă în primă

instanță, iar instanța de apel nu a făcut decât să păstreze această soluție,

completând motivarea cu noi argumente, așa încât situația reclamantului a rămas

neschimbată.

actul întocmit sub nr. 131/1950 la data de 12 aprilie 1950 și extrasul din

lista anexă la Decretul nr. 92/1950 eliberat de Arhivele Statului nu pentru că

nu s-ar încadra în actele enumerate de art. 22 pct.1 din H.G. nr. 498/2003 ca

fiind apte să facă dovada calității de persoană îndreptățită la măsuri

reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, ci pentru că la data naționalizării

imobilul de afla înscris în cartea funciară pe numele altor proprietari, iar

reclamanta nu a reușit să demonstreze cum a intrat același imobil în

proprietatea numiților R.A. și I.M., de la care ea pretinde că a dobândit, la

rândul său, imobilul.

Pe de altă parte, reclamanta s-a

pretins persoană îndreptățită la măsuri reparatorii ca fostă proprietară a

imobilului, și nu în calitate de moștenitoare a unuia din foștii proprietari,

astfel încât nu i se poate imputa instanței nicio omisiune în acest sens.

Având în vedere situația de fapt

reținută, instanța de apel a aplicat corect dispozițiile Legii nr. 10/2001:

nefăcând dovada calității de proprietară a imobilului, reclamanta și, în

consecință nici moștenitorul acesteia, nu pot primi măsuri reparatorii pentru

imobilul din Satu Mare.

Soluția este corectă și din perspectiva

art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005,

care prevede că, în lipsa unor probe contrare, persoana individualizată în

actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în

aplicare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de

proprietar.

Or, în speță, chiar dacă R.A. și I.M.

figurează în lista anexă la decretul de naționalizare întocmită la data de 20

aprilie 1950, ceea ce ar presupune că erau proprietarii imobilului s-a făcut

dovada contară cu extrasele de carte funciară că din data de 21 martie 1950

imobilul aparținea proprietarilor tabulari M.A., N., S., E. și Ș., cu titlul de

moștenire.

Prin urmare, nu este incident nici

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocat de

recurent.

Pentru aceste considerente, în baza

art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va menține decizia și va respinge recursul

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul D.G., moștenitor al recurentei decedate S.R. împotriva

deciziei civile nr.192 din 14 martie 2005 a Curții de Apel Oradea, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 19 mai 2006.