ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2004/2008

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2617 din 25 octombrie 2007,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a

admis acțiunea formulată de reclamanta B.P.G.M., în contradictoriu cu pârâții M.I.R.A.

și Arhivele Naționale; a obligat pârâții la plata către reclamantă a primei de

concediu pe anii 2001 - 2006, actualizată cu indicele de inflație, la data

nașterii dreptului până la data plății efective; a respins cererea de chemare

în garanție a M.E.F. formulată de M.I.R.A., ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța a reținut că reclamanta, în calitate de funcționar public, are

dreptul, potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, la

primă de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în

concediu, pentru perioada 2001 - 2006.

Împotriva acestei sentințe

au declarat recurs pârâții M.I.R.A. și Arhivele Naționale.

Recurentul M.I.R.A. a

susținut că hotărârea recurată este nelegală și netemeinică, întrucât aplicarea

prevederilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, referitoare la acordarea

primei de concediu, au fost suspendate succesiv prin legile bugetare astfel că,

pentru perioada 2001 - 2006 nu pot produce efecte juridice.

S-a mai susținut, de

asemenea, că hotărârea recurată este criticabilă și sub aspectul respingerii

cererii de chemare în garanție a M.E.F., inexistența raporturilor de dreptul

muncii dintre reclamantă și acest minister nefiind de natură să determine

inadmisibilitatea unei astfel de cereri.

În recursul său, pârâta

Arhivele Naționale a susținut că beneficiul unor drepturi salariale

suplimentare, cum este și prima de concediu, nu constituie un drept

constituțional fundamental, fiind atribuția legiuitorului să dispună

suspendarea aplicării unui act normativ sau a unei dispoziții dintr-un act

normativ.

În plus s-a mai arătat că,

urmare adoptării O.U.G. nr. 146/2007, primele de concediu suspendate în

perioada 2001 - 2006 vor fi plătite.

Examinând cauza în raport cu

actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente,

inclusiv cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul

M.I.R.A. este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Criticile aduse hotărârii

instanței de fond sunt neîntemeiate și nu pot fi primite.

Potrivit art. 34 alin. (2)

din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația

de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării

în concediu”.

Or, dispozițiile textului de

lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în

întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38

alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi

neconstituționale.

Ulterior, în anii 2001 - 2006,

prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată,

însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea

desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Suspendarea exercițiului

dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există

nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia,

întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor

acordate, din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă

pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că

acel drept nu a existat în perioada anilor 2001 - 2006, pentru că exercițiul

lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53

din Constituția revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul

unui drept) cât și reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale.

Efectele produse de aceste

acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a

dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la

perioada cât a fost în vigoare actul normativ respectiv.

A considera altfel ar

însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării

unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și

inadmisibil.

Altfel, s-ar ajunge la

situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie

vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.

Din cele prezentate rezultă

că prima de vacanță i se cuvine reclamantei pentru perioada precizată în

acțiune.

Este cert faptul că un drept

derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câștigat nu mai poate fi

anulat.

Respectarea principiului

încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor

adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe

de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor

recunoscute să nu poată fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru

perioada în care au fost prevăzute de lege.

În ceea ce privește critica

ce vizează respingerea cererii de chemare în garanție a M.E.F., se constată că

instanța de fond a procedat corect având în vedere că prin chemarea în garanție

se urmărește realizarea unei obligații de garanție sau despăgubire în cadrul

procesului, obligație care între M.E.F. și M.I.R.A. nu există.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, urmând

ca, în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ. să fie respins recursul

ca nefondat.

Pentru considerentele expuse

în ceea ce privește suspendarea aplicării prevederilor art. 34 alin. (2) din

Legea nr. 188/1999, urmează a se respinge și recursul declarat de pârâta

Arhivele Naționale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de pârâții M.I.R.A. și Arhivele Naționale împotriva sentinței civile

nr. 2617 din 25 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 mai 2008.