ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5142/2008

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, reclamanții C.R., P.C., P.I.R., P.M.D., R.G. și P.B.O. au chemat în judecată pe pârâta E. SA pentru obligarea acesteia să emită decizia de restituire în natură a imobilelor teren și construcție situate în Ploiești, conform art. 25 din Legea nr. 10/2001. Tribunalul Prahova, prin sentința civilă nr. 519 din 28 martie 2007 a respins excepția de necompetență materială a instanței invocată de pârâtă și, admițând acțiunea, a obligat-o pe aceasta să emită dispoziție verbală privind notificarea formulată de reclamanți la 10 august 2001 prin Biroul Executorului Judecătoresc M.S.

cu privire la restituirea imobilului revendicat, cu 1.000 lei cheltuieli de judecată. În motivarea sentinței, instanța a reținut că reclamanții au notificat la 10 august 2001 cu nr. 289 pe pârâtă care nu a dat curs acestei sesizări, încălcând dispozițiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 care instituie obligația pentru unitatea deținătoare să emită o dispoziție sau decizie motivată, în termen de 60 de zile de la data depunerii actelor doveditoare. S-a reținut că nici după o a doua notificare formulată de reclamanți la 21 septembrie 2005 cu nr. 9544, după apariția Legii nr. 247/2005 pârâta nu s-a conformat obligațiilor legale. Judecata pe fondul cauzei a avut loc în contextul în care instanța a respins excepția de necompetență materială a Tribunalului, invocată de pârâtă, în opinia căreia competentă să se pronunțe, în acțiuni care au ca obiect o obligație de a face, este judecătoria.

S-a apreciat că Legea nr. 10/2001 consacră competența Tribunalului așa cum este și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în materie. Curtea de Apel Ploiești prin decizia nr. 385 din 28 septembrie 2007 a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă, cu 1.000 lei cheltuieli de judecată. Instanța de apel a constatat că prima instanță a pronunțat o soluție corectă când a obligat pe pârâtă să emită o dispoziție motivată pentru soluționarea notificării cu care a fost sesizată. S-a constatat în acest sens că pârâta deține imobilul revendicat în patrimoniul său, împrejurare confirmată de pârâtă, ceea ce îi conferă acesteia caracterul de unitate deținătoare față de care Legea nr. 10/2001 instituie obligația de răspuns prin soluționarea notificării.

Pârâta a declarat recurs în termen legal împotriva deciziei nr. 385/2007 a Curții de Apel Ploiești. În motivarea recursului pârâta a invocat în esență aplicarea greșită a dispozițiilor art. 21 alin. (1) și (2) și, respectiv art. 24 alin. (1) din H.G. nr. 250/2007 privind normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, care vizează stabilirea regimului juridic al reparațiilor pentru cazul imobilelor situate în intravilanul localităților aflate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate integral sau într-o proporție ce nu permite aplicarea art. 4 din Legea nr. 10/2001. S-a apreciat de către recurentă ca nelegală dispoziția intimatei de a o obliga la emiterea unei decizii motivate câtă vreme alin. (1) și (2) al art. 24 din Legea nr. 10/2001, sunt clare cât privește obligația unităților privatizate de a emite o decizie prin care acestea vor propune acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Recurenta, împotriva căreia a fost deschisă procedura generală de insolvență a fost citată în proces prin administrator judiciar D.U. și Asociații SPRL. Analizând recursul prin prisma motivelor invocate și în raport de actele dosarului Înalta Curte îl găsește nefondat și, ca urmare, îl va respinge pentru considerentele ce urmează. Critica principală, greșita obligare a pârâtei la emiterea unei dispoziții motivate în soluționarea notificării cu care a fost sesizată nu se fondează nici în drept nici în fapt. Obiectul cauzei îl reprezintă revendicarea în temeiul Legii nr. 10/2001 care instituie în prealabil o fază administrativă, cererea de revendicare, sub forma notificării, fiind dată în competența de soluționare a entităților prevăzute expres în lege, în raport de situația de fapt a imobilului revendicat.

În cauză, bunul aflându-se în patrimoniul pârâtei, reclamanții au sesizat cu notificare unitatea deținătoare, în temeiul dispozițiilor art. 21 al legii . În cadrul procedurilor de restituire menționate în cap. III al Legii nr. 10/2001 este cuprinsă dispoziția imperativă a art. 25 alin. (1) în sensul că unitatea deținătoare este „obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură”. Termenul instituit de acest articol este și el ferm, 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare. Criticând soluția pârâta nu a infirmat o atare procedură, respectată de reclamanți, din contră chiar menționează în motivele de recurs că asupra notificării unitatea deținătoare se va pronunța prin decizie sau dispoziție [alin. (3) din fila 2 de recurs].

Împrejurarea că pârâta face vorbire de aplicarea dispozițiilor art. 29 alin. (1) și (2) cu referire la maniera de soluționare a notificării, excede cadrul procesual, câtă vreme nu se contestă, prin acțiunea introductivă de instanță, modalitatea de rezolvare a notificării ci, din contră, lipsa oricărei rezolvări date unei notificări înregistrată cu 6 ani înainte de data introducerii acțiunii în justiție. În consecință, în mod corect s-a constatat că lipsa de răspuns a pârâtei la notificarea cu care a fost sesizată reprezintă o încălcare a procedurii de restituire instituită de Legea nr. 10/2001 în faza prealabilă administrativă și ca urmare, în mod temeinic a fost obligată pârâta, în limitele legii, „să emită dispoziție motivată privind notificarea formulată de reclamanți la 10 august 2001 cu privire la restituirea imobilului teren și construcții, situat în Ploiești.

Cu alte cuvinte, instanța a consfințit pe cale judiciară, o obligație legală în termeni neechivoci prevăzută în mod expres pentru această procedură specială de restituire, obligația de a soluționa cererile de restituire (notificările) prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată. Pentru considerentele arătate, văzând dispozițiile art. 312 C. proc. civ., se va respinge recursul ca nefondat cu consecința păstrării deciziei nr. 385 din 28 septembrie 2007 a Curții de Apel Ploiești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC E. SA împotriva deciziei nr. 385 din 28 septembrie 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 septembrie 2008 .