ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3298/2008

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la

Judecătoria Ploiești la 6 aprilie 2006, reclamanții G.Z.N. și A.M.S. prin

mandatar B.C.L. și R.E.F. au chemat în judecată pe pârâții SC L. SA (în prezent

SC F. SRL) și A.V.A.S., solicitând obligarea acestora la emiterea deciziei/dispoziției

motivate referitoare la restituirea în natură sau acordarea de măsuri

reparatorii pentru imobilul situat în Ploiești, județul Prahova, format din

teren și construcții. S-a solicitat, totodată, plata daunelor cominatorii în

cuantum de 1.000.000 ROL pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data

rămânerii definitive a hotărârii și până la data emiterii dispoziției/

deciziei, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanții au

arătat că le-au notificat pe cele două pârâte în baza a două notificări

înregistrate cu nr. 2835/2001 și nr. 152/2004, notificări la care aceștia au

refuzat să răspundă.

La 8 mai 2006, pârâta A.V.A.S. a

formulat o întâmpinare prin care a invocat excepția prematurității acțiunii în

condițiile în care reclamanții nu și-au îndeplinit obligația de a depune toate

documentele necesare în vederea soluționării notificării, motiv pentru care nu

s-a putut emite decizie.

Prin sentința civilă nr. 4065 din 10

mai 2006 Judecătoria Ploiești a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtele

să se pronunțe prin dispoziție ori decizie motivată cu privire la restituirea

în natură ori acordarea de măsuri reparatorii. A fost respinsă cererea privind

daunele cominatorii.

Prin decizia civilă nr. 867 din 28 noiembrie

2006 a Tribunalului Prahova au fost admise atât apelul declarat de apelanta

pârâtă A.V.A.S. cât și cererea de aderare la apel formulată de reclamanți și a

fost anulată în tot sentința atacată, reținându-se cauza spre rejudecare în

primă instanță de către tribunal conform art. 297 alin. (2) C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 859 din 5

iunie 2007 Tribunalul Prahova a respins excepția prematurității acțiunii,

invocată de A.V.A.S., a admis acțiunea și a obligat pârâții să emită decizie/

dispoziție motivată conform Legii nr. 10/2001, în baza căreia să soluționeze

notificările formulate de reclamanți.

A fost obligată fiecare dintre

pârâte să plătească reclamanților câte 100 lei daune cominatorii pe fiecare zi

de întârziere, începând cu data rămânerii definitive a sentinței și până la

exercitarea deciziilor sau dispozițiilor.

Împotriva acestei decizii au

formulat apel pârâtele A.V.A.S. și SC F. SRL.

În motivarea apelului său, pârâta

A.V.A.S. a criticat sentința ca nelegală pentru greșita aplicare a art. 22 și

art. 29 din Legea nr. 10/2001, întrucât termenul de 60 de zile are natura

juridică a unui termen de recomandare, iar intimatele nu au comunicat toate

actele necesare pentru a putea emite o dispoziție motivată.

Ca un al doilea motiv de apel,

apelanta A.V.A.S. a arătat că, față de dispozițiile art. 29 alin. (2) și art. 1

alin. (1) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, nu are competența legală de a

acorda măsuri reparatorii în echivalent, propunând doar acordarea de

despăgubiri Comisiei Centrale, potrivit art. 16 alin. (2).

S-a susținut, totodată, că nu există

temei pentru obligarea sa la daune cominatorii, iar cheltuielile de judecată nu

sunt datorate și au fost stabilite în mod arbitrar.

În motivarea apelului său, SC F. SRL

a arătat că din documentația aflată la dosar reiese faptul că terenul este

deținut de Primăria Ploiești, astfel că nu puteau soluționa notificarea, cu

atât mai mult cu cât cererea de restituire în natură formulată de R.E.D. a fost

respinsă pentru cota de 1/3 din dreptul de proprietate asupra imobilului în

discuție, fiindu-i acordate măsuri reparatorii, astfel că celorlalți doi

coproprietari nu li se mai putea retroceda în natură imobilul.

Curtea de Apel Ploiești, secția

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 390 din 2

octombrie 2007, a respins ca nefondate apelurile pârâtelor, reținând, în

esență, că Legea nr. 10/2001 nu face precizări cu privire la situația în care

persoana juridică notificată nu emite dispoziția în termenul de 60 de zile,

însă prin lipsa răspunsului persoana care a formulat notificarea este

împiedicată să-și valorifice drepturile prevăzute de acest act normativ,

respectiv de a ataca în justiție decizia/dispoziția de respingere a cererii,

sau de a fi pus în posesie sau de a beneficia de măsurile reparatorii, în

ipoteza admiterii solicitării sale.

S-a considerat că susținerile

ambelor apelante privind imposibilitatea de a soluționa notificarea întrucât nu

este de competența lor ori din cauză că terenul este deținut de primărie sunt

nefondate, întrucât aceștia aveau obligația de a se pronunța, fiecare în parte

asupra notificărilor adresate în mod distinct, prin admitere sau respingere, cu

motivarea corespunzătoare.

Totodată, s-a reținut că nu are

relevanță modul de soluționare a notificării formulate de R.E.D. pentru cota de

1/3 din imobil, reclamanții având dreptul de a le fi soluționată notificarea.

S-a apreciat că daunele cominatorii

au fost legal acordate, acestea reprezentând o sancțiune civilă, pecuniară, ce

se aplică în vederea executării unei obligații de a face sau a nu face și

constituie un mijloc de constrângere împotriva celui care nu-și îndeplinește

obligația.

Referitor la cheltuielile de

judecată s-a reținut că au fost corect aplicate dispozițiile art. 274 C. proc.

civ., pârâtele fiind în culpă pentru nesoluționarea notificărilor, iar

cuantumul acestora a fost temeinic stabilit în baza înscrisurilor depuse la

dosar, suma acordată cu acest titlu reprezentând taxe de timbru și onorariu de

avocat .

