ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1368/2007

Deliberând asupra recursului de

față;

Din analiza actelor și lucrărilor

dosarului constată următoarele:

La data de 25 mai 1999 reclamanta M.R.E.M. a chemat în judecată pe

pârâții Consiliul General al Municipiului București, Primăria Municipiului

București, SC R.V. SA București, R.A., S.M., P.I., P.S., V.V., T.C.M., C.F., C.E.

și I.I., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța:

- să se constate că reclamanta, în calitate de unică moștenitoare, a

mamei sale E.F. este proprietara imobilului din București, format din corpurile

de clădire A și B subsol, parter și trei etaje și din terenul în suprafață de

198 mp;

- să se constate nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate

între SC R.V. SA București, în calitate de vânzătoare și pârâții persoane

fizice R.A., S.M., P.I., P.S., V.V., T.C.M., C.F., C.E. și I.I., în calitate de

cumpărători;

- să fie obligați pârâții să-i lase reclamantei în deplină proprietate

și posesie imobilul.

În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că prin actul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 41131 din 22 noiembrie 1939 autoarea sa E.F. a dobândit dreptul

de proprietate asupra imobilului din București, astfel cum este descris în

procesul-verbal nr. 5237 din 20 iunie 1940 întocmit de Comisia pentru

Înființarea Cărților Funciare București. Potrivit certificatului de calitate de

moștenitor nr. 53 din 17 iunie 1996 eliberat de B.N.P. V.D. București,

reclamanta este unica succesoare a defunctei sale mame E.F., care a dobândit

imobilul revendicat anterior intrării în căsătorie cu I.T.M.

Nemișcătorul a fost nelegal naționalizat prin Decretul nr. 92/1950 (poziția

2780 din lista anexă) deoarece proprietara imobilului făcea parte dintr-o

categorie socială care nu intra sub incidența actului normativ, la data

naționalizării proprietara era în vârstă de 50 ani, era casnică și, pe cale de

consecință, nu se încadra în nici una din situațiile prevăzute de art. I, pct.

1-5 din Decretul nr. 92/1950.

Prin declarația autentificată sub nr. 2454 din 22 noiembrie 1999 de

Consulatul General al României din Montreal (Quebec), Canada (fila 69 dosar de

fond) reclamanta M.R.M.E. a arătat că înțelege să-și restrângă acțiunea,

astfel: 1. Revendică numai corpul A (și nu corpul B) de clădire din București, sectorul

1; 2, renunță la acțiune împotriva pârâților V.V., C.F. și C.E., întrucât toți

aceștia ocupă apartamente în corpul B. Motivarea acestei renunțări, a declarat

reclamanta, constă în aceea că autoarea ei a fost proprietară numai asupra

corpului A de clădire din imobil.

Investit cu soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, prin sentința nr. 400 din 7 aprilie 2000, a admis în parte acțiunea

reclamantei și a constatat că aceasta este proprietara imobilului situat în

București, sectorul 1, format din corpul de clădire A, compus din subsol,

parter, etajele nr. I și II, și teren în suprafață de 198 mp.

S-a respins capătul de cerere privind constatarea nulității contractelor

de vânzare-cumpărare. Au fost obligați pârâții să-i lase reclamantei în deplină

proprietate și posesie următoarele: pârâta S.M. – apartamentul nr. 2; pârâta T.C.M.

– apartamentul nr. 3; pârâta R.A. – apartamentul nr. 4, toate unitățile

locative făcând parte din corpul A al imobilului.

S-a luat act de renunțarea la judecată față de pârâții V.V., C.F. și C.E.

Apelurile declarate de reclamantă și de pârâții persoane fizice

împotriva acestei sentințe au fost admise de Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă, care, prin decizia nr. 755/A din 4 decembrie 2000, a desființat

hotărârea primei instanțe și a trimis cauza spre rejudecare la același

tribunal, cu motivarea că soluționarea cauzei a avut loc cu neobservarea

dispozițiilor legale referitoare la citarea părților.

Prin aceeași decizie a fost respins apelul declarat de Primăria municipiului

București ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă.

Recursul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat prin decizia

nr. 1845 din 14 mai 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă.

