ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1625/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 274 din 11 decembrie 2006, Curtea de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul M.B. în contradictoriu cu C.J.B., anulând dispoziția nr. 60 din 21 martie 2006 și decizia de impunere nr. 1563 din 23 ianuarie 2006, ambele acte emise de pârât. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că, prin decizia de impunere atacată, reclamantul a fost obligat la plata sumei de 1.011.966,36 RON cu titlu de subvenție pentru susținerea sistemului de protecție a copilului, iar prin dispoziția nr. 60 din 21 martie 2006 pârâtul C.J.B.

a respins contestația formulată de reclamant împotriva deciziei de impunere. A mai reținut instanța că H.G. nr. 457/2000, în baza căreia pârâtul a emis decizia de impunere contestată, a fost adoptată în considerarea dispozițiilor art. 19 din O.U.G. nr. 26/1997, act normativ a cărui abrogare (cu excepția dispozițiilor art. 20) a atras după sine și abrogarea acestei hotărâri de guvern. În consecință, instanța de fond a apreciat că, fiind emisă în baza unui act normativ abrogat, decizia de impunere contestată este nelegală. Instanța a apreciat, de asemenea, că subvenția pretinsă de pârât prin decizia de impunere nu intră sub incidența codului de procedură fiscală, această categorie nefacând parte dintre sursele primare de formare a unui buget, cu alte cuvinte nu este o obligație bugetară, și din acest punct de vedere decizia emisă de pârât fiind nelegală.

Împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâtul C.J.B., invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului formulat, recurentul-pârât a arătat că instanța de fond a reținut greșit că H.G. nr. 457/2000 este abrogată, deoarece temeiul legal al adoptării H.G. nr. 457/2000 este art. 24 din O.U.G. nr. 192/1999, ale cărui dispoziții au fost preluate în totalitate de art. 18 din O.U.G. nr. 12/2001, unde se prevede că nivelul contribuției pentru susținerea sistemului de protecție a copilului se stabilește prin metodologie aprobată prin Hotărârea Guvernului. Așa fiind, arată recurentul-pârât, abrogarea O.U.G.

nr. 26/1997 prin Legea nr. 272/2004 și abrogarea O.U.G. nr. 192/1999 prin O.U.G. nr. 12/2001 nu au nici un efect asupra H.G. nr. 457/2000, deoarece aceasta nu contravine noii legi, pentru a se considera că a fost abrogată în mod implicit. Referindu-se la succesiunea actelor normative care au reglementat protecția și promovarea drepturilor copilului, recurentul-pârât a arătat că la data de 26 iunie 2004 a intrat în vigoare Legea nr. 272/2004, care în art. 118 a prevăzut sursele de finanțare a sistemului de protecție a copilului, în deplină concordanță cu prevederile art. 18 din O.U.G. nr. 12/2001. La data de 1 ianuarie 2005 s-a modificat O.U.G. nr. 12/2001, prin Legea nr. 275/2004, dar nici cu acea ocazie legiuitorul nu a intervenit, în sensul că nu a modificat art. 17 și 18, menținând obligația legală a consiliilor locale de a contribui la sistemul județean de protecție a copilului.

O altă critică adusă sentinței constă în interpretarea eronată a art. 4 din Legea nr. 326/2003 privind drepturile de care beneficiază copiii și tinerii ocrotiți de serviciile publice specializate pentru protecția copilului, mamelor protejate în centre maternale precum și copiii încredințați sau dați în plasament la asistenți maternali profesioniști. Potrivit susținerilor recurentului-pârât, acest text a fost interpretat limitativ și scos din context, deși prevederile Legii nr. 274/2004 și ale Legii nr. 326/2003 nu fac nici o distincție în ceea ce privește suportarea de către consiliile locale a cheltuielilor pentru copii și tinerii ocrotiți de serviciul public specializat sau mamele protejate în centre maternale, pe de o parte și copiii încredințați ori dați în plasament la asistenții maternali profesioniști, pe de altă parte.

