ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2187/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 4 octombrie 2007 pe rolul Curții de Apel București, secția a VII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantele S.P. și M.M. au chemat în judecată Autoritatea Națională a Vămilor, solicitând instanței să dispună obligarea pârâtei la plata primelor de concediu ce li se cuvine pentru perioada 2001-2006, actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 2852 din 14 noiembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a VII-a contencios administrativ și fiscal: -a respins excepția prescripției dreptului la acțiune pentru primele de concediu aferente perioadei 2001-2003, invocată de pârâta Autoritatea Națională a Vămilor, reținând că termenul de prescripție a început să curgă de la data nașterii acestui drept, respectiv de la data de 1 ianuarie 2007, când a încetat suspendarea dispozițiilor corelative din Legea nr. 188/1999; -a admis acțiunea formulată de S.P. și M.M.

și a obligat-o pe pârâta Autoritatea Națională a Vămilor să plătească reclamantelor sumele de bani reprezentând prima de concediu pe anii 2001-2006, actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului până la data plății efective, reținând, în esență, că suspendarea dispozițiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, a amânat doar plata acestor drepturi salariale și nu a avut ca efect anularea dreptul la plata primei de concediu cuvenite funcționarilor publici, această plată fiind datorată de la data încetării aplicabilității normelor de suspendare. Împotriva sentinței civile pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs, în termenul legal, pârâta Autoritatea Națională a Vămilor, prin Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale București, în temeiul art. 304 pct. 9 C.proc.

civ., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Într-un prim motiv de recurs, recurenta-pârâtă susține că este întemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 2001-2003, având în vedere dispozițiile art. 166 alin. (1) C. muncii, aplicabile conform art. 93 din Legea nr. 188/1999, republicată (2004). Printr-un al doilea motiv de recurs, recurenta-pârâtă susține că nu există temei legal pentru acordarea primelor de concediu pentru perioada 2004-2006, întrucât dispozițiile care reglementau acest drept din Legea nr. 188/1999 au fost suspendate în perioada respectivă, astfel că acordarea primei de concediu ar echivala cu o retroactivitate a dispozițiilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată (2004). În consecință, recurenta-pârâtă susține că nu există.

Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041 C.proc. civ. și cu normele de drept aplicabile, Curtea constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.

1.În privința prescripției dreptului la acțiune al reclamantelor pentru perioada 2001-2003, întemeiat instanța de fond a reținut că prescripția dreptului la acțiune a început să curgă de la data încetării suspendării prevederilor referitoare la plata primei de concediu din Legea nr. 188/1999, respectiv la data de 1 ianuarie 2007. În acest sens, în cauze similare soluționate de Înalta Curte s-a reținut că funcționarii publici au fost împiedicați să formuleze acțiune în solicitarea primelor de concediu pe perioada 2001-2006 de împrejurarea că, prin lege, a fost suspendată succesiv aplicarea dispozițiilor legale corelative până la data de 31 decembrie 2006, ceea ce corespunde cazului reglementat de art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

2.Pe fond, în esență, problema de drept vizează legalitatea acordării primei de concediu cuvenite reclamantelor, funcționari publici, pentru perioada 2001-2006, în cursul căreia au fost suspendate dispozițiile care consacră acest drept din Legea nr. 188/1999 [art. 33 alin. (2) în forma inițială a legii; art. 34 alin. (2) în forma republicată a legii în 2004; în prezent art. 35 alin. (2) în forma republicată a legii în 2007]. Prin dispozițiile menționate din Legea nr. 188/1999 a fost instituit dreptul funcționarilor publici ca, pe lângă indemnizația de concediu, să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu. Este necontestat faptul că aplicarea dispozițiilor respective din Legea nr. 188/1999 referitoare la prima de concediu a fost suspendată în perioada 2001-2006,prin următoarele acte normative: prin art. 3 alin. (1) din O.U.G.

nr. 33/2001, până la 31 decembrie 2001; prin art. 12 alin. (4) din Legea nr. 743/2001 și art. 32 din Legea nr. 744/2001, până la 31 decembrie 2002; prin art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002 și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 632/2002, până la 31 decembrie 2003; prin art. 9 alin. (7) din Legea nr. 507/2003 și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 519/2003, până la 31 decembrie 2004; prin art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 512/2004, până la 31 decembrie 2005; prin art. 5 alin. (5) din Legea nr. 379/2005 și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 380/2005, până la 31 decembrie 2006. Însă, tot atât de adevărat este că aceste norme de suspendare care, în prezent nu mai sunt în vigoare, au contravenit evident dispozițiilor constituționale, întrucât dreptul de remunerare a muncii ca și dreptul la concediul de odihnă plătit, corelative dreptului la muncă, ca drepturi fundamentale reglementate în art. 41 din Constituția României nu pot fi restrânse discriminatoriu și în alte condiții decât cele expres și limitativ prevăzute în art. 53 din Constituție, respectiv numai dacă se impune pentru apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, desfășurarea instrucției penale și prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru, ori ale unui sinistru deosebit de grav.

Astfel, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut faptul că suspendarea dispozițiilor incidente din Legea nr. 188/1999, republicată, nu poate afecta substanța dreptului, ci doar exercițiul acestuia pe perioada respectivă, în considerarea dispozițiilor constituționale, a practicii Instanței Supreme și a dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului. În acest sens, sunt relevante considerentele Deciziei nr. 12 din 5 februarie 2007, prin care, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în soluționarea unei probleme de drept similare au reținut că: „în atare situație, suspendarea exercițiului dreptului la prima de concediu nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nicio dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența și nici nu s-a constatat neconstituționalitatea textului de lege ce prevede acest drept.

Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărei existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.

De aceea respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să se bucure efectiv de acestea pentru perioada în care sunt prevăzute de lege." Soluția Curții de Apel este legală și temeinică având în vedere în special: -jurisprudența constantă a Înaltei Curți în această materie, din care amintim cu titlu de exemplu Deciziile nr. 2696 din 25 mai 2007 și nr. 3112 din 19 iunie 2007, publicate în Jurisprudența Secției de contencios administrativ și fiscal pe anul 2007 - Semestrul I, Ed. Hamangiu, București, 2007; -Decizia nr. 77 din 5 noiembrie 2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care a fost admis recursul în interesul legii și s-a stabilit că dispozițiile art. 34 alin. (2) [devenit art. 35 alin. (2)] din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se interpretează în sensul că prima de concediu, reprezentând o sumă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, se cuvenea acestei categorii de personal; -O.U.G.

nr. 146/2007 care reglementează chiar „modalitatea de plată a primelor acordate cu ocazia plecării în concediul de odihnă, în baza prevederilor din actele normative a căror aplicare a fost suspendată prin legile bugetare anuale succesive și actele normative anuale de salarizare, în perioada 2001-2006". Față de cele reținute, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., va fi respins ca nefondat recursul declarat de Autoritatea Națională a Vămilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Autoritatea Națională a Vămilor împotriva sentinței civile nr. 2852 din 14 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VI-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 mai 2008.