ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1792/2008

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta K.E.I. a solicitat în contradictoriu cu Autoritatea Națională a Vămilor și Ministerul Economiei și Finanțelor obligarea pârâților la plata sumelor reprezentând prima de concediu pe anii 2002-2004 actualizată cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului, la data plății efective, iar Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății sumelor cuvenite.

În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că este funcționar public în cadrul Autorității Naționale a Vămilor care se află în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, iar Legea nr. 188/1999 prevede că „Funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat”.

Ulterior, printr-o serie de ordonanțe și legi respectiv art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 33/2001, art. 12 alin. (4) din Legea nr. 743/2001, art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002, art. 9 pct. 7 din Legea nr. 507/2003, art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 380/2005 s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol cu privire la prima de concediu.

Reclamanta susține că este îndreptățită la primele de vacanță, conform art. 166 C. muncii.

În fine, se mai arată că normele legale de suspendare, contravin prevederilor art. 16, art. 41 și ale art. 53 din Constituția României.

Pârâta Autoritatea Națională a Vămilor, prin întâmpinare a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune și excepția tardivității acțiunii, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 2853 din 14 noiembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția tardivității și prescripției dreptului la acțiune, a admis acțiunea formulată de reclamantă, a obligat pârâții să plătească sumele reprezentând prime de concediu pentru anii 2002-2004, actualizate cu rata inflației la data plății efective.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut, în esență, că reclamanta în calitate de funcționar public are dreptul la o primă de concediu potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.

Referitor la excepția tardivității, instanța a reținut că dispozițiile art. 11 din Legea nr. 554/2004 nu sunt aplicabile în cauză, deoarece se solicită drepturi bănești și nu anularea unui act administrativ.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții Autoritatea Națională a Vămilor și Ministerul Economiei și Finanțelor criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând prevederile art. 304 pct. 9 și cele ale art. 304

1

C. proc. civ.

Autoritatea Națională a Vămilor în motivele de recurs arată că în mod eronat a fost respinsă excepția prescripției dreptului de a cere plata drepturilor salariale reprezentând primele de vacanță aferente perioadei 2002-2003, instanța apreciind în mod greșit textele legale aplicabile în cauză.

Instanța de fond în mod netemeinic și nemotivat, fără a menționa textele legale, apreciază că în speță a operat o întrerupere a cursului prescripției.

Față de aceste aspecte recurenta consideră că dreptul de a cere acordarea primelor este prescris, în conformitate cu dispozițiile art. 166 alin. (1) C. muncii. Potrivit acestui text de lege, dreptul la acțiune cu privire la plata drepturilor salariale se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.

Dispozițiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 au fost suspendate în mod succesiv, prin lege, în concordanță cu prevederile constituționale.

Un alt argument pentru faptul că nu este vorba de o suspendare a dreptului la prima de concediu, ci de inexistenta dreptului în anii în care legiuitorul a suspendat aplicarea prevederilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, îl constituie faptul că aceasta primă este strict aferentă concediului de odihnă din anul 2004. Cum în cursul anului 2004 nu au fost aplicabile prevederile art. 34 alin (2) din Legea nr. 188/1999, este evident că nu există nici un temei legal pentru a aplica în prezent aceste prevederi pentru anul 2004, 2005 sau 2006.

Aplicarea prevederilor legale care în anii respectivi erau suspendate, înseamnă de fapt aplicarea retroactivă a art. 34 alin (2) din Legea 188/1999, ceea ce este neconstituțional.

Recurenta mai menționează faptul că, nu există temei legal pentru a acorda în prezent primele de concediu pentru anii 2004, 2005 si 2006 deoarece la data de 1 ianuarie 2007 a expirat perioada de suspendare și au reintrat în vigoare prevederile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, însă ele nu pot fi aplicate retroactiv pentru anii 2004, 2005 și 2006, ci numai pentru viitor, conform art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată.

La data expirării suspendării, norma suspendată reintră de drept în vigoare, dar este evident că nu poate fi aplicată retroactiv, pe perioada cât a fost suspendată.

Ministerul Economiei și Finanțelor

critică hotărârea instanței de fond și susține că prevederile art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 33/2001, art. 32 din Legea nr. 744/2001, art. 12 alin. (4) din Legea

nr. 743/2001 legea bugetului de stat pe anul 2002 au modificat art. 3 alin. (2)

din O.U.G. nr. 33/2001 și au suspendat acordarea acestui drept până la data de 31 decembrie 2002.

Prin art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002 legea bugetului de stat pe anul 2003 a fost suspendată acordarea primelor de concediu până la data de 31 decembrie 2003, iar prin art. 9 pct. 7 din Legea nr. 507/2003 legea bugetului de stat pe anul 2004 a fost suspendată acordarea dreptului până la data de 31 decembrie 2004.

Prin art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 a bugetului de stat pe anul 2005 a fost suspendată acordarea dreptului până la data de 31 decembrie 2005.

Astfel, acordarea primei de concediu a fost suspendată succesiv în perioada 2001-2005 prin acte normative care au fost emise cu respectarea normelor de tehnică legislativă.

Precizează, de asemenea, că Ministerului Economiei și Finanțelor îi revine obligația de a se încadra în cheltuielile stabilite de către legiuitor, plata primelor de concediu apare ca fiind nelegală și imposibil de efectuat, întrucât, ca urmare a suspendării aplicării dispozițiilor legale referitoare la acordarea acestora pentru perioada 2001-2006 nu au fost și nu sunt prevăzute sumele necesare plății acestor prime.

Se apreciază că hotărârea a fost dată cu încălcarea legii, instanța de fond neavând în vedere prevederile Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările ulterioare, care stabilesc, pe de o parte că, nici o cheltuială din

fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanțată și plătită dacă nu este aprobată

potrivit legii, iar pe de altă parte, nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială.

Examinând cauza în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Criticile aduse hotărârii instanței de fond sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, acestea nu au nici un suport legal, și nu fac decât să prezinte perioadele de timp și actele normative prin care acest drept a fost suspendat.

Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu”.

Or, dispozițiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi neconstituționale.

Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce

printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2006, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementările date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.

A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.

Din cele prezentate rezultă că prima de vacanță li se cuvine reclamanților, iar executivul nu putea suspenda sau abroga acest drept.

Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câștigat nu mai poate fi anulat.

Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

În ceea ce privește motivul de recurs privind respingerea în mod greșit a excepției prescripției dreptului material la acțiune, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a respins această excepție deoarece

aceasta nu operează pentru suspendarea dreptului la plata primelor de concediu, astfel că face inoperantă curgerea termenului de prescripție conform art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1985 privind prescripția extinctivă.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală și în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanta are dreptul la primă de concediu.

În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile vor fi respinse ca nefondate, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de Autoritatea Națională a Vămilor și de Ministerul Economiei și Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 2853 din 14 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 mai 2008.