În fond, după desființarea primei sentințe, la datele de 9 decembrie

2002 și 27 ianuarie 2003, pârâții I.I., I.V., P.S., B.(fostă P.) S.I., V.E.P., D.A.,

A.D. și D.S. au formulat cereri reconvenționale prin care au solicitat să se

constate valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de ei, cu

bună-credință, în baza Legii nr. 112/1995 și că titlurile pârâților sunt

preferabile, fiind ocrotite de o lege specială.

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 589 din 23

iunie 2003, rectificată prin încheierea din 23 octombrie 2003, a respins atât

acțiunea principală, cât și cererile reconvenționale.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a motivat că reclamanta nu a făcut

dovada identității între imobilul ce a fost deținut în proprietate de autoarea

sa și cel revendicat și, totodată, nu s-a probat că fosta proprietară, care

exploata imobilul, prin perceperea de chirii, făcea parte din categoria

persoanelor exceptate de la naționalizare. Cu referire la cererile

reconvenționale s-a reținut că vânzarea apartamentelor către foștii chiriași

s-a efectuat cu respectarea art. 9 din Legea nr. 112/1995, motiv pentru care nu

s-a constatat nici un motiv de nulitate a acestor contracte.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 25 din

31 ianuarie 2006, rectificată prin încheierea din 14 martie 2006, a admis

apelul declarat de reclamanta M.M.R.E. și cererile de aderare la apelul

reclamantei formulate de pârâții I.I., I.V., V.E.P., P.S., B.I.S., A.D., D.A.

și D.S. și a schimbat în parte sentința tribunalului. A fost admisă în parte

acțiunea principală, precizată, și s-a constatat că reclamanta este proprietara

imobilului situat în București, sectorul 1, compus din corpul A de construcție

și teren în suprafață de 198 mp.

Prin aceeași decizie s-a constatat valabilitatea contractelor de

vânzare-cumpărare atacate, respectiv contractele nr. 754 din 25 ianuarie 1997,

nr. 429/112/1996, nr. 539/112/1996, nr. 592/112/1996 și nr. 629/1997,

chiriașii-cumpărători fiind de bună-credință la încheierea lor și au fost

menținute celelalte dispoziții ale sentinței referitoare la soluționarea

excepției lipsei calității procesuale active, la nulitatea contractelor de

vânzare-cumpărare și la revendicare.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a motivat următoarele: în speță

devin incidente dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit

cărora persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își

păstrează calitatea de proprietari avută la data preluării; art. 45 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, republicată exceptează de la sancțiunea nulității

absolute actele juridice de înstrăinare, având ca obiect imobile preluate fără

titlu valabil, care au fost încheiate cu bună credință; pârâții,

chiriași-cumpărători, care au contractat în anii 1996-1997 „încrezându-se în

mod întemeiat pe aparența de proprietar a statului înstrăinător” au fost

considerați de bună-credință, în condițiile în care la momentul contractării,

titlul statului nu era contestat în nici o modalitate de către persoanele

îndreptățite, respectiv de reclamantă, moștenitoarea defunctei proprietare F.E.;

cunoașterea de către chiriași a faptului că imobilul pe care urmau să-l cumpere

a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, nu era suficientă pentru

calificarea lor drept cumpărători de rea-credință, cum greșit a pretins

reclamanta; cum în speță, titlurile opuse de pârâți vizează un imobil preluat

fără titlu de stat, regula generală a comparării titlurilor se întregește cu

principiile ce decurg din legea specială de reparație, Legea nr. 10/2001,

aplicabilă „conform art. 47, și acțiunilor în curs de judecată la data intrării

ei în vigoare”; reclamanta, ca proprietară deposedată abuziv de stat și care nu

își poate redobândi în natură proprietatea imobiliară pentru considerentele

expuse, intră sub incidența dispozițiilor art. 18 lit. d) din Legea nr.

10/2001, având dreptul la măsuri reparatorii în echivalent prevăzute de această

lege.

Împotriva deciziei dată în apel, în termen legal, a declarat recurs

reclamanta M.M.R.E. care a invocat următoarele critici: imobilul a fost

naționalizat cu aplicarea greșită a Decretului nr. 92/1950 întrucât autoarea

reclamantei era exceptată de la aplicarea acestuia: pârâții nu pot fi

considerați cumpărători de bună-credință, întrucât cunoșteau că imobilul a fost

preluat cu încălcarea prevederilor Decretului nr. 92/1950; greșit s-a apreciat

că actele juridice de înstrăinare nu sunt lovite de nulitate absolută, deoarece

au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale Legii nr.

