ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2218/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanții B.D.E., B.J.I., D.D.Ș., M.S.R., M.G., M.R., P.L.D., P.V.L., T.A.C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională a Vămilor și Ministerul Economiei și Finanțelor, obligarea acestora din urmă la plata sumelor reprezentând prime de concediu pe anii 2001- 2006, actualizate cu rata inflației de la data nașterii dreptului până la data plății efective. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că, în calitate de funcționari publici angajați ai Autorității Naționale a Vămilor, au dreptul potrivit art. 34 din Legea nr. 188/1999 la plata unei prime de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.

Au mai arătat că prin legile anuale de aprobare a bugetului de stat, această dispoziție legală a fost suspendată nelegal, fiind îngrădită însăși plata acestui drept, contrar dispozițiilor art. 41 din Constituția României. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2464 din 11 octombrie 2007 a dispus admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor și respingerea excepției lipsei procedurii prealabile și a prescripției dreptului la acțiune. Totodată, a admis acțiunea formulată de reclamanți, obligând pârâta la plata către aceștia a primei de concediu pe anii 2001 - 2006 actualizate cu rata inflației la data plății efective.

Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut că: - excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor este întemeiată, deoarece reclamanții nu au raporturi de serviciu, conform art. 911 din Legea nr. 188/1999 cu acest pârât iar pe de altă parte, în cauză, nu există nici temei pentru obligarea pârâtului la alocarea fondurilor necesare plății acestor sume; - excepția lipsei procedurii prealabile prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu poate fi admisă, deoarece în raport de obiectul și cauza litigiului nu există obligația parcurgerii procedurii prealabile; - excepția prescripției dreptului la acțiune este neîntemeiată, întrucât suspendarea plății drepturilor la plata primei de concediu a operat o întrerupere a cursului prescripției; - pe fondul cauzei reclamanții au dreptul, în calitate de funcționari publici în cadrul Autorității Naționale a Vămilor, la plata unei prime de concediu conform art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, întrucât suspendarea plății drepturilor constituie de fapt o îngrădire a acestui drept, contrar dispozițiilor art. 41 din Constituția României.

Împotriva acestei sentințe considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs pârâta Autoritatea Națională a Vămilor. Recurenta a susținut, în esență, că în raport de dispozițiile art. 166 alin. (1) C. muncii dreptul de a cere acordarea primelor este prescris. Cât privește respingerea excepției procedurii prealabile în mod greșit instanța a reținut că nu ar exista obligația parcurgerii acesteia, întrucât potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 „se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termen legal”. Pe fond s-a susținut că hotărârea instanței de fond este nelegală, întrucât într-un astfel de litigiu nu este vorba de o suspendare a dreptului la prima de concediu, ci de inexistența dreptului în anii în care legiuitorul a suspendat aplicarea prevederilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează. Instanța de fond s-a pronunțat fără a reține lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, întrucât între acest pârât și persona obligată în raportul juridic dedus judecății nu există identitate, între această autoritate și reclamanți neexistând raporturi de serviciu. Or, numai existența unor astfel de raporturi juridice poate justifica legitimarea procesuală pasivă, având în vedere că dreptul la prima de concediu - ce constituie obiectul acțiunii în speța de față - este un drept de natură salarială.

Cât privește critica referitoare la excepția prescripției dreptului de a cere plata drepturilor salariale reprezentând primele de vacanță aferente perioadei 2001 - 2003, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, întrucât prin suspendarea exercițiului acestui drept, reclamanții s-au aflat în imposibilitate de a cere aplicarea acestuia. Nici critica privitoare la obligația parcurgerii procedurii prealabile nu este întemeiată, întrucât în raport de obiectul și cauza litigiului dedus judecății, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, prevederile art. 911 din Legea nr. 188/1999 reglementând doar competența instanțelor de contencios administrativ.

Pe fondul recursului urmează a se avea în vedere că prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 s-a prevăzut dreptul funcționarilor publici ca pe lângă indemnizația de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu. Prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată în anii 2001 - 2006, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia. Astfel cum corect a reținut instanța de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, atâta timp cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia și aceasta pentru că s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate, din moment ce, printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001 - 2006, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ, care a prevăzut dreptul respectiv. A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

În fine, pe acest considerent s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existentă este recunoscută, să fie golit de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare. Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câștigat nu mai poate fi anulat. Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

Având în vedere aceste considerente, nu poate fi admisă teoria recurentului cu privire la lipsa de obiect a cererii reclamanților, întrucât cererea de chemare în judecată privește dreptul la plata primei de concediu suspendată succesiv prin acte normative, în consecință s-a suspendat exercițiul acestor drepturi și nu existența lor. Înalta Curte constată nefondată și critica cu privire la împlinirea prescripției și constatarea pe cale de excepție a prescrierii dreptului la acțiune, întrucât prin suspendarea exercițiului acestui drept, reclamanții s-au aflat în imposibilitate de a solicita aplicarea acestuia. Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a doua coroborate cu cele ale art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Autoritatea Națională a Vămilor împotriva sentinței civile nr. 2464 din 11 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 30 mai 2008.