ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 64/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 264 din 17 octombrie 2008

Curtea de Apel Craiova a respins excepția de nelegalitate a avizului nr. 3866

din 24 octombrie 2003 emis de M.E.F. – D.G.A.S., P.N.P.R., invocată de

reclamanta SC M. SRL Țicleni în contradictoriu cu pârâții D.G.F.P. Gorj și M.E.F.

– D.G.A.S., P.N.P.R.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, că în aplicarea art. 20 alin. (2)

și art. 148 alin. (2) din Constituție, prin raportare la Convenția europeană a

drepturilor omului și la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,

precum și la jurisprudența C.E.D.O. și a Curții de Justiție de la Luxemburg, se

înlătură aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/ 2007 și ale art. 2 alin. (2)

teza finală din Legea nr. 262/2007, cu privire la actul administrativ

unilateral cu caracter individual, emis anterior intrării în vigoare a Legii nr.

554/2004, a cărui legalitate se contestă pe calea excepției de nelegalitate.

Judecătorul național, în

calitate de prim judecător al C.E.D.O., are obligația de a „asigura efectul

deplin al normelor acesteia (Convenției), asigurându-le preeminența față de

orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să

aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor” (mutatis mutandis, V. împotriva

Belgiei, Hotărârea din 29 noiembrie 1991); (C.E.D.O., Hotărârea din 26 aprilie

2007, cauza D.P. împotriva României, în M.Of. nr. 830 din 5 decembrie 2007).

Judecătorul

național, în calitate de prim-judecător comunitar, este competent „să asigure

pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în

măsura necesară, un act normativ național precum legea generală privind dreptul

administrativ, care i s-ar putea opune”.

Împotriva acestei hotărâri

reclamanta SC M. SRL Țicleni a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

În motivarea recursului se

arată că la rezolvarea excepției de necompetență materială și teritorială invocată

de reclamantă, instanța a avut în vedere

puterea

de lucru judecat a sentinței nr. 1462/24 iunie   2008, pronunțată de Tribunalul

Gorj

și a soluționat-o fără a o pune în discuția ambelor părți,

împrejurare care a profitat intimatelor.

Prin urmare, consideră recurenta, instanța a încălcat principiul

contradictorialității, precum și dreptul la apărare.

Se mai susține

că art. 4 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 dispune imperativ că

pentru soluționarea acțiunilor împotriva actelor administrative individuale

competența aparține teritorial curții

de apel în raza căreia își are sediul emitentul

actului.

Astfel,

Curtea de Apel Craiova, verificându-și

competența, trebuia

să constate că de la dispozițiile art. 4 alin. (1)

teza a II-a din Legea nr. 554/2004 nu se poate

deroga, astfel încât excepția trebuia admisă, cauza urmând a fi

declinată Curții de Apel

București spre competentă soluționare

Se mai arată că în mod

greșit instanța a respins excepția de nelegalitate apreciind că Legea nr. 554/2004

nu produce efecte retroactive.

În fine, recurenta relevă că

instanța de fond, deși a reținut că prin Deciziile nr. 425 și nr. 426 din 10

aprilie 2008 Curtea Constituțională a decis că dispozițiile art. 4 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004 sunt

constituționale,

a ignorat caracterul definitiv și general obligatoriu al acestora.

Examinând sentința atacată

în raport cu criticile formulate, cu actele și lucrările dosarului, precum și

cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Critica vizând modul de

soluționare a excepției de necompetență este neîntemeiată și nu poate fi

primită având în vedere că, din încheierea de ședință din 9 octombrie 2008

rezultă cu claritate că instanța a pus în discuția părților această excepție,

însă reclamanta nu a fost prezentă la acest termen de judecată.

Mai mult, instanța de fond a

amânat pronunțarea deciziei pentru 17 octombrie 2008, dând posibilitate reclamantei

să depună concluzii scrise, potrivit art. 156 alin. (2) C. proc. civ., însă

acest demers a rămas fără rezultat.

Astfel fiind, nu se poate

susține că instanța a încălcat principiul contradictorialității, precum și

dreptul la apărare.

Referitor la soluția de

respingere a excepției de necompetență materială și teritorială, Înalta Curte

constată că aceasta este în acord cu dispozițiile art. 4 alin. (1) coroborat cu

art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, avizul în discuție fiind emis de o autoritate

centrală. De altfel, cum bine a reținut judecătorul primei instanțe, recurenta

– reclamantă nu a recurat sentința nr. 1462 din 24 iunie 2008 prin care

Tribunalul Gorj, secția de contencios administrativ și fiscal, și-a declinat

competența soluționării cauzei în favoarea Curții de Apel Craiova, secția de

contencios administrativ și fiscal, aceasta devenind irevocabilă.

Nici motivul de recurs care

combate soluția pronunțată cu privire la excepția de nelegalitate nu este

fondat.

