ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1665/2009

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 125/F/2008, pronunțată la data de 18 septembrie 2008, Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate, invocată de pârâții Guvernul României și Consiliul Județean Brașov, precum și de intervenientul Muzeul de Etnografie Brașov, iar pe fondul cauzei a admis excepția de nelegalitate a H.G. nr. 972/2002, poziția nr. 77 anexă, invocată de reclamanta SC M.C. SA în dosarul nr. 10041/197/2007 al Judecătoriei Brașov, privind imobilul, clădire din cărămidă cu 4 încăperi și două garaje, cuprinsă în inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al județului Brașov.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate invocată este neîntemeiată, art. 4 din Legea nr. 554/2004 menționând că nelegalitatea unui act administrativ vătămător poate fi invocată oricând, în acest sens pronunțându-se și Curtea Constituțională. Excepția de inadmisibilitate invocată nu poate fi raportată la prevederile art. 6 din C.E.D.O. și cele cuprinse în art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale, norme comunitare inaplicabile în speță, dat fiind specificul cauzei și situația juridică incertă a imobilului de la poziția 77 – Anexă la Hotărârea de Guvern care și la data întocmirii inventarului și a emiterii H.G. se afla în litigiu.

Pe fondul excepției de nelegalitate, instanța de fond a reținut că excepția este întemeiată, potrivit actelor de la dosar, reclamanta făcând dovada dreptului de proprietate asupra imobilului, drept de proprietate ce a fost înscris și în Cartea Funciară, astfel că nu se poate reține ca fiind legală înscrierea lui în anexa 1 la H.G. nr. 972/2002 – poziția 77, pârâtul Consiliul Județean Brașov nefăcând dovada dobândirii acestui bun în mod legal. Reține instanța de fond că nu au fost respectate prevederile art. 3 din Legea nr. 213/1998, și ca atare bunul fiind în litigiu nu putea fi declarat în mod legal ca făcând parte din domeniul public. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, în termen legal, pârâții Consiliul Județean Brașov și Guvernul României, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurentul Consiliul Județean Brașov, susține în esență prin motivele de recurs formulate că în mod greșit instanța de fond a respins excepția inadmisibilități excepției de nelegalitate invocată în cauză, pentru că dispoziția prevăzută în art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ conform căreia nelegalitatea unui act administrativ unilateral poate fi invocată oricând, contravine dispozițiilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, din punctul de vedere al dreptului la un proces echitabil și a componentelor sale: dreptul la justiție și securitatea raporturilor juridice. În plus, susține recurentul-pârât, invocarea în anul 2008 a nelegalității H.G.

nr. 972/2002, pe calea excepției prevăzută de art. 4 din Legea nr. 554/2004, modificată, afectează siguranța raporturilor juridice născute din existența și aplicarea actului administrativ respectiv și totodată actul administrativ fiind emis anterior Legii nr. 554/2004, nu poate fi atacat în temeiul art. 4 din Lege, deoarece s-ar ajunge la aplicarea retroactivă a legii. Pe fondul cauzei, recurentul-pârât critică sentința, susținând că în mod greșit instanța de fond a reținut ca la data includerii sale în domeniul public imobilul se afla în proprietatea intimatei-reclamante sau în administrarea acesteia. Recurentul Guvernul României, prin motivele de recurs formulate, susține în esență că în mod nelegal instanța de fond a respins excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate, aceasta întrucât H.G.

nr. 972/2002, act administrativ cu caracter individual, a fost adoptată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, controlul de legalitate prevăzut de această lege putând fi exercitat numai cu privire la actele administrative adoptate sau emise după intrarea în vigoare a sa, pentru că astfel s-ar înfrânge principiul neretroativității legii civile. În ceea ce privește fondul cauzei, critica recurentului–pârât se referă la faptul că în mod greșit instanța de fond a reținut că intimata - reclamantă SC M.C.

SA Brașov și-a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului, certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor BV nr. 0020 emis la 11 noiembrie 1994 în temeiul Legii nr. 15/1990 invocat de aceasta vizând numai terenurile aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora, necesare desfășurării activității conform obiectului lor de activitate, nu și terenurile care în condițiile legii fac parte din domeniul public. Certificatul de atestare a dreptului de proprietate, susține recurentul-pârât, nu are un rol constitutiv al dreptului de proprietate, Legea nr. 15/1990 în baza căruia a fost emis constituind doar cadrul legal general, de principiu, al reorganizării unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale.

