ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1117/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 10 iulie 2007 pe rolul Curții de

Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta

P.M.E. a chemat în judecată pe pârâții M.I.R.A. și Arhivele Naționale,

solicitând instanței să dispună obligarea acestora la plata primei de concediu

aferente anilor 2001 - 2003, actualizată cu indicele de inflație de la data

nașterii dreptului și până la data efectuării plății.

Pârâtul M.I.R.A. a formulat cerere de chemare

în garanție a M.E.F. pentru ca, în cazul în care este admisă acțiunea

reclamantei, să fie obligat să vireze sumele solicitate.

Pârâta Arhivele Naționale, prin întâmpinare a

invocat excepția prescripției dreptului la acțiune.

Prin sentința civilă nr. 2947 din 21

noiembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal:

-a respins excepția prescripției dreptului la

acțiune invocată de pârâta Arhivele Naționale;

-a admis acțiunea reclamantei și a obligat

pârâții la plata drepturilor bănești solicitate;

-a admis cererea de chemare în garanție a M.E.F.,

considerând îndeplinite condițiile art. 60 C. proc. civ.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel

a reținut, în esență, că suspendarea exercițiului dreptului la plata primei de

concediu, prevăzut art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 [în forma inițială;

devenit art. 34 alin. (2) în forma republicată a Legii din 2004], în perioada

2001 - 2006, nu echivalează cu stingerea, înlăturarea existenței ori pierderea

acestui drept, ci că suspendarea a avut ca efect doar imposibilitatea de

realizare a dreptului în perioada respectivă.

Împotriva sentinței civile pronunțate de

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a

declarat recurs, în termenul legal, partea chemată în garanție - M.E.F., în

temeiul art. 304 pct. 9 și art. 3041 C.proc. civ., solicitând modificarea

hotărârii atacate, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Printr-un prim motiv de recurs,

recurentul-pârât critică soluția instanței de fond în raport cu lipsa calității

procesuale pasive a ministerului și solicită respingerea cererii de chemare în

garanție a ministerului, în raport cu dispozițiile art. 19, art. 20 și art. 34

din Legea nr. 500/2002, precum și cu practica Instanței Supreme, care s-a

pronunțat în mod constant în acest sens.

Printr-un al doilea motiv de recurs,

recurentul-pârât critică sentința recurată susținând că în mod greșit instanța

a acordat reclamatei prima de concediu solicitată, întrucât acordarea acestui

drept, care nu este un drept fundamental, a fost suspendată pentru perioada

vizată, cu respectarea normelor de tehnică legislativă, iar ministerului îi

revine sarcina de a se încadra în cheltuielile bugetare. Recurentul-pârât

invocă în susținere jurisprudența Curții de Apel București.

Analizând cauza, în raport cu dispozițiile art.

304 pct. 9 și art. 3041 C.proc. civ. și ale legislației incidente, precum și în

raport cu jurisprudența Instanței Supreme, Curtea constată că recursul este

fondat pentru considerentele arătate în continuare.

1.Sub aspectul calității procesuale pasive a

M.E.F., chemat în garanție de pârâtul M.I.R.A., Înalta Curte reține că

existența acestei calități presupune identitate între persoana celui chemat în

judecată și cel obligat în raportul juridic dedus judecății. Or, în prezenta

cauză obiectul cererii îl reprezintă plata unor drepturi bănești, iar

reclamanta nu are raporturi de serviciu cu M.E.F., astfel că este lipsit de

orice echivoc faptul că o instituție publică nu poate fi obligată la plata

drepturilor bănești cuvenite salariaților unei alte instituții.

Urmează a fi primită critica din recurs

referitoare la neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 60 C. proc. civ.,

întrucât nu se poate reține existența în sarcina M.E.F. a unei obligații de garanție

sau despăgubire, în ipoteza admiterii acțiunii.

