ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7632/2007

Deliberând, asupra cauzei civile de față, în

condițiile art. 256 C.

proc. civ., reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei

Ploiești reclamantul R.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții SC C. SA,

primarul municipiului Ploiești și Consiliul Local Ploiești, anularea

contractului de vânzare-cumpărare nr. 1944 N/2000.

În motivarea acțiunii, reclamantul arată că, în

baza Legii nr. 10/2001, a adresat Primăriei Ploiești notificarea nr. 2925/2001,

prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Ploiești,

județul Prahova, proprietatea autorilor săi, preluat abuziv de regimul

comunist.

Se arată că această acțiune are la bază

contestația sa împotriva respingerii abuzive a notificării, înregistrată sub

nr. 8547/2005 pe rolul Tribunalului Prahova.

La data de 16 martie 2006, reclamantul a

formulat cerere de modificare a acțiunii în sensul chemării în judecată, în

calitate de pârâți, a numiților S.I. și S.M., aceștia fiind cumpărători de

rea-credință ai imobilului în litigiu.

În ședința din 31 decembrie 2006, instanța din

oficiu, a invocat excepția necompetenței materiale a judecătoriei, în raport de

dispozițiile art. 2 pct. 4 C. proc. civ. și de cele prevăzute de Legea nr.

10/2001.

Prin sentința civilă nr. 8040 din 31 octombrie

2006, Judecătoria Ploiești a admis excepția necompetenței materiale și a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, secția

civilă.

Cauza s-a înregistrat la Tribunalul Prahova sub

nr. 10029/105 din 28 noiembrie 2006.

Prin sentința civilă nr. 1616 din 18 decembrie

2006, Tribunalul Prahova a admis excepția necompetenței materiale a

tribunalului, a constatat conflictul negativ de competență și a înaintat

dosarul Curții de Apel Ploiești pentru soluționare prin regulator de

competență.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că

potrivit dispozițiilor art. 1 pct. 1 și art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.,

competența de soluționare a acțiunii având ca obiect anularea contractului de

vânzare-cumpărare revine în primă instanță judecătoriei, în speță nefiind

incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001, prevederile art. 24 alin ultim și

cele ale art. 31 alin. (2) din lege fiind norme derogatorii de la dreptul

comun, de strictă interpretare.

Împotriva sentinței civile nr. 1616 din 18

decembrie 2006, a declarat recurs reclamantul R.G.

Soluționând recursul, Curtea de Apel Ploiești,

prin decizia nr. 470 din 3 mai 2007, a respins ca nefondat recursul, reținând

că, potrivit dispozițiilor art. 1 pct. 2 și art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ., competența de soluționare a cererii de anulare a contractului de

vânzare-cumpărare revine judecătoriei, întrucât această instanță soluționează

în primă instanță toate procesele și cererile, în afară de cele date prin lege

în competența altor instanțe.

Urmare respingerii recursului, constatându-se

conflict negativ de competență, Tribunalul Prahova a înaintat dosarul Curții de

Apel Ploiești, fiind înregistrat sub nr. 1174/42/2007.

În soluționarea conflictului negativ de

competență, Curtea de Apel Ploiești, prin sentința nr. 8cc din 5 iunie 2007 a

stabilit competența de soluționare a cererii în favoarea Judecătoriei Ploiești.

S-a reținut că, întrucât contractul de

vânzare-cumpărare nr. 1944 N/2000 a fost perfectat înainte de apariția Legii

nr. 10/2001, nu-i sunt aplicabile dispozițiile acestei legi, deoarece, pe de o

parte, la momentul încheierii contractului, Legea 10/2001 nu era în vigoare,

iar pe de altă parte, potrivit principiului stabilit de Constituție, legea

civilă nu retroactivează.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs

reclamantul R.G., invocând dispozițiile art. 24 (în prezent art. 26) din Legea

nr. 10/2001, coroborate cu cele din art. 17 C. proc. civ.

Analizând hotărârea atacată, Înalta Curte

apreciază că recursul nu este întemeiat pentru următoarele considerente:

Conform dispozițiilor art. 1 alin. (1) C. proc.

civ., judecătoriile soluționează în primă instanță „toate cererile și

procesele, în afară de cele date prin lege în competența altor instanțe".

Textul instituie regula jurisdicției de

drept comun în favoarea judecătoriilor, ceea ce conduce la concluzia că restrângerea

competenței judecătoriilor trebuie să fie expresă și limitativă.

Normele de competență fiind de strictă

interpretare, rezultă că în măsura în care codul de procedură civilă sau legile

speciale nu prevăd în mod expres competența materială a altei instanțe pentru

soluționarea în primă instanță a unei anumite cereri, competența revine

judecătoriei.

În prezenta cauză, nici dispozițiile

art. 2 C. proc. civ. și nici cele ale Legii nr. 10/2001 nu reglementează

competența tribunalului pentru judecarea acțiunilor având ca obiect anularea

contractelor de vânzare-cumpărare.

Art. 26 din Legea nr. 10/2001, invocat

de recurent, conține norme derogatorii de la dreptul comun, de strictă

interpretare, în sensul că sunt de competența tribunalului, în primă instanță,

numai plângerile îndreptate împotriva dispoziției/deciziei de respingere a

notificării sau a cererii de restituire în natură.

În raport de aceste considerente, Înalta

Curte constată că în temeiul dispozițiilor art. 1 C. proc. civ., competența

soluționării cauzei în primă instanță revine judecătoriei.

Pentru cele prezentate, în temeiul art.

312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

recursul declarat de reclamantul R.G. împotriva sentinței nr. 8cc din 5 iunie

2007 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 noiembrie 2007.