ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 753/2008

Asupra recursului de fata;

Din examinarea

actelor si lucrărilor cauzei constată următoarele:

Prin sentința

civila nr. 305 din 17 septembrie 2004, Tribunalul Satu-Mare, investit prin

declinare de competență (sentința civila nr. 4266 din 30 septembrie 2003 a

Judecătoriei Satu-Mare), a respins acțiunea formulată și precizată de reclamanta

S.R. în contradictoriu cu Primarul municipiului Satu-Mare, Primăria Satu-Mare,

Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Satu-

Mare.

S-a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice

și excepția de prematuritate a cererii, invocată de D.G.F.P.

Satu Mare.

Totodată s-a

respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Comisiei de aplicare a

Legii nr. 10/2001 Prefectura Satu Mare.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că reclamanta a solicitat, în contradictoriu cu

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice si Primăria municipiului

Satu-Mare, Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, să se constate că

îndeplinește condițiile prevăzute de art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001

precum și că este îndreptățită la restituirea în natura sau prin echivalent

bănesc a imobilului înscris în C.F. 328 Satu-Mare, nr. top 583/2.

Ulterior,

reclamanta a chemat în judecată si Prefectura Satu-Mare,

Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Tribunalul a reținut că, din extrasul de carte funciara rezultă că

imobilul a

fost confiscat de la

proprietarul extratabular J.I., în baza deciziei penale

nr. 553/1963 .

La 4 ianuarie

1958, proprietara tabulară a imobilului, H.M., a împuternicit pe N.G. să

semneze pentru ea și în numele ei contractul de vânzare-cumpărare prin care

și-a vândut imobilul în litigiu lui J.I., iar la 4 iulie 1948, în baza unui

înscris sub semnătura privată,

J.I. a

vândut imobilul reclamantei.

S-a mai

reținut de asemeni, că înscrisurile depuse la dosar nu reprezintă acte juridice

translative de proprietate care să ateste deținerea proprietății de către o

persoana, astfel cum prevăd dispozițiile art. 22 din Legea

nr. 10/2001 si pct. 22 lit. a) din Normele

metodologice de aplicare a legii.

Actul sub

semnătura privată poate fi considerat un act juridic

translativ de proprietate în măsura în care, la data

încheierii acestuia, legea permitea transmiterea dreptului de proprietate sub

aceasta forma. Or, la data încheierii înscrisului, era in vigoare Decretul nr.

144/1958, care în art. 11

prevedea că

înstrăinarea sau împărțeala prin acte între vi a terenurilor, cu sau fără

construcții

se vor putea face numai în forma autentica, după dobândirea autorizației de

înstrăinare.

Pentru cele

de mai sus, tribunalul a considerat că reclamanta nu și-a dovedit dreptul de

proprietate asupra imobilului din litigiu, conform art. 3 lit. a) raportat la

art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Pe de altă

parte s-a mai reținut că din adresa nr. 13433/2004 și nr. 5718/2004 a Primăriei

Satu Mare, terenul din litigiu are o utilitate publică și face parte din

domeniul public al municipiului Satu Mare , iar cu privire la imobil au

formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 numiții B.M. și B.I., care au

cumpărat imobilul în litigiu prin vânzarea la licitație a acestuia în baza

procesului verbal de licitație nr. 241/1963.

Față de

excepțiile invocate de către D.G.F.P. Satu Mare, s-a reținut că excepția de

prematuritate a cererii nu poate fi primită cu motivarea că, în baza liberului

acces la justiție, reclamanta se putea adresa direct justiției după depășirea

termenului prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001.

Respinse au

fost și excepțiile lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor

Publice și Prefecturii, ca fiind rămase fără obiect, atâta vreme cât instanța a

constatat că reclamanta nu și-a dovedit dreptul de proprietate.

Apelul

declarat de D.G., moștenitorul reclamantei (decedată la 15 octombrie 2004) a

fost respins prin decizia civilă nr. 463 din 21 iunie 2005 a Curții de Apel

Oradea care a reținut, în esență, că prin înscrisurile depuse reclamanta nu a

făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului. Față de înscrierea de

sub B15 din C.F. 328 Satu-Mare rezultă că reclamanta nu a fost vreodată proprietară

de drept și de fapt a imobilului, deoarece, dacă ar fi fost proprietară, nu ar

fi rămas în pasivitate mai mult de 30 de ani.

Prin decizia

nr. 4617 din 11 mai 2006 Înalta Curte de Casație și Justiție București a admis

recursul declarat de D.G., a casat decizia atacată și a trimis cauza spre

rejudecare la aceeași curte de apel pentru a se administra toate probele

necesare cu scopul de a se determina dacă preluarea imobilului a fost abuzivă

în sensul Legii nr. 10/2001 și pentru a se stabili natura măsurilor reparatorii

cuvenite, reținându-se că a existat o înstrăinare legală, J.I. a fost titularul

unui drept de proprietate extratabular, reclamanta S.R. a dovedit prin probele

administrate, respectiv acte de stare civilă și sentința civila nr. 3934/199,

că este unica moștenitoare a proprietarului extratabular în calitate de

colateral privilegiat, iar reclamantul D.G. unicul moștenitor al defunctei

reclamante.

