ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2218/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Reclamanții B.D.E., B.J.I., D.D.Ș., M.S.R., M.G., M.R.,

P.L.D., P.V.L., T.A.C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Autoritatea

Națională a Vămilor și Ministerul Economiei și Finanțelor, obligarea acestora

din urmă la plata sumelor reprezentând prime de concediu pe anii 2001- 2006,

actualizate cu rata inflației de la data nașterii dreptului până la data plății

efective.

În motivarea acțiunii,

reclamanții au arătat că, în calitate de funcționari publici angajați ai

Autorității Naționale a Vămilor, au dreptul potrivit art. 34 din Legea nr. 188/1999

la plata unei prime de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară

plecării în concediu, care se impozitează separat.

Au mai arătat că prin legile

anuale de aprobare a bugetului de stat, această dispoziție legală a fost

suspendată nelegal, fiind îngrădită însăși plata acestui drept, contrar

dispozițiilor art. 41 din Constituția României.

Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2464 din

11 octombrie 2007 a dispus admiterea excepției lipsei calității procesuale

pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor și respingerea excepției

lipsei procedurii prealabile și a prescripției dreptului la acțiune.

Totodată, a admis acțiunea

formulată de reclamanți, obligând pârâta la plata către aceștia a primei de

concediu pe anii 2001 - 2006 actualizate cu rata inflației la data plății

efective.

Pentru a pronunța această

soluție instanța a reținut că:

- excepția lipsei calității

procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor este întemeiată,

deoarece reclamanții nu au raporturi de serviciu, conform art. 911 din Legea nr.

188/1999 cu acest pârât iar pe de altă parte, în cauză, nu există nici temei

pentru obligarea pârâtului la alocarea fondurilor necesare plății acestor sume;

- excepția lipsei procedurii

prealabile prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu poate fi

admisă, deoarece în raport de obiectul și cauza litigiului nu există obligația

parcurgerii procedurii prealabile;

- excepția prescripției

dreptului la acțiune este neîntemeiată, întrucât suspendarea plății drepturilor

la plata primei de concediu a operat o întrerupere a cursului prescripției;

- pe fondul cauzei

reclamanții au dreptul, în calitate de funcționari publici în cadrul Autorității

Naționale a Vămilor, la plata unei prime de concediu conform art. 34 alin. (2)

din Legea nr. 188/1999, întrucât suspendarea plății drepturilor constituie de

fapt o îngrădire a acestui drept, contrar dispozițiilor art. 41 din Constituția

României.

Împotriva acestei sentințe

considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs pârâta Autoritatea

Națională a Vămilor.

Recurenta a susținut, în

esență, că în raport de dispozițiile art. 166 alin. (1) C. muncii dreptul de a

cere acordarea primelor este prescris.

Cât privește respingerea

excepției procedurii prealabile în mod greșit instanța a reținut că nu ar

exista obligația parcurgerii acesteia, întrucât potrivit art. 2 alin. (2) din

Legea nr. 554/2004 „se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul

nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes

legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termen legal”.

Pe fond s-a susținut că

hotărârea instanței de fond este nelegală, întrucât într-un astfel de litigiu

nu este vorba de o suspendare a dreptului la prima de concediu, ci de

inexistența dreptului în anii în care legiuitorul a suspendat aplicarea

prevederilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.

Examinând sentința atacată,

în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile invocate de recurentă,

precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041

C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, pentru considerentele

ce vor fi expuse în cele ce urmează.

Instanța de fond s-a

pronunțat fără a reține lipsa calității procesuale pasive a Ministerului

Economiei și Finanțelor, întrucât între acest pârât și persona obligată în

raportul juridic dedus judecății nu există identitate, între această autoritate

și reclamanți neexistând raporturi de serviciu. Or, numai existența unor astfel

de raporturi juridice poate justifica legitimarea procesuală pasivă, având în

vedere că dreptul la prima de concediu - ce constituie obiectul acțiunii în

speța de față - este un drept de natură salarială.

Cât privește critica

referitoare la excepția prescripției dreptului de a cere plata drepturilor

salariale reprezentând primele de vacanță aferente perioadei 2001 - 2003,

Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, întrucât prin suspendarea

exercițiului acestui drept, reclamanții s-au aflat în imposibilitate de a cere

aplicarea acestuia.

Nici critica privitoare la

obligația parcurgerii procedurii prealabile nu este întemeiată, întrucât în

raport de obiectul și cauza litigiului dedus judecății, nu sunt aplicabile

dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul

administrativ, prevederile art. 911 din Legea nr. 188/1999 reglementând doar

competența instanțelor de contencios administrativ.

Pe fondul recursului urmează

a se avea în vedere că prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 s-a

prevăzut dreptul funcționarilor publici ca pe lângă indemnizația de concediu să

li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în

concediu.

Prin legi bugetare

succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată în anii 2001 - 2006,

însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea

desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Astfel cum corect a reținut

instanța de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează

cu însăși înlăturarea lui, atâta timp cât nu există nici o dispoziție legală

prin care să fi fost înlăturată existența acestuia și aceasta pentru că s-ar

încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor

acordate, din moment ce, printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă

pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că

acel drept nu a existat în perioada anilor 2001 - 2006, pentru că exercițiul

lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53

din Constituția revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul

unui drept) cât și reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale.

Efectele produse de aceste

acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției

legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât

a fost în vigoare actul normativ, care a prevăzut dreptul respectiv.

A considera altfel, ar

însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării

unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și

inadmisibil.

În fine, pe acest

considerent s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existentă

este recunoscută, să fie golit de substanța sa și, practic, să devină lipsit de

orice valoare.

Este cert faptul că un drept

derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câștigat nu mai poate fi

anulat.

Respectarea principiului

încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor

adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe

de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii

drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv de

acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

Având în vedere aceste considerente,

nu poate fi admisă teoria recurentului cu privire la lipsa de obiect a cererii

reclamanților, întrucât cererea de chemare în judecată privește dreptul la

plata primei de concediu suspendată succesiv prin acte normative, în consecință

s-a suspendat exercițiul acestor drepturi și nu existența lor.

Înalta Curte constată

nefondată și critica cu privire la împlinirea prescripției și constatarea pe

cale de excepție a prescrierii dreptului la acțiune, întrucât prin suspendarea

exercițiului acestui drept, reclamanții s-au aflat în imposibilitate de a

solicita aplicarea acestuia.

Prin urmare, constatându-se

că sentința atacată este legală și temeinică, se va respinge recursul declarat

în cauză, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a doua coroborate cu

cele ale art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Autoritatea Națională a Vămilor împotriva sentinței civile nr. 2464 din 11

octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 30 mai 2008.