Pe de altă parte, susține recurentul-pârât, Hotărârea de Guvern atacată, nr. 972/2002, este legală, ea fiind adoptată conform prevederilor art. 107 din Constituția României și ale art. 20 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare. Recurentul-pârât a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ca motiv de modificare a sentinței instanței de fond în sensul respingerii excepției de nelegalitate, apreciind că aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. La data de 5 decembrie 2008, Muzeul de Etnografie Brașov a formulat cerere de intervenție accesorie, în interesul recurentului Guvernul României, cerere ce a fost admisă în principiu prin încheierea din ședință publică din data de 28 ianuarie 2009, instanța constatând a fi îndeplinite cerințele unei astfel de cereri prevăzute de art. 49 alin. (3) și art. 51 C. proc.

civ. Intervenientul a solicitat admiterea recursului declarat de pârâtul Guvernul României și modificarea sentinței instanței de fond în sensul respingerii excepției de nelegalitate a H.G. nr. 972/2002, în principal ca inadmisibilă și în subsidiar ca neîntemeiată. Intimata SC M.C. SA Brașov a depus întâmpinare solicitând respingerea recursurilor ca nefondate și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică. Analizând recursurile formulate, prin prisma motivelor de recurs formulate și în raport de dispozițiile legale incidente cauzei, Înalta Curte de Casație și Justiție le va admite potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare.

Hotărârea de Guvern nr. 972/2002, act administrativ unilateral cu caracter individual, ce face obiectul excepției de nelegalitate, a fost publicată în M.Of., Partea I nr. 697 din 24 septembrie 2002 , deci înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 554/2004, așa încât excepția de nelegalitate invocată este neîntemeiată și nu inadmisibilă așa cum susțin în mod eronat cei doi recurenți-pârâți și intervenientul accesoriu Muzeul de Etnografie Brașov. Este adevărat că potrivit art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007 (text de lege ce constituie temeiul de drept al excepției invocate).

„Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe care de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate”, iar potrivit art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007 „Excepția de nelegalitate poate fi invocată și pentru actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în forma sa inițială, cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ”. Prin Decizia nr. 425 din 10 aprilie 2008 și nr. 426 din 10 aprilie 2008 Curtea Constituțională a reținut că dispozițiile susmenționate sunt constituționale în raport de prevederile art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1) art. 20 alin. (2), art. 21, art. 23 și art. 44 din Legea fundamentală.

Cu privire la dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 cu modificările ulterioare, respectiv a dispozițiilor art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 252/2007, reprezentând temeiul de drept al invocării excepției de nelegalitate, trebuie însă precizat cu judecătorului național îi revine rolul de a aprecia, pe de o parte, în sensul art. 20 alin. (2) din Constituție, republicată, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (cum este cazul Convenției Europene), iar pe de altă parte, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituție, republicată, cu privire la compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul intern cu reglementările și jurisprudența comunitară.

În acest sens, judecătorul național, în calitate de prim judecător al C.E.D.O., are obligația de a „asigura efectul deplin al normelor acesteia (Convenției), asigurându-i preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor” (C.E.D.O., Hotărârea din 26 aprilie 2007, cauza Dumitru Popescu împotriva României nr. 2). (cererea nr. 71525/01.810, în M.Of. nr. 830 din 5 decembrie 2007). Cât privește rolul ce revine judecătorului național în calitate de prim judecător, Curtea de Justiție de la Luxemburg a reținut și ea că „este de competența instanței naționale să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ național precum legea generală, privind dreptul administrativ, care i s-ar opune”.

Instanța națională poate pune în aplicare principiile comunitare ale securității juridice și protecției încrederii legitime în aprecierea comportamentului atât al beneficiarilor fondurilor pierdute, cât și al autorităților administrative, cu condiția ca interesul Comunității să fie pe deplin luat în considerare” (Hotărârea din 13 martie 2008, cauzele conexate C-383/06 și C – 385/06). Avându-se în vedere așadar C.E.D.O., practica C.E.D.O.