În jurisprudență s-a reținut în mod constant

că „instituția chemării în garanție se întemeiază pe existența unei obligații

de garanție sau despăgubire și revine, în principiu, tuturor acelora care transmit

altora un drept subiectiv, dacă o atare transmisiune se face cu titlu

oneros" și că obligația de garanție este condiționată de existenta unei

transmisiuni anterioare, cu titlu oneros, a unui bun sau a unui drept

subiectiv.

Potrivit art. 16 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

500/2002 privind finanțele publice, bugetul de stat se aprobă prin lege,

rectificarea urmând aceeași procedură, conform principiului simetriei actelor

juridice, fiind evident faptul că M.E.F. nu are atribuția de a adopta legi.

Tot Legea nr. 500/2002 prevede, în art. 28,

că Ministerul Finanțelor Publice are atribuții în elaborarea proiectului legii

bugetului și a proiectului bugetului de stat pe baza propunerilor prezentate de

ordonatorii principali de credite. Atribuțiile ce revin ministerului în

privința elaborării bugetului de stat sunt detaliate și în actele normative de

organizare și funcționare a fostului M.E.F., (începând cu H.G. nr. 208/2005 și,

ulterior, H.G. nr. 386/2007), în prezent Ministerul Finanțelor Publice (conform

art. 8 din O.U.G. nr. 221/2008 și prevederilor H.G. nr. 34/2009).

În consecință, M.E.F. (în prezent Ministerul

Finanțelor Publice) are rolul de administrator al bugetului statului, iar, în

baza legii bugetului de stat, repartizează sumele către ordonatorii principali

de credite, astfel cum acestea sunt prevăzute în buget.

În aceste condiții, M.E.F. (în prezent

Ministerul Finanțelor Publice) nu are atribuția de a vira ordonatorilor

principali de credite alte sume decât cele prevăzute de legea bugetului de stat

și nici posibilitatea de a proceda la modificarea bugetelor ordonatorilor

principali de credite cuprinse în bugetul de stat.

De altfel, prin O.G. nr. 22/2002 privind

executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin

titluri executorii sunt reglementate modalitățile prin care instituțiile

publice vor proceda la punerea în executare a titlurilor executorii.

Dispozițiile art. 2 din O.G. nr. 22/2002, astfel cum a fost modificată și

completată prin Legea nr. 110/2007, prevăd expres că „dacă executarea creanței

stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de

fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă

demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată".

În consecință, cererea de chemare în garanție

a M.E.F. se vădește a fi neîntemeiată în raport cu obiectul acțiunii, motivele

invocate de M.I.R.A. și atribuțiile ce revin ministerului chemat în garanție,

nefiind îndeplinite condițiile art. 60 C. proc. civ.

referitor la acordarea primelor de concediu solicitate de recurenta-reclamantă,

acesta va fi respins ca neîntemeiat pentru următoarele considerente:

Prin Legea nr. 188/1999 a fost instituit

dreptul funcționarilor publici ca, pe lângă indemnizația de concediu, să li se

acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în

concediu. Acest drept a fost prevăzut de art. 33 alin. (2) din forma inițială a

legii, de art. 34 alin. (2) din forma republicată în 2004 a legii și, în

prezent, este prevăzut de art. 35 alin. (2) din forma republicată în 2007 a

Legii nr. 188/1999.

Este de necontestat faptul că, prin

dispoziții succesive, prevederile respective din Legea nr. 188/1999 au fost

suspendate în perioada 2001 - 2006.

Însă, tot atât de adevărat este că aceste

norme de suspendare care, în prezent nu mai sunt în vigoare, au contravenit

evident dispozițiilor constituționale, întrucât dreptul de remunerare a muncii

ca și dreptul la concediul de odihnă plătit, corelative dreptului la muncă, ca

drepturi fundamentale reglementate în art. 41 din Constituția României nu pot

fi restrânse discriminatoriu și în alte condiții decât cele expres și limitativ

prevăzute în art. 53 din Constituție, respectiv numai dacă se impune pentru

apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice,

desfășurarea instrucției penale și prevenirea consecințelor unei calamități

naturale, ale unui dezastru, ori ale unui sinistru deosebit de grav.

