ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1738/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel Suceava, secția

comercială, contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 271

din 11 decembrie 2006, a admis acțiunea formulată de reclamantul Municipiul

Botoșani, în contradictoriu cu Consiliul Județean Botoșani și pe cale de

consecință a anulat actele administrative emise de pârât, respectiv dispoziția nr.

137 din 5 iunie 2006 și decizia de impunere din 14 martie 2006.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că prin decizia de impunere menționată reclamantul a

fost obligat la plata sumei de 1.018.321, 81 RON cu titlu de subvenție pentru

susținerea sistemului de protecție a copilului, iar prin dispoziția nr. 137 din

5 iunie 2006 pârâtul Consiliul Județean Botoșani a respins contestația

formulată de reclamant împotriva deciziei de impunere.

A mai reținut instanța că H.G.

nr. 457/2000, în baza căreia pârâtul a emis decizia de impunere contestată, a

fost adoptată în considerarea dispozițiilor art. 19 din O.U.G. nr. 26/1997, act

normativ a cărui abrogare (cu excepția dispozițiilor art. 20) a atras după sine

și abrogarea acestei hotărâri de guvern.

În consecință, instanța de

fond a apreciat că fiind emisă în baza unui act normativ abrogat, decizia de

impunere contestată este nelegală.

Instanța a apreciat de asemenea

că subvenția pretinsă de pârât prin decizia de impunere nu intră sub incidența

codului de procedură fiscală, această categorie nefăcând parte dintre sursele

primare de formare a unui buget, cu alte cuvinte nu este o obligație bugetară,

și din acest punct de vedere decizia emisă de pârât fiind nelegală.

Împotriva acestei sentințe,

în termen legal, a declarat recurs pârâtul Consiliul Județean Botoșani, pentru

motive pe care le-a încadrat în drept în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea cererii de

recurs, recurentul-pârât a arătat că instanța de fond a reținut greșit că H.G. nr.

457/2000 este abrogată, deoarece temeiul legal al adoptării H.G. nr. 457/2000

este art. 24 din O.U.G. nr. 192/1999, ale cărui dispoziții au fost preluate în

totalitate de art. 18 din O.U.G. nr. 12/2001, unde se prevede că nivelul

contribuției pentru susținerea sistemului de protecție a copilului se

stabilește prin metodologie aprobată prin hotărâre de guvern.

Din acest motiv, a

considerat recurentul-pârât, abrogarea O.U.G. nr. 26/1997 prin Legea nr. 272/2004

și abrogarea O.U.G. nr. 192/1999 prin O.U.G. nr. 12/2001 nu au nici un efect

asupra H.G. nr. 457/2000, deoarece aceasta nu contravine noii legi, pentru a se

considera că a fost abrogată în mod implicit.

Referindu-se la succesiunea

actelor normative care au reglementat protecția și promovarea drepturilor

copilului, recurentul-pârât a arătat că la data de 26 iunie 2004 a intrat în vigoare Legea nr. 272/2004, care în art. 118 a prevăzut sursele de finanțare a sistemului de protecție a copilului, în deplină concordanță cu prevederile art. 18

din O.U.G. nr. 12/2001. La data de 1 ianuarie 2005 s-a modificat O.U.G. nr. 12/2001,

prin Legea nr. 275/2004, dar nici cu acea ocazie legiuitorul nu a intervenit,

în sensul că nu a modificat art. 17 și 18, menținând obligația legală a

consiliilor locale de a contribui la sistemul județean de protecție a

copilului.

O altă critică adusă

sentinței constă în interpretarea eronată a art. 4 din Legea nr. 326/2003

privind drepturile de care beneficiază copiii și tinerii ocrotiți de serviciile

publice specializate pentru protecția copilului, mamelor protejate în centre

maternale precum și copiii încredințați sau dați în plasament la asistenți

maternali profesioniști.

Potrivit susținerilor

recurentului-pârât, acest text a fost interpretat limitativ și scos din

context, deși prevederile Legii nr. 274/2004 și ale Legii nr. 326/2003 nu fac

nici o distincție în ceea ce privește suportarea de către consiliile locale a

cheltuielilor pentru copii și tinerii ocrotiți de serviciul public specializat sau

mamele protejate în centre maternale, pe de o parte și copiii încredințați ori

dați în plasament la asistenții maternali profesioniști, pe de altă parte.

Cu privire la natura

juridică a actului, recurentul-pârât a arătat că în mod eronat instanța de fond

a considerat că aceste contribuții ale comunității locale pentru susținerea

sistemului de protecție a copilului nu sunt creanțe fiscale, invocând, în acest

sens, prevederile art. 1 alin. (2), art. 14, art. 17 alin. (1) și art. 46 C. proc. fisc. și dispozițiile art. 114 și art. 115 din Legea nr. 215/2001 a administrației

publice locale.

În fine, recurentul-pârât a

arătat că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra temeiului legal al

contribuției, respectiv art. 118 din Legea nr. 272/2004, art. 17 și art. 18 din

O.U.G. nr. 1272001, modificată prin Legea nr. 275/2004 și H.G. nr. 457/2000.

