ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1625/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința

civilă nr. 274 din 11 decembrie 2006, Curtea de Apel Suceava, secția

comercială, contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de

reclamantul M.B. în contradictoriu cu C.J.B., anulând dispoziția nr. 60 din 21

martie 2006 și

decizia de impunere nr. 1563

din 23 ianuarie 2006, ambele acte emise de pârât.

Pentru a

pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că, prin decizia de

impunere atacată, reclamantul a fost obligat la plata sumei de 1.011.966,36 RON

cu titlu de subvenție pentru susținerea sistemului de protecție a copilului,

iar prin dispoziția nr. 60 din 21 martie 2006 pârâtul C.J.B. a respins

contestația formulată de reclamant împotriva deciziei de impunere.

A mai reținut

instanța că H.G. nr. 457/2000, în baza căreia pârâtul a emis decizia de

impunere contestată, a fost adoptată în considerarea dispozițiilor art. 19 din O.U.G.

nr.

26/1997, act normativ a cărui abrogare

(cu excepția dispozițiilor art. 20) a atras

după sine și abrogarea

acestei hotărâri de guvern.

În

consecință, instanța de fond a apreciat că, fiind emisă în baza unui act

normativ abrogat, decizia de impunere

contestată este nelegală.

Instanța a

apreciat, de asemenea, că subvenția pretinsă de pârât prin decizia de impunere

nu intră sub incidența codului de procedură fiscală, această categorie nefacând

parte dintre sursele primare de formare a unui buget, cu alte cuvinte nu este o

obligație bugetară, și din acest punct de vedere decizia emisă de pârât fiind

nelegală.

Împotriva

sentinței pronunțate de instanța de fond, considerând-o

netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâtul C.J.B., invocând

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului formulat, recurentul-pârât a arătat că instanța de fond a reținut

greșit că H.G. nr. 457/2000 este abrogată, deoarece temeiul legal al adoptării

H.G. nr. 457/2000 este art.

24 din O.U.G. nr.

192/1999, ale cărui dispoziții au fost preluate în totalitate de art. 18 din

O.U.G. nr. 12/2001, unde se prevede că nivelul contribuției pentru

susținerea

sistemului de protecție a copilului se stabilește prin metodologie aprobată

prin Hotărârea Guvernului.

Așa fiind, arată

recurentul-pârât, abrogarea O.U.G. nr. 26/1997 prin Legea nr. 272/2004 și

abrogarea O.U.G. nr. 192/1999 prin O.U.G. nr. 12/2001 nu au nici un efect

asupra H.G. nr. 457/2000, deoarece aceasta nu contravine noii legi, pentru a se

considera că a fost abrogată în mod implicit.

Referindu-se la

succesiunea actelor normative care au reglementat protecția și promovarea

drepturilor copilului, recurentul-pârât a arătat că la data de 26 iunie 2004 a intrat în vigoare Legea nr. 272/2004, care în art. 118 a prevăzut sursele de finanțare a sistemului de protecție a copilului, în deplină concordanță cu prevederile art. 18

din O.U.G. nr. 12/2001. La data de 1 ianuarie 2005 s-a modificat O.U.G. nr. 12/2001,

prin Legea nr. 275/2004, dar nici cu acea ocazie legiuitorul nu a intervenit,

în sensul că nu a modificat art. 17 și 18, menținând obligația legală a

consiliilor locale de a contribui la sistemul județean de protecție a

copilului.

O altă

critică adusă sentinței constă în interpretarea eronată a art. 4 din Legea nr. 326/2003

privind drepturile de care beneficiază copiii și tinerii ocrotiți de serviciile

publice specializate pentru protecția copilului, mamelor protejate în centre

maternale precum și copiii încredințați sau dați în plasament la asistenți

maternali profesioniști.

Potrivit

susținerilor recurentului-pârât, acest text a fost interpretat

limitativ și scos din context, deși prevederile

Legii nr. 274/2004 și ale Legii nr.

326/2003 nu fac nici o distincție în

ceea ce privește suportarea de către

consiliile

locale a cheltuielilor pentru copii și tinerii ocrotiți de serviciul public

specializat sau mamele protejate în centre maternale, pe de o parte și copiii

încredințați ori dați în plasament la asistenții maternali profesioniști, pe de

altă

parte.

Cu privire la natura juridică a actului, recurentul-pârât a arătat că

în mod

eronat instanța de fond a

considerat că aceste contribuții ale comunității locale pentru susținerea

sistemului de protecție a copilului nu sunt creanțe fiscale, invocând, în acest

sens, prevederile art. 1 alin. (2), art. 14, art. 17 alin. (1) și art. 46 C. proc. fisc. și dispozițiile art. 114 și 115 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice

locale.

