ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1625/2007
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1625/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din
dosar, constată următoarele:
Prin sentința
civilă nr. 274 din 11 decembrie 2006, Curtea de Apel Suceava, secția
comercială, contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de
reclamantul M.B. în contradictoriu cu C.J.B., anulând dispoziția nr. 60 din 21
martie 2006 și
decizia de impunere nr. 1563
din 23 ianuarie 2006, ambele acte emise de pârât.
Pentru a
pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că, prin decizia de
impunere atacată, reclamantul a fost obligat la plata sumei de 1.011.966,36 RON
cu titlu de subvenție pentru susținerea sistemului de protecție a copilului,
iar prin dispoziția nr. 60 din 21 martie 2006 pârâtul C.J.B. a respins
contestația formulată de reclamant împotriva deciziei de impunere.
A mai reținut
instanța că H.G. nr. 457/2000, în baza căreia pârâtul a emis decizia de
impunere contestată, a fost adoptată în considerarea dispozițiilor art. 19 din O.U.G.
nr.
26/1997, act normativ a cărui abrogare
(cu excepția dispozițiilor art. 20) a atras
după sine și abrogarea
acestei hotărâri de guvern.
În
consecință, instanța de fond a apreciat că, fiind emisă în baza unui act
normativ abrogat, decizia de impunere
contestată este nelegală.
Instanța a
apreciat, de asemenea, că subvenția pretinsă de pârât prin decizia de impunere
nu intră sub incidența codului de procedură fiscală, această categorie nefacând
parte dintre sursele primare de formare a unui buget, cu alte cuvinte nu este o
obligație bugetară, și din acest punct de vedere decizia emisă de pârât fiind
nelegală.
Împotriva
sentinței pronunțate de instanța de fond, considerând-o
netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâtul C.J.B., invocând
prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea
recursului formulat, recurentul-pârât a arătat că instanța de fond a reținut
greșit că H.G. nr. 457/2000 este abrogată, deoarece temeiul legal al adoptării
H.G. nr. 457/2000 este art.
24 din O.U.G. nr.
192/1999, ale cărui dispoziții au fost preluate în totalitate de art. 18 din
O.U.G. nr. 12/2001, unde se prevede că nivelul contribuției pentru
susținerea
sistemului de protecție a copilului se stabilește prin metodologie aprobată
prin Hotărârea Guvernului.
Așa fiind, arată
recurentul-pârât, abrogarea O.U.G. nr. 26/1997 prin Legea nr. 272/2004 și
abrogarea O.U.G. nr. 192/1999 prin O.U.G. nr. 12/2001 nu au nici un efect
asupra H.G. nr. 457/2000, deoarece aceasta nu contravine noii legi, pentru a se
considera că a fost abrogată în mod implicit.
Referindu-se la
succesiunea actelor normative care au reglementat protecția și promovarea
drepturilor copilului, recurentul-pârât a arătat că la data de 26 iunie 2004 a intrat în vigoare Legea nr. 272/2004, care în art. 118 a prevăzut sursele de finanțare a sistemului de protecție a copilului, în deplină concordanță cu prevederile art. 18
din O.U.G. nr. 12/2001. La data de 1 ianuarie 2005 s-a modificat O.U.G. nr. 12/2001,
prin Legea nr. 275/2004, dar nici cu acea ocazie legiuitorul nu a intervenit,
în sensul că nu a modificat art. 17 și 18, menținând obligația legală a
consiliilor locale de a contribui la sistemul județean de protecție a
copilului.
O altă
critică adusă sentinței constă în interpretarea eronată a art. 4 din Legea nr. 326/2003
privind drepturile de care beneficiază copiii și tinerii ocrotiți de serviciile
publice specializate pentru protecția copilului, mamelor protejate în centre
maternale precum și copiii încredințați sau dați în plasament la asistenți
maternali profesioniști.
Potrivit
susținerilor recurentului-pârât, acest text a fost interpretat
limitativ și scos din context, deși prevederile
Legii nr. 274/2004 și ale Legii nr.
326/2003 nu fac nici o distincție în
ceea ce privește suportarea de către
consiliile
locale a cheltuielilor pentru copii și tinerii ocrotiți de serviciul public
specializat sau mamele protejate în centre maternale, pe de o parte și copiii
încredințați ori dați în plasament la asistenții maternali profesioniști, pe de
altă
parte.
Cu privire la natura juridică a actului, recurentul-pârât a arătat că
în mod
eronat instanța de fond a
considerat că aceste contribuții ale comunității locale pentru susținerea
sistemului de protecție a copilului nu sunt creanțe fiscale, invocând, în acest
sens, prevederile art. 1 alin. (2), art. 14, art. 17 alin. (1) și art. 46 C. proc. fisc. și dispozițiile art. 114 și 115 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice
locale.
