ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2221/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamantele M.L.N., S.M., M.S. și U.E. au chemat în judecată Autoritatea Națională a Vămilor, solicitând instanței ca în contradictoriu cu pârâta să dispună obligarea acesteia la plata sumelor reprezentând prime de concediu pe anii 2001 - 2006, actualizate cu indicele de inflație, de la data nașterii dreptului până la data plății efective. În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că în calitate de funcționari publici în cadrul Autorități Naționale a Vămilor în temeiul art. 34 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici au dreptul la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.

Au mai arătat că printr-o serie de acte normative s-a dispus suspendarea aplicării acestor dispoziții legale, însă dat fiind faptul că normele de suspendare nu mai sunt în vigoare, sunt îndreptățiți la plata primei de concediu. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2896 din 15 noiembrie 2007 a dispus admiterea acțiunii formulată de reclamante, obligând pârâta la plata către acestea a sumei reprezentând primă de concediu pe anii 2001 - 2006, actualizată cu rata inflației de la data nașterii dreptului până la data plății efective. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că normele de suspendare contravin art. 16 alin. (1) din Constituție, întrucât dreptul de remunerare a muncii, ce aparține dreptului la muncă, nu poate fi restrâns în mod discriminatoriu și contrar echității impuse de o societate democratică.

Împotriva acestei sentințe considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs pârâta Autoritatea Națională a Vămilor. Recurenta a susținut în esență că: - dreptul la primele de vacanță aferente perioadei 2001 - 2003 este prescris, întrucât potrivit art. 166 alin. (1) C. muncii, dreptul la acțiune cu privire la plata drepturilor salariale se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate; - pe fondul cauzei, nu este vorba de o suspendare a dreptului la prima de concediu, ci de inexistența dreptului în anii în care legiuitorul a suspendat aplicarea prevederilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999. O aplicare în prezent, pentru anii 2004 - 2006 a unor prevederi legale care în anii respectivi erau suspendate, înseamnă a aplica retroactiv dispozițiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, ceea ce este neconstituțional.

Examinând sentința atacată în raport de actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat pentru motivele ce vor fi arătate în continuare. Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600/8.12.1999), s-a menținut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251/22.03.2004) precum și prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 365/29.05.2007).

Așadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate precum și dispozițiile art. 53 din Constituția României revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementarilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor, pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat.

Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare. De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege. În acest sens s-au pronunțat și Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație șu Justiție prin Decizia nr. 12 din 5 februarie 2007, reținând că drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacții, renunțări sau limitări, ele fiind apărate de stat în conformitate cu dispozițiile art. 28 C. muncii.

Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a doua coroborate cu cele ale art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Autoritatea Națională a Vămilor prin Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale București împotriva sentinței civile nr. 2896 din 15 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 mai 2008.