112/1995; instanța de apel nu a procedat la o comparare a titlurilor aflate în

conflict, încălcând prevederile art. 480 C. civ., trebuind să considere ca

preferabil titlul reclamantei, fiind primul act transcris și care provine de la

adevăratul proprietar.

Recursul este fondat, în temeiul unui motiv de ordine publică, ce a fost

invocat și urmează a fi rezolvat conform art. 306 C. proc. civ.

Reclamanta M.M.R.E. a învestit în cauză instanțele judecătorești, la

data de 25 mai 1999, cu o acțiune fondată în drept pe prevederile art. 480 C.

civ., prin care a revendicat imobilul în litigiu, solicitând, totodată, a se

cerceta și hotărî că titlul în baza căruia autoarea sa a dobândit nemișcătorul

este preferabil titlului statului, precum și contractelor de vânzare-cumpărare

exhibate de pârâții persoane fizice. Totodată, reclamanta a cerut să se

constate și nulitatea acestor acte juridice deoarece au fost încheiate cu

nerespectarea Legii nr. 112/1995.

Legea nr. 10/2001, pe dispozițiile căreia instanța de apel motivează

soluționarea litigiului, a fost adoptată de Camera Deputaților în ședința din

16 ianuarie 2001 și a fost publicată în M. Of. nr. 75 din 14 februarie 2001.

Unul din principiile care guvernează aplicarea legii civile în timp este

cel al neretroactivității legii civile noi, potrivit cu care o lege civilă se aplică

numai situațiilor ce se ivesc ori se nasc în practică după adoptarea ei, iar nu

și situațiilor anterioare, trecute. Într-o altă formulare, potrivit acestui

principiu, trecutul scapă legii civile noi. Acest principiu este unul

constituțional și de drept civil, în același timp, fiind consacrat expres prin

art. 15 alin. (2) din Constituția României și art. 1 C. civ.

Nici prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 legiuitorul nu s-a abătut de la

acest principiu, mai mult, l-a recunoscut și l-a consacrat în mod expres.

Astfel, potrivit art. 47 alin. (1) din legea citată [devenit art. 46 alin. (1)

după modificarea operată prin Legea nr. 247/2005], prevederile acesteia sunt

aplicabile și acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită putând

alege calea acestei legi, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând

suspendarea ei.

Este evident, în speță, că instanța de apel a interpretat greșit această

prevedere, deoarece, aplicarea legii civile noi (Legea nr. 10/2001) era

posibilă numai dacă persoana îndreptățită declanșa și urma procedura

administrativă prealabilă, obligatoriu instituită de noua lege, precum și dacă

reclamanta își exprima neechivoc voința, fie în sensul renunțării la prezenta

judecată, începută la data de 25 mai 1999 potrivit dreptului comun, fie

solicitând suspendarea acestei judecăți.

Pe cale de consecință, este de reproșat instanței de apel că a aplicat

dispozițiile legii civile noi unui proces început la data de 25 mai 1999, mai

înainte de adoptarea și intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, încălcând,

astfel, atât principiul constituțional și de drept civil al neretroactivității

legii civile, cât și principiul disponibilității, deoarece a soluționat

litigiul dintre părți într-un alt cadru procesual decât cel stabilit de

reclamantă prin acțiune, așa cum a fost, ulterior, precizată.

Față de cele ce preced, se impune admiterea recursului declarat de

reclamantă și casarea deciziei pronunțată în apel cu neobservarea enunțatelor

principii, cu consecința reluării judecății la aceeași instanță, urmând ca, în

rejudecare, criticile formulate de recurenta-reclamantă prin motivele de casare

să fie analizate sub formă de apărări.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanta M.M.R.E.

împotriva deciziei nr. 25 din 31 ianuarie 2006 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă, pe care o casează și trimite cauza la aceeași instanță pentru

rejudecarea apelului și a cererilor de aderare la apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie

2007.