În fine,

recurentul-pârât a arătat că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra temeiului

legal al contribuției, respectiv art. 118 din Legea nr. 272/2004, art. 17 și 18

din O.U.G. nr. 127/2001, modificată prin Legea nr. 275/2004 și H.G. nr. 457/2000.

În recurs a

fost administrată proba cu înscrisuri, la cererea recurentului-pârât, potrivit art.

305 C. proc. civ.

Examinând

cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu

motivele de recurs invocate, precum și cu dispozițiile legale incidente în

cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea va respinge

recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Prin decizia de impunere nr. 1563

din 23 ianuarie 2006, C.

J.B. a stabilit în

sarcina C.L.B. obligația de a

contribui la susținerea sistemului de

protecție a drepturilor copilului pentru

anul

2006 cu suma de 1.011.966,36 lei. Contestația formulată împotriva acestei

decizii

a fost respinsă prin dispoziția nr. 60 din 21 martie 2006.

Temeiul de

drept invocat de autoritatea emitentă a deciziei de impunere îl constituie

prevederile H.G. nr. 457/2000, act administrativ cu caracter normativ emis în

vederea organizării executării O.U.G. nr.

26/1997,

aprobând normele metodologice de stabilire a nivelului contribuțiilor

comunităților

locale la finanțarea activității de protecție a copilului aflat în dificultate,

a celui cu handicap, precum și a persoanei majore care beneficiază de protecție

în condițiile art. 19 din O.U.G. nr. 26/1997.

O.U.G. nr. 26/1997

a fost, însă, abrogată prin art. 142 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 272/2004,

singurele prevederi rămase în vigoare fiind cele ale art. 20, referitoare la

măsuri de protecție pentru copiii încredințați sau dați în plasament la

asistenți maternali profesioniști.

Având în vedere că obiectul de reglementare al H.G. nr.

457/2000 era limitat la punerea în aplicare a

art. 19 din O.U.G. nr. 26/1997,

care a fost

abrogat prin Legea nr. 272/2004, instanța de fond a reținut în mod

corect

că la data emiterii actelor administrative atacate, H.G.

nr. 457/2000 era abrogată implicit printr-un act

normativ de rang superior, în

condițiile art. 60 și 65 din Legea nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

La rândul său, O.U.G.

nr. 192/1999 privind înființarea A.N.P.D.C. și reorganizarea activității de

protecție a copilului, invocată în motivele de recurs, a fost respinsă prin

Legea nr. 520/2001 și abrogată prin art. 25 din O.U.G. nr. 12/2001.

Este adevărat

că acest act normativ prevedea, la art. 17 lit. a), contribuțiile obligatorii

ale consiliilor locale printre sursele de finanțare a activității serviciilor

și instituțiilor publice care asigură protecția copilului, nivelul

contribuțiilor urmând a fi stabilit pe baza unei metodologii aprobate prin Hotărârea

Guvernului, conform art. 18 alin. (1).

Sistemul de protecție

și promovare a drepturilor copilului a fost, însă, modificat substanțial prin

Legea nr. 272/2004, intrată în vigoare la 1 ianuarie

2005, care în art. 120 prevede expres că toate cheltuielile pentru

plata salariilor

sau a indemnizațiilor asistenților maternali, precum și

cele legate de aplicarea prevederilor Legii nr. 326/2003, privind drepturile de

care beneficiază copiii și tinerii ocrotiți de serviciile publice specializate

pentru protecția copilului, mamele protejate în centre maternale, precum și

copiii încredințați sau dați în

plasament

la asistenți maternali profesioniști se suportă de la bugetul județului,

respectiv de la bugetul sectorului municipiului București și se gestionează de

către

direcția generală de asistență socială și protecția copilului.

Orice alte

dispoziții contrare au fost abrogate, conform art. 142 alin. (3) din Legea nr. 272/2004.

În consecință, susținerea

recurentului-pârât, în sensul că noile prevederi

au menținut obligația consiliilor locale de a contribui la sistemul de

protecție a

copilului, nu poate fi reținută în cauza de față.

Art. 118 din Legea nr. 272/2004,

invocat în recurs, stabilește un cadru general pentru finanțarea activităților

legate de prevenirea separării copilului de familia sa și de protecția specială

a copilului lipsit de ocrotire părintească, dar apoi art. 119, 120 și 121

detaliază sursele de finanțare pe categorii de destinații.

Împrejurarea

că și alte autorități județene din țară procedează în același

mod nu poate substitui lipsa de temei legal a

obligației impuse în sarcina

intimatului-reclamant.

Acest motiv de nelegalitate a

actelor administrative contestate, corect reținut de instanța de fond, face

inutilă examinarea criticilor legate de natura juridică a creanțelor.

Pentru

considerentele arătate, recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se

sentința criticată, ca fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de C.J.B., împotriva

sentinței civile nr. 274 din 11 decembrie 2006 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 20 martie 2007.