În fine,
recurentul-pârât a arătat că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra temeiului
legal al contribuției, respectiv art. 118 din Legea nr. 272/2004, art. 17 și 18
din O.U.G. nr. 127/2001, modificată prin Legea nr. 275/2004 și H.G. nr. 457/2000.
În recurs a
fost administrată proba cu înscrisuri, la cererea recurentului-pârât, potrivit art.
305 C. proc. civ.
Examinând
cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu
motivele de recurs invocate, precum și cu dispozițiile legale incidente în
cauză, inclusiv cele ale art. 304
1
C. proc. civ., Curtea va respinge
recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Prin decizia de impunere nr. 1563
din 23 ianuarie 2006, C.
J.B. a stabilit în
sarcina C.L.B. obligația de a
contribui la susținerea sistemului de
protecție a drepturilor copilului pentru
anul
2006 cu suma de 1.011.966,36 lei. Contestația formulată împotriva acestei
decizii
a fost respinsă prin dispoziția nr. 60 din 21 martie 2006.
Temeiul de
drept invocat de autoritatea emitentă a deciziei de impunere îl constituie
prevederile H.G. nr. 457/2000, act administrativ cu caracter normativ emis în
vederea organizării executării O.U.G. nr.
26/1997,
aprobând normele metodologice de stabilire a nivelului contribuțiilor
comunităților
locale la finanțarea activității de protecție a copilului aflat în dificultate,
a celui cu handicap, precum și a persoanei majore care beneficiază de protecție
în condițiile art. 19 din O.U.G. nr. 26/1997.
O.U.G. nr. 26/1997
a fost, însă, abrogată prin art. 142 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 272/2004,
singurele prevederi rămase în vigoare fiind cele ale art. 20, referitoare la
măsuri de protecție pentru copiii încredințați sau dați în plasament la
asistenți maternali profesioniști.
Având în vedere că obiectul de reglementare al H.G. nr.
457/2000 era limitat la punerea în aplicare a
art. 19 din O.U.G. nr. 26/1997,
care a fost
abrogat prin Legea nr. 272/2004, instanța de fond a reținut în mod
corect
că la data emiterii actelor administrative atacate, H.G.
nr. 457/2000 era abrogată implicit printr-un act
normativ de rang superior, în
condițiile art. 60 și 65 din Legea nr. 24/2000
privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
La rândul său, O.U.G.
nr. 192/1999 privind înființarea A.N.P.D.C. și reorganizarea activității de
protecție a copilului, invocată în motivele de recurs, a fost respinsă prin
Legea nr. 520/2001 și abrogată prin art. 25 din O.U.G. nr. 12/2001.
Este adevărat
că acest act normativ prevedea, la art. 17 lit. a), contribuțiile obligatorii
ale consiliilor locale printre sursele de finanțare a activității serviciilor
și instituțiilor publice care asigură protecția copilului, nivelul
contribuțiilor urmând a fi stabilit pe baza unei metodologii aprobate prin Hotărârea
Guvernului, conform art. 18 alin. (1).
Sistemul de protecție
și promovare a drepturilor copilului a fost, însă, modificat substanțial prin
Legea nr. 272/2004, intrată în vigoare la 1 ianuarie
2005, care în art. 120 prevede expres că toate cheltuielile pentru
plata salariilor
sau a indemnizațiilor asistenților maternali, precum și
cele legate de aplicarea prevederilor Legii nr. 326/2003, privind drepturile de
care beneficiază copiii și tinerii ocrotiți de serviciile publice specializate
pentru protecția copilului, mamele protejate în centre maternale, precum și
copiii încredințați sau dați în
plasament
la asistenți maternali profesioniști se suportă de la bugetul județului,
respectiv de la bugetul sectorului municipiului București și se gestionează de
către
direcția generală de asistență socială și protecția copilului.
Orice alte
dispoziții contrare au fost abrogate, conform art. 142 alin. (3) din Legea nr. 272/2004.
În consecință, susținerea
recurentului-pârât, în sensul că noile prevederi
au menținut obligația consiliilor locale de a contribui la sistemul de
protecție a
copilului, nu poate fi reținută în cauza de față.
Art. 118 din Legea nr. 272/2004,
invocat în recurs, stabilește un cadru general pentru finanțarea activităților
legate de prevenirea separării copilului de familia sa și de protecția specială
a copilului lipsit de ocrotire părintească, dar apoi art. 119, 120 și 121
detaliază sursele de finanțare pe categorii de destinații.
Împrejurarea
că și alte autorități județene din țară procedează în același
mod nu poate substitui lipsa de temei legal a
obligației impuse în sarcina
intimatului-reclamant.
Acest motiv de nelegalitate a
actelor administrative contestate, corect reținut de instanța de fond, face
inutilă examinarea criticilor legate de natura juridică a creanțelor.
Pentru
considerentele arătate, recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se
sentința criticată, ca fiind temeinică și legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de C.J.B., împotriva
sentinței civile nr. 274 din 11 decembrie 2006 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 20 martie 2007.