Astfel, Înalta Curte constată că instanța de

fond în mod corect a reținut faptul că suspendarea dispozițiilor incidente din

Legea nr. 188/1999, republicată, nu poate afecta substanța dreptului, ci doar

exercițiul acestuia pe perioada respectivă, în considerarea dispozițiilor

constituționale, a practicii Instanței Supreme și a dispozițiilor Convenției Europene

a Drepturilor Omului.

În acest sens, sunt relevante considerentele

Deciziei nr. 12 din 5 februarie 2007, prin care, Secțiile Unite ale Înaltei Curți

de Casație și Justiție, în soluționarea unei probleme de drept similare au

reținut că:

„In atare situație, suspendarea exercițiului

dreptului la prima de concediu nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât

timp prin nicio dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența și nici nu

s-a constatat neconstituționalitatea textului de lege ce prevede acest drept.

Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu

devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar

constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi

considerat că nu a existat în perioada pentru care exercițiul lui a fost

suspendat, iar nu înlăturat.

Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept

patrimonial, a cărei existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa

și, practic, să devină lipsit de orice valoare.

De aceea respectarea principiului încrederii

în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în

spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare

a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor

recunoscute să se bucure efectiv de acestea pentru perioada în care sunt

prevăzute de lege."

Soluția Curții de apel este legală și

temeinică având în vedere și următoarele:

-jurisprudența constantă a Înaltei Curți în

această materie, din care amintim cu titlu de exemplu Deciziile nr. 2696 din 25

mai 2007 și nr. 3112 din 19 iunie 2007, publicate în Jurisprudența Secției de

contencios administrativ și fiscal pe anul 2007 - Semestrul I, Ed. Hamangiu,

București, 2007;

-Decizia nr. 77 din 5 noiembrie 2007 a

Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care a fost

admis recursul în interesul legii și s-a stabilit că dispozițiile art. 34 alin.

(2) [devenit art. 35 alin. (2)] din Legea nr. 188/1999 privind statutul

funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, se interpretează în sensul că prima de concediu, reprezentând o

sumă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, se

cuvenea acestei categorii de personal;

-O.U.G. nr. 146/2007 care reglementează chiar

„modalitatea de plată a primelor acordate cu ocazia plecării în concediul de

odihnă, în baza prevederilor din actele normative a căror aplicare a fost

suspendată prin legile bugetare anuale succesive și actele normative anuale de

salarizare, în perioada 2001 - 2006".

Față de cele reținute, în temeiul art. 312 alin.

(1)-(3) C. proc. civ., va fi admis recursul declarat de M.E.F., va fi

modificată, în parte, sentința atacată, în sensul respingerii cererii formulate

de M.I.R.A. de chemare în garanție a M.E.F. și vor fi menținute celelalte

dispoziții ale sentinței atacate.

Având în vedere că, în cursul soluționării

cauzei, în baza prevederilor art. 8 din O.U.G. nr. 221/2008 pentru stabilirea

unor măsuri de reorganizare în cadrul administrației publice centrale, a fost

înființat Ministerul Finanțelor Publice prin preluarea activității și

structurilor specializate pe domeniul finanțelor de la M.E.F., hotărârea

judecătorească ce va fi pronunțată are în vedere Ministerul Finanțelor Publice

care, potrivit art. 26 alin. (2) din H.G. nr. 349/2001, s-a substituit, ope

legis, în toate drepturile și obligațiile decurgând din litigiile aferente

activității de finanțe în care M.E.F. este parte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de M.E.F. împotriva

sentinței civile nr. 2947 din 21 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția

a Vlll-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte sentința atacată în sensul

că respinge cererea de chemare în garanție a M.E.F.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței

atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27

februarie 2009.