ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2198/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința

civilă nr. l5/CA din 14 ianuarie 2008, Curtea de Apel Oradea, secția comercială

și de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de P.A.,

în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor, a dispus anularea Hotărârii

nr. 11101 din 27 aprilie 2007 emisă de pârâtă și a obligat-o pe aceasta să-i

recunoască reclamantei calitatea de beneficiar al prevederilor O.G. nr. 105/1999,

aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările

și completările ulterioare, începând cu data de 2 decembrie 2004.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel a reținut, în esență,

următoarele:

Din probatoriul administrat, respectiv: declarațiile martorilor C.F. și

B.G.; adresa din 28 iunie 2005 a Ministerului Apărării Naționale, serviciul arhive

și documentare; adresele din 20 august 2007 și 9 ianuarie 2008 emise de

Arhivele Naționale, rezultă că familia reclamantei s-a refugiat, în perioada

ianuarie 1942 - martie 1945, din localitatea Hotar în localitatea Beiuș, iar

P.A. s-a născut în perioada de refugiu a familiei sale, respectiv în luna

februarie 1942. Analizând aspectele legate de partajarea localității Hotar

între autoritățile române și autoritățile de ocupație, Curtea de Apel a reținut

că deși există o incertitudine cu privire la stabilirea graniței în cadrul

localității, persecuțiile din motive etnice sunt de notorietate, iar, în speță,

sunt susținute de declarațiile martorilor C.F. și B.G. Instanța de fond a avut

în vedere și Decizia nr. 41 din 7 mai 2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți

de Casație și Justiție.

Împotriva sentinței civile pronunțate de Curtea de Apel a declarat

recurs, în termenul legal, pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă Casa Județeană de Pensii

Bihor susține, în esență, că reclamanta nu a făcut dovada persecuțiilor din

motive etnice suferite în localitatea de domiciliu și nici dovada refugiului în

altă localitate. Susține recurenta-pârâtă că martorii au declarat cu privire la

refugiul reclamantei și al tatălui său petrecut în luna ianuarie 1942, în

condițiile în care P.A. s-a născut ulterior, în luna februarie a aceluiași an;

că extrasul eliberat de Arhivele Naționale nu are relevanță întrucât nu conține

date de identificare a tatălui reclamantei și că se referă la persoane care nu

fac parte din familia reclamantei; că localitatea Hotar nu a fost cedată

Ungariei și că localitatea Beiuș a rămas sub administrație românească; că

există contradicție între declarațiile martorilor care susțin refugiul petentei

în perioada ianuarie 1942 - martie 1945, iar reclamanta solicită acordarea

drepturilor începând cu data de 18 mai 1942. La dosarul cauzei nu există niciun

document oficial din care să probeze persecuțiile din motive etnice și, pe cale

de consecință, calitatea de persoană refugiată a reclamantei.

Analizând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate, în raport cu

prevederile art. 304 și art. 3041 C. proc. civ., ale O.G. nr. 105/1999, cu

modificările și completările ulterioare, și ale Normelor aprobate prin H.G. nr.

127/2002, Curtea constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce

vor fi arătate în continuare.

Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările

ulterioare, „beneficiază de prevederile ordonanței persoana, cetățean român,

care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940

până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive etnice",

fiind „refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate".

Potrivit art. 4 alin. (1) și (2) din Normele de aplicare a ordonanței,

aprobate prin H.G. nr. 127/2002 „dovada încadrării în situațiile prevăzute la art.

1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, cu

modificările ulterioare, se poate face cu acte oficiale eliberate de organele

competente", iar „în lipsa actelor oficiale dovada persecuției etnice se

poate face prin declarație cu martori."

Aceste dispoziții sunt date în aplicarea art. 61 din O.G. nr. 105/1999,

cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora „dovedirea

situațiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte

oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în

care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de

lege".

Față de aceste dispoziții legale, este neîntemeiată critica din recurs

referitoare la faptul că intimata-reclamantă nu a depus niciun act oficial care

să facă dovada persecuțiilor din motive etnice suferite în localitatea de

domiciliu și care să fi determinat refugiul familiei sale. Sub acest aspect, se

constată că reclamanta a depus în probațiune, iar instanța de fond a avut în

vedere înscrisurile eliberate de Arhivele Naționale din care rezultă fără

echivoc faptul că tatăl reclamantei Ț.N. (așa cum rezultă din certificatul de

naștere al petentei) a fost refugiat în perioada 1940-1944, refugiul fiind

anterior datei de 18 mai 1942.

Deși reclamanta a efectuat diligentele necesare și a obținut acte

oficiale eliberate de organele competente, așa cum rezultă din înscrisurile

eliberate de Arhivele Naționale și de Ministerul Apărării Naționale, potrivit art.

4 alin. (2) din Normele de aplicare a ordonanței, aprobate prin H.G. nr. 127/2002,

persecuțiile din motive etnice au fost confirmate și prin declarațiile de

martori.

Curtea de Apel în mod corect a apreciat declarațiile martorilor C.F. și

B.G. ca probând perioada exactă a refugiului familiei reclamantei (ianuarie

1942 - martie 1945) și motivele care au determinat refugiului, și anume

persecuțiile etnice exercitate în localitatea de domiciliu -Hotar, Județul

Bihor și refugiul în localitatea Beiuș, Județul Bihor și, ulterior, în

localitatea Orăștie.

Sub aspectul criticii din recurs potrivit căreia persoanele menționate

în extrasul eliberat de Arhivele Naționale nu ar face parte din familia

reclamantei, în mod temeinic a reținut Curtea de Apel, în raport cu declarațiile

martorilor, că Ț.N., tatăl reclamantei, este una și aceeași persoană cu Ț.N. menționat

în evidența refugiaților români din Ungaria în perioada 1940-1944.

Este neîntemeiată critica din recurs referitoare la existenta unei

contradicții în privința perioadei de refugiu, în condițiile în care

reclamanta, prin cererea de chemare în judecată a precizat expres că familia sa

a fost refugiată în perioada ianuarie 1942 - martie 1945, perioadă confirmată

și prin declarațiile martorilor.

În ceea ce privește critica din recurs referitoare la regimul instaurat

în localitatea de domiciliu a familiei reclamantei - Hotar, Județul Bihor, în

raport cu susținerile recurentei-pârâte și cu declarațiile martorilor, în mod

corect instanța de fond a avut în vedere Decizia nr. 41 din 7 mai 2007 a

Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în considerentele

căreia s-a reținut expres că „voința neîndoielnică a legiuitorului de a acorda

măsuri reparatorii oricărui cetățean român care în perioada 6 septembrie 1940 -

6 martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive etnice, pentru a nu se

crea vreo situație de inegalitate sau discriminare în drepturi, indiferent dacă

refugiul, expulzarea sau strămutarea a avut loc din teritoriile ocupate de un

stat străin în teritoriile românești ori din cele aflate sub jurisdicția

statului român în cele care s-au aflat vremelnic în administrația altor state,

în scopul asigurării deplinei realizări a principiului protecției tuturor

cetățenilor".

Pentru aceste considerente, Înalta Curte retine că instanța de fond a

realizat o corectă apreciere a probatoriului administrat în cauză, în acord cu

dispozițiile O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, și

ale Normelor aprobate prin H.G. nr. 127/2002.

Față de cele arătate, Curtea constată că sentința civilă atacată este

legală și temeinică și, în potrivit art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc.

civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de Casa Județeană de Pensii

Bihor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Bihor împotriva

sentinței civile nr. l5/CA din 14 ianuarie 2008 a Curții de Apel Oradea, secția

comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 mai 2008.