(blocul de convenționalitate) precum și reglementările comunitare și jurisprudența Curții de Justiție de la Luxemburg, Înalta Curte va înlătura dispozițiile din Legea contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepției de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, reținând că aceste dispoziții contravin unor principii fundamentale convenționale și comunitare a căror respectare asigură exercițiul real al drepturilor fundamentale ale omului. În măsura în care permit cenzurarea legalității actelor administrative cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, dispozițiile susmenționate, încalcă astfel dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din C.E.D.O.

și în practica C.E.D.O., precum și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse „principiului securității juridice”, care se regăsește în totalitatea articolelor Convenției, constituind unul din elementele fundamentale ale statului de drept” (C.E.D.O., Hotărârea din 6 decembrie 2007, Beian contra României, & 39). Totodată, sub aspectul posibilității de cenzurare a legalității unui act juridic, este de reținut că C.E.D.O. a statuat că posibilitatea de anula fără limită în timp o hotărâre judecătorească irevocabilă, reprezintă o încălcare a principiului securității juridice (C.E.D.O., Hotărârea din 28 octombrie 1999 în cauza Brumărescu contra României, & 62, în M.Of.

nr. 414 din 31 august 2000), în opinia separată la această hotărâre precizându-se că „posibilitatea de a anula, fără limită în timp, o hotărâre definitivă, obligatorie și executată…. trebuie considerată ca o înfrângere a dreptului la justiție”, garantat de art. 6 din Convenție. Argumentele C.E.D.O., expuse în speța citată, sunt perfect valabile și în speța noastră, validitatea lor fiind susținută de similitudinea de efecte juridice existente între hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă și actul administrativ irevocabil emis de către autoritatea emitentă și definitivat prin neutilizarea mijloacelor prevăzute de legislația anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.

Jurisprudența Curții de Justiție de la Luxemburg referitor la posibilitatea de invocare a excepției de nelegalitate cu privire la actele instituțiilor comunitare, a statuat în mod constant și unitar că, atunci când partea îndreptățită să formuleze o acțiune în anulare împotriva unui act comunitar depășește termenul limită pentru introducerea acestei acțiuni, trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al actului respectiv și nu va mai putea solicita în instanță controlul de legalitate al acelui act, nici chiar pe calea incidentală a excepției de nelegalitate (Hotărârea din 30 ianuarie 1997, Wiljo (C-178/1995 punctul 15 și următoarele), Hotărârea din 15 februarie 2001, Nechi Europe (C-239/1999, punctul 28 și următoarele), Hotărârea din 23 februarie 2006, Artzeni și alții (C-346/03 și C-529/03 punctele 30 și următoarele) etc. Ca o consecință a celor expuse mai sus, Înalta Curte va înlătura în speță aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (1), din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin art. 4 alin. (1) din Legea nr.262/2007 și ale art.II alin.2 teza finală din Legea nr. 262/2006, cu privire la actul administrativ unilateral cu caracter individual, emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, H.G.

nr. 972/2002, poziția nr. 77 anexă, a cărei legalitate se contestă pe calea excepției de nelegalitate. Nu este nici un temei ca normele de drept comunitare enunțate mai sus, să nu aibă aplicare în speța de față, așa, cum în mod eront reține instața de fond, chiar dacă situația juridică a imobilului este incertă, find pus în discuție titlul cu care Județul Brașov deține imobilul, aspect ce poate fi însă elucifat în fața instațelor de drept comun. Astfel fiind, recursurile declarate de Guvernul Rmâniei și Consiliul Județean Brașov urmează a fi admise în baza art. 312 C. proc. civ. iar sentința instanței de fond modificată în sensul respingerii excepției de nelegalitate a H.G. nr. 972/2002, poziția nr. 77 din Anexă.

Ca o consecință va fi admisă și cererea de intervenție accesorie Guvernului României, formulată de Muzeul de Etnografie Brașov. Având în vedere rezolvarea dată excepției de nelegalitate invocată, aceea de respingere ca neîntemeiată, este de prisos a se mai analiza criticile formuate în recurs și care vizează fondul excepției de nelegalitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de Consiliul Județean Brașov și de Guvernul României, împotriva sentinței civile nr. 125/F din 18 septembrie 2008 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată în sensul că respinge excepția de nelegalitate a H.G. nr. 972/2002 poziția 77 formulată de reclamanta SC M.C. SA Brașov. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 martie 2009.