ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2221/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Reclamantele M.L.N., S.M., M.S. și U.E. au chemat în

judecată Autoritatea Națională a Vămilor, solicitând instanței ca în

contradictoriu cu pârâta să dispună obligarea acesteia la plata sumelor

reprezentând prime de concediu pe anii 2001 - 2006, actualizate cu indicele de

inflație, de la data nașterii dreptului până la data plății efective.

În motivarea acțiunii

reclamanții au arătat că în calitate de funcționari publici în cadrul

Autorități Naționale a Vămilor în temeiul art. 34 din Legea nr. 188/1999

privind statutul funcționarilor publici au dreptul la o primă egală cu salariul

de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.

Au mai arătat că printr-o

serie de acte normative s-a dispus suspendarea aplicării acestor dispoziții

legale, însă dat fiind faptul că normele de suspendare nu mai sunt în vigoare,

sunt îndreptățiți la plata primei de concediu.

Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2896

din 15 noiembrie 2007 a dispus admiterea acțiunii formulată de reclamante,

obligând pârâta la plata către acestea a sumei reprezentând primă de concediu

pe anii 2001 - 2006, actualizată cu rata inflației de la data nașterii

dreptului până la data plății efective.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța a reținut că normele de suspendare contravin art. 16 alin.

(1) din Constituție, întrucât dreptul de remunerare a muncii, ce aparține

dreptului la muncă, nu poate fi restrâns în mod discriminatoriu și contrar

echității impuse de o societate democratică.

Împotriva acestei sentințe

considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs pârâta Autoritatea

Națională a Vămilor.

Recurenta a susținut în

esență că:

- dreptul la primele de

vacanță aferente perioadei 2001 - 2003 este prescris, întrucât potrivit art. 166

alin. (1) C. muncii, dreptul la acțiune cu privire la plata drepturilor

salariale se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile

respective erau datorate;

- pe fondul cauzei, nu este

vorba de o suspendare a dreptului la prima de concediu, ci de inexistența

dreptului în anii în care legiuitorul a suspendat aplicarea prevederilor art. 34

alin. (2) din Legea nr. 188/1999. O aplicare în prezent, pentru anii 2004 - 2006

a unor prevederi legale care în anii respectivi erau suspendate, înseamnă a

aplica retroactiv dispozițiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, ceea

ce este neconstituțional.

Examinând sentința atacată

în raport de actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă,

precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041

C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat pentru motivele ce vor

fi arătate în continuare.

Astfel, dreptul la prima de

concediu stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999

(publicată în M. Of. nr. 600/8.12.1999), s-a menținut prin art. 34 alin. (2)

din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251/22.03.2004) precum și

prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 365/29.05.2007).

Așadar, prin suspendarea

acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă,

întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea

drepturilor acordate precum și dispozițiile art. 53 din Constituția României

revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se poate

restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementarilor art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale.

Ca urmare, pentru ca un

drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la

nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un

atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor, pentru

care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la

situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie

vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.

De aceea, respectarea

principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării

legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei

tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca

titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculați de a se bucura

efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

În acest sens s-au pronunțat

și Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație șu Justiție prin Decizia nr. 12

din 5 februarie 2007, reținând că drepturile persoanelor încadrate în muncă nu

pot face obiectul vreunei tranzacții, renunțări sau limitări, ele fiind apărate

de stat în conformitate cu dispozițiile art. 28 C. muncii.

Prin urmare, constatându-se

că sentința atacată este legală și temeinică, se va respinge recursul declarat

în cauză, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a doua coroborate cu

cele ale art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Autoritatea Națională a Vămilor prin Direcția Regională pentru Accize și

Operațiuni Vamale București împotriva sentinței civile nr. 2896 din 15

noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 mai 2008.