ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1765/2008

Asupra

recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința nr. 2086 din 11 septembrie 2007,

Curtea de Apel București, s

ecția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de

reclamanții P.L.D.,

ș.a., în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională a Vămilor și Ministerul

Economiei și Finanțelor, obligându-i pe aceștia din urmă la plata către

reclamanți a sumelor reprezentând prima de concediu pentru perioada 2001-2006,

actualizate în raport cu rata inflației.

Prin aceeași sentință, instanța de judecată a

respins excepțiile inadmisibilității acțiunii și prescripției dreptului la

acțiune, invocate de pârâta Autoritatea Națională a Vămilor.

Pentru a pronunța această sentință, instanța

de fond a reținut, în ce privește excepțiile, că acțiunea este admisibilă,

întrucât în cauză se solicită plata

unor

drepturi salariale restante și nu anularea unui act administrativ, iar

suspendarea prin lege a dreptului la plata primelor de concediu a făcut

inoperantă curgerea termenului de prescripție, așa cum s-a reținut și prin Decizia

nr. XXIII din 12 decembrie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, Secțiile Unite, care, potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., este

obligatorie pentru instanțe, soluția fiind pronunțată în judecarea unui recurs

în interesul legii.

Cu privire la fondul cauzei, instanța de

judecată a reținut, în esență, că suspendarea exercițiului dreptului la prima

de vacanță a încetat, astfel încât

acesta a

devenit, în prezent, actual, cuvenindu-se reclamanților în temeiul art. 34

alin.

(2) din Legea nr. 188/1999.

Împotriva acestei soluții, considerând-o

netemeinică și nelegală, au declarat recurs pârâții, invocând prevederile art. 304

pct. 9 C. proc. civ. și reiterând, în motivarea recursului, apărările formulate

în fața instanței de fond.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport

cu actele și lucrările dosarului, cu criticile invocate de recurenți, precum și

cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că recursurile sunt nefondate, după cum se va

arăta în continuare.

În mod corect a reținut instanța de fond că

excepția inadmisibilității acțiunii, pentru lipsa plângerii prealabile, este

neîntemeiată, întrucât, așa cum rezultă în mod expres din prevederile art. 7

alin. (5) din Legea nr. 554/2004, în cazul cererii formulate de reclamanți,

având ca obiect refuzul nejustificat al pârâților de a rezolva o cerere

referitoare la un drept, nu este obligatorie îndeplinirea acestei proceduri.

În privința

excepției prescripției dreptului la acțiune, se constată că în mod

corect aceasta a fost respinsă de instanța de fond, neputându-se vorbi

de o prescriere a dreptului la acțiune pentru prima de vacanță întrucât, fiind

suspendată plata acestor drepturi, termenul general de prescripție de 3 ani,

prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, raportat la art. 283 alin. l lit.

c) C. muncii, a fost suspendat, astfel că, după încetarea acestei suspendări,

prescripția își reia cursul de 3 ani, potrivit art. 7 alin. (3) din decretul

sus menționat.

Cu privire la fondul

cauzei.

Prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul

funcționarilor publici ca, pe

lângă

indemnizația de concediu, să li se acorde o primă egală cu salariul de bază

din

luna anterioară plecării în concediu.

Este adevărat că acordarea primei de vacanță,

instituită prin prevederile legale susmenționate, a fost suspendată în anii

2001-2006, prin dispoziții normative succesive, însă suspendarea nu echivalează

cu eliminarea dreptului, atâta vreme cât nu există nici o dispoziție legală

prin care să fi fost înlăturată existența acestuia.

Astfel, dreptul la prima de concediu, stabilit

inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600

din 8 decembrie 1999), a fost menținut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr.

188/1999, în forma republicată (M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004), precum și

prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, în forma republicată pentru a

doua oară (M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007).

Nu se poate considera, deci, că suspendarea

dreptului în perioada

respectivă

echivalează cu inexistența sa în cadrul aceleiași perioade, întrucât s-ar

încălca

principiul constituțional ce garantează realizarea drepturilor acordate.

De asemenea, neprevederea în continuare a

acestui drept, recunoscut și garantat, nu poate înlătura existența lui

anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția României

revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se poate

restrânge exercițiul unui drept, cât și

reglementărilor

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea

drepturilor

omului și a libertăților fundamentale.

Un astfel de

drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada pentru

care exercițiul său a fost suspendat, întrucât s-ar ajunge la situația,

inadmisibilă, potrivit căreia un drept prevăzut de lege să fie lipsit de

conținut, printr-o îngrădire nelegitimă a exercitării lui.

De aceea, respectarea principiului încrederii

în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate, în

spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de

reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii

drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv de

acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

Aceste principii și-au găsit, de altfel,

aplicarea și la nivel de act normativ, drepturile solicitate de reclamanți

formând obiectul de reglementare al O.U.G. nr. 146/2007 pentru aprobarea plății

primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001-2006, publicată în M.

Of. , Partea

I

nr. 877 din 20 decembrie 2007.

Pentru motivele arătate, recursurile vor fi

respinse ca nefondate, menținându-se sentința criticată, ca fiind temeinică și

legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursurile declarate de pârâții

Ministerul Economiei și

Finanțelor și

Autoritatea Națională a Vămilor împotriva sentinței nr. 2086 din 11

septembrie

2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondate.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 6 mai 2008.