ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2187/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la data de 4 octombrie 2007 pe rolul Curții de Apel București,

secția a VII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantele S.P. și M.M. au

chemat în judecată Autoritatea Națională a Vămilor, solicitând instanței să dispună

obligarea pârâtei la plata primelor de concediu ce li se cuvine pentru perioada

2001-2006, actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului

până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 2852 din 14 noiembrie 2007, Curtea de Apel

București, secția a VII-a contencios administrativ și fiscal:

-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune pentru primele de

concediu aferente perioadei 2001-2003, invocată de pârâta Autoritatea Națională

a Vămilor, reținând că termenul de prescripție a început să curgă de la data

nașterii acestui drept, respectiv de la data de 1 ianuarie 2007, când a încetat

suspendarea dispozițiilor corelative din Legea nr. 188/1999;

-a admis acțiunea formulată de S.P. și M.M. și a obligat-o pe pârâta

Autoritatea Națională a Vămilor să plătească reclamantelor sumele de bani

reprezentând prima de concediu pe anii 2001-2006, actualizate cu indicele de

inflație de la data nașterii dreptului până la data plății efective, reținând,

în esență, că suspendarea dispozițiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999,

republicată, a amânat doar plata acestor drepturi salariale și nu a avut ca

efect anularea dreptul la plata primei de concediu cuvenite funcționarilor

publici, această plată fiind datorată de la data încetării aplicabilității

normelor de suspendare.

Împotriva sentinței civile pronunțate de Curtea de Apel București,

secția a VII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs, în

termenul legal, pârâta Autoritatea Națională a Vămilor, prin Direcția Regională

pentru Accize și Operațiuni Vamale București, în temeiul art. 304 pct. 9 C.proc.

civ., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Într-un prim motiv de recurs, recurenta-pârâtă susține că este

întemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada

2001-2003, având în vedere dispozițiile art. 166 alin. (1) C. muncii,

aplicabile conform art. 93 din Legea nr. 188/1999, republicată (2004).

Printr-un al doilea motiv de recurs, recurenta-pârâtă susține că nu

există temei legal pentru acordarea primelor de concediu pentru perioada

2004-2006, întrucât dispozițiile care reglementau acest drept din Legea nr. 188/1999

au fost suspendate în perioada respectivă, astfel că acordarea primei de

concediu ar echivala cu o retroactivitate a dispozițiilor art. 34 alin. (2) din

Legea nr. 188/1999, republicată (2004).

În consecință, recurenta-pârâtă susține că nu există.

Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, în raport cu

dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041 C.proc. civ. și cu normele de drept

aplicabile, Curtea constată că recursul este nefondat pentru considerentele

arătate în continuare.

1.În privința prescripției dreptului la acțiune al reclamantelor pentru

perioada 2001-2003, întemeiat instanța de fond a reținut că prescripția dreptului

la acțiune a început să curgă de la data încetării suspendării prevederilor

referitoare la plata primei de concediu din Legea nr. 188/1999, respectiv la

data de 1 ianuarie 2007. În acest sens, în cauze similare soluționate de Înalta

Curte s-a reținut că funcționarii publici au fost împiedicați să formuleze

acțiune în solicitarea primelor de concediu pe perioada 2001-2006 de

împrejurarea că, prin lege, a fost suspendată succesiv aplicarea dispozițiilor

legale corelative până la data de 31 decembrie 2006, ceea ce corespunde cazului

reglementat de art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

2.Pe fond, în esență, problema de drept vizează legalitatea acordării

primei de concediu cuvenite reclamantelor, funcționari publici, pentru perioada

2001-2006, în cursul căreia au fost suspendate dispozițiile care consacră acest

drept din Legea nr. 188/1999 [art. 33 alin. (2) în forma inițială a legii; art.

34 alin. (2) în forma republicată a legii în 2004; în prezent art. 35 alin. (2)

în forma republicată a legii în 2007].

Prin dispozițiile menționate din Legea nr. 188/1999 a fost instituit

dreptul funcționarilor publici ca, pe lângă indemnizația de concediu, să li se

acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în

concediu.