Cu privire la natura juridică a actului, recurentul-pârât a arătat că în mod eronat instanța de fond a considerat că aceste contribuții ale comunității locale pentru susținerea sistemului de protecție a copilului nu sunt creanțe fiscale, invocând, în acest sens, prevederile art. 1 alin. (2), art. 14, art. 17 alin. (1) și art. 46 C. proc. fisc. și dispozițiile art. 114 și 115 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale. În fine, recurentul-pârât a arătat că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra temeiului legal al contribuției, respectiv art. 118 din Legea nr. 272/2004, art. 17 și 18 din O.U.G. nr. 127/2001, modificată prin Legea nr. 275/2004 și H.G. nr. 457/2000. În recurs a fost administrată proba cu înscrisuri, la cererea recurentului-pârât, potrivit art. 305 C. proc.

civ. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele de recurs invocate, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Curtea va respinge recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Prin decizia de impunere nr. 1563 din 23 ianuarie 2006, C. J.B. a stabilit în sarcina C.L.B. obligația de a contribui la susținerea sistemului de protecție a drepturilor copilului pentru anul 2006 cu suma de 1.011.966,36 lei. Contestația formulată împotriva acestei decizii a fost respinsă prin dispoziția nr. 60 din 21 martie 2006. Temeiul de drept invocat de autoritatea emitentă a deciziei de impunere îl constituie prevederile H.G.

nr. 457/2000, act administrativ cu caracter normativ emis în vederea organizării executării O.U.G. nr. 26/1997, aprobând normele metodologice de stabilire a nivelului contribuțiilor comunităților locale la finanțarea activității de protecție a copilului aflat în dificultate, a celui cu handicap, precum și a persoanei majore care beneficiază de protecție în condițiile art. 19 din O.U.G. nr. 26/1997. O.U.G. nr. 26/1997 a fost, însă, abrogată prin art. 142 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 272/2004, singurele prevederi rămase în vigoare fiind cele ale art. 20, referitoare la măsuri de protecție pentru copiii încredințați sau dați în plasament la asistenți maternali profesioniști. Având în vedere că obiectul de reglementare al H.G.

nr. 457/2000 era limitat la punerea în aplicare a art. 19 din O.U.G. nr. 26/1997, care a fost abrogat prin Legea nr. 272/2004, instanța de fond a reținut în mod corect că la data emiterii actelor administrative atacate, H.G. nr. 457/2000 era abrogată implicit printr-un act normativ de rang superior, în condițiile art. 60 și 65 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. La rândul său, O.U.G. nr. 192/1999 privind înființarea A.N.P.D.C. și reorganizarea activității de protecție a copilului, invocată în motivele de recurs, a fost respinsă prin Legea nr. 520/2001 și abrogată prin art. 25 din O.U.G. nr. 12/2001.

Este adevărat că acest act normativ prevedea, la art. 17 lit. a), contribuțiile obligatorii ale consiliilor locale printre sursele de finanțare a activității serviciilor și instituțiilor publice care asigură protecția copilului, nivelul contribuțiilor urmând a fi stabilit pe baza unei metodologii aprobate prin Hotărârea Guvernului, conform art. 18 alin. (1). Sistemul de protecție și promovare a drepturilor copilului a fost, însă, modificat substanțial prin Legea nr. 272/2004, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2005, care în art. 120 prevede expres că toate cheltuielile pentru plata salariilor sau a indemnizațiilor asistenților maternali, precum și cele legate de aplicarea prevederilor Legii nr. 326/2003, privind drepturile de care beneficiază copiii și tinerii ocrotiți de serviciile publice specializate pentru protecția copilului, mamele protejate în centre maternale, precum și copiii încredințați sau dați în plasament la asistenți maternali profesioniști se suportă de la bugetul județului, respectiv de la bugetul sectorului municipiului București și se gestionează de către direcția generală de asistență socială și protecția copilului.

Orice alte dispoziții contrare au fost abrogate, conform art. 142 alin. (3) din Legea nr. 272/2004. În consecință, susținerea recurentului-pârât, în sensul că noile prevederi au menținut obligația consiliilor locale de a contribui la sistemul de protecție a copilului, nu poate fi reținută în cauza de față. Art. 118 din Legea nr. 272/2004, invocat în recurs, stabilește un cadru general pentru finanțarea activităților legate de prevenirea separării copilului de familia sa și de protecția specială a copilului lipsit de ocrotire părintească, dar apoi art. 119, 120 și 121 detaliază sursele de finanțare pe categorii de destinații. Împrejurarea că și alte autorități județene din țară procedează în același mod nu poate substitui lipsa de temei legal a obligației impuse în sarcina intimatului-reclamant.

Acest motiv de nelegalitate a actelor administrative contestate, corect reținut de instanța de fond, face inutilă examinarea criticilor legate de natura juridică a creanțelor. Pentru considerentele arătate, recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința criticată, ca fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de C.J.B., împotriva sentinței civile nr. 274 din 11 decembrie 2006 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 martie 2007.