Excepția de nelegalitate

invocată în cauză vizează avizul nr. 3866/24 octombrie 2003 al Ministerului

Economiei și Finanțelor, prin care, în baza art. 1-3 din O.U.G. nr. 36/2001

privind regimul prețurilor și tarifelor reglementate, care se stabilesc cu

avizul Oficiului Concurenței, aprobată cu modificări și completări prin Legea

nr. 205/2002, s-a stabilit nivelul de preț pentru un număr de 5 produse

(nisipuri și pietrișuri extrase din perimetrul de exploatare Bărbătești,

județul Gorj), la cererea recurentei – reclamante.

Necontestat, în pofida denumirii

sale, acest aviz este un veritabil act administrativ individual în sensul art. 2

alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Cum s-a arătat, acest act a

fost emis la data de 24 octombrie 2003, adică anterior intrării în vigoare a

Legii nr.  554/2004 privind contenciosul administrativ.

Este adevărat că potrivit art.

4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel cum a

fost modificat prin Legea nr. 262/2007 „Legalitatea unui act administrativ

unilateral cu caracter individual indiferent de data emiterii acestuia, poate

fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau

la cererea părții interesate”, iar potrivit art. 2 alin. (2) teza finală din

Legea nr. 262/2007, „Excepția de nelegalitate poate fi invocată și pentru

actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr.

554/2004, în forma sa inițială, cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate

prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la momentul emiterii actului

administrativ”.

De asemenea, Curtea

Constituțională prin Decizia nr. 425 din 10 aprilie 2008 și nr. 426 din 10

aprilie 2008 a reținut, într-adevăr, că dispozițiile sus-menționate sunt

constituționale în raport de prevederile art. 1, alin. (5), art. 15 alin. (2), art.

16 alin. (1), art. 20 alin. (2), art. 21, art. 23 și art. 44 din Legea

fundamentală.

Cu privire la dispozițiile art.

4 alin. (1), din Legea nr. 554/2004 cu modificările ulterioare, respectiv a

dispozițiilor art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 252/2007,

reprezentând temeiul de drept al invocării excepției de nelegalitate, trebuie

precizat însă că judecătorului național îi revine rolul de a aprecia, în sensul

art. 20 alin. (2) din Constituție, republicată, cu privire la eventuala

prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la

care România este parte( cum este cazul Convenției Europene).În acest sens,

judecătorul național, în calitate de prim judecător al C.E.D.O., are obligația

de a „asigura efectul deplin al normelor acesteia (Convenției), asigurându-i

preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională,

fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor” (C.E.D.O.,

Hotărârea din 26 aprilie 2007, cauza D.P. împotriva României, M. Of. nr. 830

din 5 decembrie 2007).

Raportându-se, așadar, în

special la C.E.D.O. și la practica C.E.D.O., Înalta Curte va reține că, în mod

legal, curtea de apel a înlăturat dispozițiile din Legea contenciosului

administrativ,  cu modificările și completările ulterioare, care permit

cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepției de

nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, reținând că aceste dispoziții

contravin unor principii fundamentale convenționale a căror respectare asigură

exercițiul real al drepturilor fundamentale ale omului.

În măsura în care permit

cenzurarea legalității actelor administrative cu caracter individual emise

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, dispozițiile susmenționate

din Legea contenciosului administrativ, încalcă astfel dreptul la un proces

echitabil consacrat de art. 6 din Convenția

e

uropeană

a Drepturilor Omului și în practica C.E.D.O., precum și art. 47 din Carta

drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse

„principiului securității juridice, care se regăsește în totalitatea

articolelor Convenției, constituind unul din elementele fundamentale ale

statului de drept” (C.E.D.O., Hotărârea din 6 decembrie 2007, Beian contra

României).

În acest sens, C.E.D.O. a

reținut că posibilitatea de anula fără limită în timp o hotărâre judecătorească

irevocabilă, reprezintă o încălcare a principiului securității juridice (C.E.D.O.,

Hotărârea din 28 octombrie 1999 în cauza B. împotriva României, M. Of. nr. 414

din 31 august 2000, în opinia separată la această hotărâre precizându-se chiar că

„posibilitatea de a se anula, fără limită în timp, o hotărâre definitivă,

obligatorie și executată…. trebuie considerată ca o înfrângere a dreptului la

justiție”, garantat de art. 6 din Convenție.

Argumentele C.E.D.O. expuse

în speța citată, sunt perfect valabile și în cauza de față, validitatea lor

fiind susținută de similitudinea de efecte juridice existente între hotărârea

judecătorească definitivă și irevocabilă și actul administrativ irevocabil emis

de către autoritatea publică și definitivat prin neutilizarea mijloacelor

prevăzute de legislația anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.

Ca o consecință a celor

expuse, în aplicarea art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituție,

republicată, prin raportare la principiile amintite mai sus, la C.E.D.O. precum

și la jurisprudența C.E.D.O., Înalta Curte constată că instanța de fond a

pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține.

Pentru considerentele

arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004

și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de SC M. SRL Țicleni, împotriva sentinței civile nr. 264 din 17 octombrie 2008

a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 ianuarie 2009.