Este necontestat faptul că aplicarea dispozițiilor respective din Legea

nr. 188/1999 referitoare la prima de concediu a fost suspendată în perioada

2001-2006,prin următoarele acte normative: prin art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr.

33/2001, până la 31 decembrie 2001; prin art. 12 alin. (4) din Legea nr. 743/2001

și art. 32 din Legea nr. 744/2001, până la 31 decembrie 2002; prin art. 10 alin.

(3) din Legea nr. 631/2002 și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 632/2002, până la

31 decembrie 2003; prin art. 9 alin. (7) din Legea nr. 507/2003 și art. 7 alin.

(3) din Legea nr. 519/2003, până la 31 decembrie 2004; prin art. 8 alin. (7) din

Legea nr. 511/2004 și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 512/2004, până la 31 decembrie

2005; prin art. 5 alin. (5) din Legea nr. 379/2005 și art. 5 alin. (1) din Legea

nr. 380/2005, până la 31 decembrie 2006.

Însă, tot atât de adevărat este că aceste norme de suspendare care, în

prezent nu mai sunt în vigoare, au contravenit evident dispozițiilor

constituționale, întrucât dreptul de remunerare a muncii ca și dreptul la

concediul de odihnă plătit, corelative dreptului la muncă, ca drepturi

fundamentale reglementate în art. 41 din Constituția României nu pot fi

restrânse discriminatoriu și în alte condiții decât cele expres și limitativ

prevăzute în art. 53 din Constituție, respectiv numai dacă se impune pentru

apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice,

desfășurarea instrucției penale și prevenirea consecințelor unei calamități

naturale, ale unui dezastru, ori ale unui sinistru deosebit de grav.

Astfel, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a

reținut faptul că suspendarea dispozițiilor incidente din Legea nr. 188/1999,

republicată, nu poate afecta substanța dreptului, ci doar exercițiul acestuia

pe perioada respectivă, în considerarea dispozițiilor constituționale, a

practicii Instanței Supreme și a dispozițiilor Convenției Europene a

Drepturilor Omului.

În acest sens, sunt relevante considerentele Deciziei nr. 12 din 5

februarie 2007, prin care, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție, în soluționarea unei probleme de drept similare au reținut că: „în

atare situație, suspendarea exercițiului dreptului la prima de concediu nu

echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nicio dispoziție legală nu

i-a fost înlăturată existența și nici nu s-a constatat neconstituționalitatea

textului de lege ce prevede acest drept.

Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație

lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire

nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a

existat în perioada pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu

înlăturat.

Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărei

existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină

lipsit de orice valoare.

De aceea respectarea principiului încrederii în statul de drept, care

implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor,

concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații

juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să se

bucure efectiv de acestea pentru perioada în care sunt prevăzute de lege."

Soluția Curții de Apel este legală și temeinică având în vedere în

special:

-jurisprudența constantă a Înaltei Curți în această materie, din care

amintim cu titlu de exemplu Deciziile nr. 2696 din 25 mai 2007 și nr. 3112 din

19 iunie 2007, publicate în Jurisprudența Secției de contencios administrativ

și fiscal pe anul 2007 - Semestrul I, Ed. Hamangiu, București, 2007;

-Decizia nr. 77 din 5 noiembrie 2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție, prin care a fost admis recursul în interesul

legii și s-a stabilit că dispozițiile art. 34 alin. (2) [devenit art. 35 alin.

(2)] din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, se interpretează în

sensul că prima de concediu, reprezentând o sumă egală cu salariul de bază din

luna anterioară plecării în concediu, se cuvenea acestei categorii de personal;

-O.U.G. nr. 146/2007 care reglementează chiar „modalitatea de plată a

primelor acordate cu ocazia plecării în concediul de odihnă, în baza

prevederilor din actele normative a căror aplicare a fost suspendată prin

legile bugetare anuale succesive și actele normative anuale de salarizare, în

perioada 2001-2006".

Față de cele reținute, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a

doua C. proc. civ., va fi respins ca nefondat recursul declarat de Autoritatea

Națională a Vămilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Autoritatea Națională a Vămilor împotriva

sentinței civile nr. 2852 din 14 noiembrie 2007 a Curții de Apel București,

secția a VI-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 mai 2008.