În recurs a fost

administrată proba cu înscrisuri, la cererea recurentului-pârât, potrivit art. 305 C. proc. civ.

Examinând cauza în raport cu

prevederile art. 304

1

C. proc. civ. și cu motivele de recurs invocate,

ținând seama de înscrisurile depuse la dosar în ambele etape procesuale, Înalta

Curte constată că recursul nu este fondat.

Prin decizia de impunere din

14 martie 2006, Consiliul Județean Botoșani a stabilit în sarcina Consiliului

Local Botoșani obligația de a contribui la susținerea sistemului de protecție a

drepturilor copilului pentru anul 2006 cu suma de 1.018.321,81 lei. Contestația

formulată împotriva acestei decizii a fost respinsă prin dispoziția nr. 137 din

5 iunie 2006.

Temeiul de drept invocat de

autoritatea emitentă a deciziei de impunere constă în prevederile H.G. nr. 457/2000,

act administrativ cu caracter normativ emis în vederea organizării executării

O.U.G. nr. 26/1997, aprobând normele metodologice de stabilire a nivelului

contribuțiilor comunităților locale la finanțarea activității de protecție a

copilului aflat în dificultate, a celui cu handicap, precum și a persoanei

majore care beneficiază de protecție în condițiile art. 19 din O.U.G. nr. 26/1997.

O.U.G. nr. 26/1997 a fost

însă abrogată prin art. 142 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 272/2004, singurele

prevederi rămase în vigoare fiind cele ale art. 20, referitoare la măsuri de

protecție pentru copiii încredințați sau dați în plasament la asistenți

maternali profesioniști.

Având în vedere că obiectul

de reglementare al H.G. nr. 457/2000 era limitat la punerea în aplicare a art. 19

din O.U.G. nr. 26/1997, care a fost abrogat prin Legea nr. 272/2004, instanța

de fond a reținut în mod corect că la data emiterii actelor administrative

atacate, H.G. nr. 457/2000 era abrogată implicit printr-un act normativ de rang

superior, în condițiile art. 60 și art. 65 din Legea nr. 24/2000 privind

normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

La rândul său, O.U.G. nr. 192/1999

privind înființarea A.N.P.D.C. și reorganizarea activității de protecție a

copilului, invocată în motivele de recurs, a fost respinsă prin Legea nr. 520/2001

și abrogată prin art. 25 din O.U.G. nr. 12/2001.

Este adevărat că acest act

normativ prevedea în art. 17 lit. a), contribuțiile obligatorii ale consiliilor

locale printre sursele de finanțare a activității serviciilor și instituțiilor

publice care asigură protecția copilului, nivelul contribuțiilor urmând a fi

stabilit pe baza unei metodologii aprobate prin hotărâre a guvernului, conform art.

18 alin. (1).

Sistemul de protecție și

promovare a drepturilor copilului a fost însă modificat substanțial prin Legea nr.

272/2004, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2005, care în art. 120 prevede

expres că toate cheltuielile pentru plata salariilor sau a indemnizațiilor

asistenților maternali, precum și cele legate de aplicarea prevederilor Legii nr.

326/2003 privind drepturile de care beneficiază copiii și tinerii ocrotiți de

serviciile publice specializate pentru protecția copilului, mamele protejate în

centre maternale, precum și copiii încredințați sau dați în plasament la

asistenți maternali profesioniști se suportă de la bugetul județului, respectiv

de la bugetul s sectorului municipiului București și se gestionează de către

direcția generală de asistență socială și protecția copilului.

Orice alte dispoziții

contrare au fost abrogate, conform art. 142 alin. (3) din Legea nr. 272/2004.

În consecință, susținerea

recurentului-pârât, în sensul că noile prevederi au menținut obligația consiliilor

locale de a contribui la sistemul de protecție a copilului, nu poate fi

reținută în cauza de față.

Art. 118 din Legea nr. 272/2004,

invocat în recurs, stabilește un cadru general pentru finanțarea activităților

legate de prevenirea separării copilului de familia sa și de protecția specială

a copilului lipsit de ocrotire părintească, dar apoi art. 119, art. 120 și art.

121 detaliază sursele de finanțare pe categorii de destinații.

Împrejurarea că și alte

autorități județene din țară procedează în același mod nu poate substitui lipsa

de temei legal a obligației impuse în sarcina intimatului-reclamant.

Acest motiv de nelegalitate

a actelor administrative contestate, corect reținut de instanța de fond, face

inutilă examinarea criticilor legate de natura juridică a creanțelor.

În fundamentarea soluției

pronunțate, instanța de fond a făcut o analiză amplă și detaliată a obiectului

de reglementare și a aplicării în timp a tuturor actelor normative invocate de

recurentul-pârât, neexistând motive de casare sau de modificare a sentinței,

potrivit art. 304 pct. 9 sau art. 304

1

C. proc. civ.

În consecință, Înalta Curte

de Casație și Justiție va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin.

(1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Consiliul Județean Botoșani împotriva sentinței civile nr. 271 din 1

decembrie 2006 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 martie 2007.