ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7632/2007

Deliberând, asupra cauzei civile de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., reține următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești reclamantul R.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții SC C. SA, primarul municipiului Ploiești și Consiliul Local Ploiești, anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1944 N/2000. În motivarea acțiunii, reclamantul arată că, în baza Legii nr. 10/2001, a adresat Primăriei Ploiești notificarea nr. 2925/2001, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Ploiești, județul Prahova, proprietatea autorilor săi, preluat abuziv de regimul comunist. Se arată că această acțiune are la bază contestația sa împotriva respingerii abuzive a notificării, înregistrată sub nr. 8547/2005 pe rolul Tribunalului Prahova.

La data de 16 martie 2006, reclamantul a formulat cerere de modificare a acțiunii în sensul chemării în judecată, în calitate de pârâți, a numiților S.I. și S.M., aceștia fiind cumpărători de rea-credință ai imobilului în litigiu. În ședința din 31 decembrie 2006, instanța din oficiu, a invocat excepția necompetenței materiale a judecătoriei, în raport de dispozițiile art. 2 pct. 4 C. proc. civ. și de cele prevăzute de Legea nr. 10/2001. Prin sentința civilă nr. 8040 din 31 octombrie 2006, Judecătoria Ploiești a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, secția civilă.

Cauza s-a înregistrat la Tribunalul Prahova sub nr. 10029/105 din 28 noiembrie 2006. Prin sentința civilă nr. 1616 din 18 decembrie 2006, Tribunalul Prahova a admis excepția necompetenței materiale a tribunalului, a constatat conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Curții de Apel Ploiești pentru soluționare prin regulator de competență. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că potrivit dispozițiilor art. 1 pct. 1 și art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., competența de soluționare a acțiunii având ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare revine în primă instanță judecătoriei, în speță nefiind incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001, prevederile art. 24 alin ultim și cele ale art. 31 alin. (2) din lege fiind norme derogatorii de la dreptul comun, de strictă interpretare.

Împotriva sentinței civile nr. 1616 din 18 decembrie 2006, a declarat recurs reclamantul R.G. Soluționând recursul, Curtea de Apel Ploiești, prin decizia nr. 470 din 3 mai 2007, a respins ca nefondat recursul, reținând că, potrivit dispozițiilor art. 1 pct. 2 și art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., competența de soluționare a cererii de anulare a contractului de vânzare-cumpărare revine judecătoriei, întrucât această instanță soluționează în primă instanță toate procesele și cererile, în afară de cele date prin lege în competența altor instanțe. Urmare respingerii recursului, constatându-se conflict negativ de competență, Tribunalul Prahova a înaintat dosarul Curții de Apel Ploiești, fiind înregistrat sub nr. 1174/42/2007.

În soluționarea conflictului negativ de competență, Curtea de Apel Ploiești, prin sentința nr. 8cc din 5 iunie 2007 a stabilit competența de soluționare a cererii în favoarea Judecătoriei Ploiești. S-a reținut că, întrucât contractul de vânzare-cumpărare nr. 1944 N/2000 a fost perfectat înainte de apariția Legii nr. 10/2001, nu-i sunt aplicabile dispozițiile acestei legi, deoarece, pe de o parte, la momentul încheierii contractului, Legea 10/2001 nu era în vigoare, iar pe de altă parte, potrivit principiului stabilit de Constituție, legea civilă nu retroactivează. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul R.G., invocând dispozițiile art. 24 (în prezent art. 26) din Legea nr. 10/2001, coroborate cu cele din art. 17 C. proc.

civ. Analizând hotărârea atacată, Înalta Curte apreciază că recursul nu este întemeiat pentru următoarele considerente: Conform dispozițiilor art. 1 alin. (1) C. proc. civ., judecătoriile soluționează în primă instanță „toate cererile și procesele, în afară de cele date prin lege în competența altor instanțe". Textul instituie regula jurisdicției de drept comun în favoarea judecătoriilor, ceea ce conduce la concluzia că restrângerea competenței judecătoriilor trebuie să fie expresă și limitativă. Normele de competență fiind de strictă interpretare, rezultă că în măsura în care codul de procedură civilă sau legile speciale nu prevăd în mod expres competența materială a altei instanțe pentru soluționarea în primă instanță a unei anumite cereri, competența revine judecătoriei.

În prezenta cauză, nici dispozițiile art. 2 C. proc. civ. și nici cele ale Legii nr. 10/2001 nu reglementează competența tribunalului pentru judecarea acțiunilor având ca obiect anularea contractelor de vânzare-cumpărare. Art. 26 din Legea nr. 10/2001, invocat de recurent, conține norme derogatorii de la dreptul comun, de strictă interpretare, în sensul că sunt de competența tribunalului, în primă instanță, numai plângerile îndreptate împotriva dispoziției/deciziei de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură. În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că în temeiul dispozițiilor art. 1 C. proc. civ., competența soluționării cauzei în primă instanță revine judecătoriei.

Pentru cele prezentate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de reclamantul R.G. împotriva sentinței nr. 8cc din 5 iunie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 noiembrie 2007.