Împotriva deciziei menționate a

declarat recurs pârâta A.V.A.S., criticând-o ca nelegală pentru motivul

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta a susținut că acțiunea

reclamanților este inadmisibilă, întrucât notificarea se comunică instituției

publice implicate în privatizare numai conform art. 29 alin. (3) din lege,

pentru propunerea de acordare de despăgubiri în condițiile legii speciale,

Legea nr. 247/2005 Titlul VII.

S-a susținut că instanța nu poate

interveni până la finalizarea procedurii administrative și numai decizia

motivată poate face obiectul controlului judecătoresc de legalitate, în

condițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată.

S-a învederat că notificarea

reclamanților nu a putut fi soluționată în lipsa actelor doveditoare necesare

conform dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001 republicată, sens în care a

comunicat intimaților prin adresa VP1/8212 din 4 octombrie 2005 necesitatea

completării dosarului administrativ.

Pentru aceleași argumente s-a

invocat și prematuritatea acțiunii.

Cea de a doua critică a vizat faptul

că notificarea se comunică instituției publice implicate în privatizare numai

conform art. 29 pentru propunerea de acordare de despăgubiri, normă ce

reglementează o excepție de la principiul instituit prin art. 21 din Legea nr.

10/2001, acela al restituirii în natură, în considerarea acestor argumente

fiind necesară verificarea legalității evidențierii imobilului în patrimoniul

societății comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale de către

A.V.A.S.

Prin cel de al treilea motiv de

recurs recurenta pârâtă a invocat nelegalitatea obligării sale la plata

cheltuielilor de judecată, deoarece nu se poate reține reaua credință sau

comportarea neglijentă pricinuită prin apărarea sa în proces.

De asemenea, s-a susținut că acestea

au fost arbitrar stabilite, nefiind justificate prin dovezi clare.

S-a criticat hotărârea recurată și

pentru lipsa de temei legal în admiterea capătului de cerere privind daunele

cominatorii.

În faza recursului nu s-au

administrat probe noi.

Analizând criticile formulate de

pârâta recurentă raportat la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea

constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Așa cum corect au reținut instanțele

de fond și apel, indiferent dacă persoanei îndreptățite urmează să i se

restituie în natură imobilul ori să i se acorde măsuri reparatorii în

echivalent, sau să i se refuze un atare drept, entitatea investită cu

soluționarea notificării este obligată să se pronunțe asupra acesteia prin

decizie sau dispoziție motivată.

Deși legiuitorul nu a reglementat în

mod expres situația în care persoana notificată refuză să răspunsă solicitării

adresate pe cale de notificare, aceasta fiind, de altfel, o lacună a Legii nr.

10/2001, totuși cei îndreptățiți se pot adresa instanței judecătorești

competente pentru a solicita obligarea persoanei juridice de a răspunde prin

decizie sau dispoziție motivată, deoarece o atare îndatorire rezultă din lege

și face parte dintr-o procedură administrativ jurisdicțională prealabilă instituită

în mod imperativ.

Criticile invocate de către

recurenta A.V.A.S. conform cărora nu putea să emită un răspuns la notificarea

reclamanților în condițiile în care aceștia nu i-au comunicat toată

documentația solicitată sunt nefondate. Indiferent dacă reclamanții intimați

depuneau sau nu actele solicitate, pârâta avea obligația de a da un răspuns la

notificare în termenul de 60 de zile prevăzut de lege, iar potrivit art. 24

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în situația imposibilității restituirii în

natură, entitatea învestită cu soluționarea notificării era obligată ca prin

decizie/ dispoziție motivată în termenul prevăzut de art. 23 alin. (1) să

propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale.

În ceea ce privește competența de

acordare a măsurilor reparatorii este adevărat că evaluarea acestora se face de

Comisia Centrală constituită în baza Legii nr. 247/2005 Titlul VII, dar aceasta

nu înlătură obligația persoanei notificate de a soluționa notificarea.

Ca atare acțiunea reclamanților nu

este inadmisibilă și nici prematură.

Critica vizând greșita soluționare a

capătului de cerere privind daunele cominatorii este, de asemenea, nefondată.

Daunele cominatorii reprezintă o

sancțiune civilă, pecuniară, ce se aplică în vederea executării unei obligații

de a face sau a nu face și constituie un mijloc de constrângere împotriva celui

care nu-și îndeplinește obligația ce i-a fost impusă.

Prin aplicarea dispozițiilor art.

580

3

C. proc. civ., constrângerea debitorului unei obligații de a

face, care nu se poate aduce la îndeplinire prin executare silită, se poate

realiza prin aplicarea unei amenzi civile, creditorul obligației având dreptul

de a primi daunele interese echivalente prejudiciului cauzat prin

neîndeplinirea obligației.

Critica referitoare la greșita

obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată este, de asemenea,

nefondată.

Potrivit art. 274 C. proc. civ.,

partea căzută în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile

de judecată, chiar dacă nu s-a reținut așa cum susține A.V.A.S. reaua sa

credință sau comportarea neglijentă pricinuită prin apărarea sa în proces.

Cererea reclamanților cu privire la

cheltuielile de judecată a fost dovedită cu înscrisurile depuse la dosar,

astfel că nu se poate susține că suma acestora a fost arbitrar stabilită.

Pentru toate aceste considerente se

va constata că nu sunt întrunite dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul A.V.A.S.

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta A.V.A.S.

împotriva deciziei nr. 390 din 2 octombrie 2007 a Curții de Apel Ploiești,

secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 mai 2008.