Curtea de

Apel Oradea, în apel după casare, a pronunțat decizia civilă

nr. 270/2007 A din 6 iunie 2007 prin care a

respins ca nefondat apelul declarat de

reclamantul D.G., reținând

următoarele:

-

în

mod corect a apreciat instanța de fond că defuncta S.R.,

antecesoarea petentului D.G., nu a dovedit că a fost

proprietara imobilului revendicat și nici că este moștenitoarea legală a

defunctului J.I., calitate în care a solicitat măsuri reparatorii în temeiul

Legii nr. 10/2001 pentru imobilul situat în Satu Mare, înscris în C.F. nr. 328

Satu Mare, nr. top, 583/2;

-

din

cuprinsul C.F. nr. 328 Satu Mare, top. 583/2, în care este

înscris imobilul revendicat de reclamantă,

rezultă că acesta a format

proprietatea

numitei H.M. intabulata sub B.15, iar sub înscrierea Bl 6

apare

intabulat Statul Român cu titlu de confiscare după proprietarul extratabular

J.I. în baza minutei deciziei penale nr. 553 din 6 iulie 1963;

-

din cuprinsul minutei

deciziei penale nr. 553 din 6 iulie 1963 pronunțata de Tribunalul Capitalei

rezulta măsura confiscării averii defunctului J.I. alături de pedeapsa cu

închisoarea pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare;

-

din cuprinsul deciziei

civile nr. 1329 din 23 noiembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, în

dosar nr. 2815/35/2006, decizie depusa în mod incidental la dosar, cu ocazia

soluționării unor incidente procedurale, rezultă că defuncta S.R. nu este

moștenitoarea legală a defunctului J.I., acesta având o fiica, numita S.E.R.,

care a formulat cerere de intervenție în dosarul respectiv, vizând tot

despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001, și tot în baza unor contracte încheiate

cu defunctul, sau în calitate de moștenitoare legală a acestuia;

-

defunctul J.I. nu a

semnat contractele de vânzare-cumpărare invocate de reclamanta S.R. și de

moștenitorul acesteia D.G., declarația notarială din 4 august 1958, prin care

se confirma vânzarea imobilelor, inclusiv al celui din contractul nr. 252/1958,

cât și contractul respectiv prezentând elemente de contrafacere, conform

contraexpertizei criminalistice întocmită de Institutul Național de Expertize

Criminalistice București sub nr. 23 din 7 februarie 2005.

Nemulțumit fiind de soluția pronunțată de instanța de apel, reclamantul

D.G. a

declarat în termen legal recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., critica vizând următoarele aspecte:

Instanța

de apel a făcut o greșită aplicarea a legii, ignorând dispozițiile

cuprinse în Legea nr.

247/2005 care trebuiau aplicate la data soluționării apelului,

respectiv cele care

completează dispozițiile art. 4 din Legea nr. 10/2001, potrivit

căruia "de cotele moștenitorilor legali

sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la capitolul 3, profită

ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus, în termen, cerere

de restituire".

Se

mai susține că instanța de apel a greșit atâta vreme cât din probele de la

dosar reiese clar că

fiica lui J.I. nu a urmat procedura prevăzută de lege

pentru a i se recunoaște calitatea de persoană

îndreptățită.

Verificând

legalitatea deciziei recurate, în raport de criticile formulate,

Curtea constată că recursul declarat în cauză

este nefondat, pentru considerentele

ce se vor arăta în continuare.

În speță nu sunt incidente prevederile art. 4 din Legea nr. 10/2001 pe

care

recurentul-reclamant

D.G. le invocă în cererea de recurs, potrivit

căruia "de cotele

moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la

capitolul 3, profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au

depus, în termen, cerere

de restituire", întrucât din cuprinsul deciziei nr. 1239/2006

R din 23 noiembrie 2006

a Curții de Apel Oradea, existentă la fila 57 dosar apel,

rezultă că defunctul J.I. a

avut o fiica, numita S.E.R., care

este

unica moștenitoare, ca descendent direct, ultimul proprietar tabular, al

imobilului în litigiu înainte de naționalizare.

Pe

de altă parte, din decizia civilă nr. 160/Ap din 2 iunie 2006 reiese faptul

că S.E.R. a solicitat restituirea în natură a

imobilului în litigiu parcurgând întocmai procedura prealabilă.

Față de acest aspect,

nu poate fi primită critica recurentului referitoare la

faptul că S.E.R. nu a parcurs procedura instituită de Legea nr.

10/2001.

Cum decizia

civilă nr. 1239/2006 R din 23 noiembrie 2006 a Curții de

Apel Oradea, în care se reține calitatea de unică

moștenitoare a numitei S.E.R.

, a

fost dată după pronunțarea deciziei nr. 4617 din 11 mai 2006 a înaltei

Curți

de Casație și Justiție, rezultă că instanțele în mod corect au stabilit că

recurentul-reclamant D.G., în calitate de

succesor al reclamantei

S.R. nu are calitate de moștenitor legal al

proprietarului imobilului.

Față de cele

ce preced, criticile recurentului sunt nefondate considerent

pentru care în temeiul art. 312 C. proc. civ.

recursul va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGE

DECIDE:

Respinge

recursul formulat de reclamantul D.G. împotriva

deciziei nr. 270/2007 A din 6 iunie 2007 a Curții de Apel Oradea, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 februarie 2008.