ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1266/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2714 din 1 noiembrie 2007,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a

admis acțiunea formulată de reclamanta C.A.F. în contradictoriu cu pârâții M.I.R.A.

și A.N.; a obligat pârâții la plata către reclamantă a primei de concediu pe

anii 2001 - 2003, actualizată în raport de rata inflației, aplicabilă la data

plății efective; a respins cererea de chemare în garanție a M.E.F. formulată de

M.I.R.A.

Pentru a se pronunța astfel, instanța

a reținut că reclamanta era îndreptățită la plata primei de concediu pe

perioada 1 martie - 1 iulie 2003, în baza prevederilor art. 34 alin. (2) din

Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici.

S-a mai reținut că dispoziția legală

sus - menționată a fost suspendată până la data de 31 decembrie 2006 însă, suspendarea

exercițiului dreptului nu echivalează cu stingerea acestuia, ci are ca efect imposibilitatea

temporară a realizării lui în intervalul de timp respectiv.

Cu privire la cererea de chemare în

garanție s-a reținut că M.E.F. nu are atribuții privind virarea către

ordonatorii principali de credite a fondurilor necesar plății primelor de

concediu sau altor drepturi prevăzute de dispozițiile legale.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs pârâtul M.I.R.A.

Recurentul a susținut că, în mod greșit

instanța nu s-a pronunțat asupra prescripției dreptului la acțiune, pe care o

reiterează în recurs.

Pe fondul cauzei, recurentul a susținut

că acordarea primelor de concediu pentru perioada în care dispozițiile art. 34 alin.

(2) din Legea nr. 188/1999 au fost suspendate încalcă prevederile legilor

bugetare prin care s-a dispus suspendarea.

S-a mai susținut că potrivit

prevederilor art. 4 din Legea nr. 500/2002 orice angajare și utilizare a

creditelor bugetare în alte scopuri decât cele aprobate atrage răspunderea

celor vinovați.

Recurentul a mai susținut și că hotărârea recurată

este criticabilă și sub aspectul respingerii cererii de chemare în garanție a M.E.F.

Recursul este nefondat.

Excepția prescripției dreptului la

acțiune, reiterată în recurs, nu este întemeiată față de împrejurarea că

dispozițiile legale de suspendare a aplicării prevederilor art. 34 din Legea nr.

188/1999 au întrerupt cursul prescripției pentru beneficiarii drepturilor prevăzute

de acest text.

Suspendarea unei dispoziții legale

printr-un act normativ împiedică producerea de efecte juridice până la

încetarea cauzei de suspendare.

Criticile aduse hotărârii primei instanțe ce vizează

fondul cauzei sunt, de asemenea, neîntemeiate și nu pot fi primite.

Potrivit art. 34 alin. (2)

din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația

de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării

în concediu”.

Or, dispozițiile textului de

lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în

întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38

alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi

neconstituționale.

Ulterior, în anii 2001 - 2006,

prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată,

însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea

desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Suspendarea exercițiului dreptului

nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o

dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât

s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor

acordate, din moment ce

printr-o

lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada

anilor 2001 - 2006, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu

înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită

(privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și

reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.A.D.O.L.F.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau

de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul

dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul

normativ respectiv.

A considera altfel ar însemna să se prelungească

valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după

abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a

cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină

lipsit de orice valoare.

Din cele prezentate rezultă că prima de vacanță i se cuvine

reclamantei pentru perioada precizată în acțiune.

Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport

juridic de muncă odată câștigat nu mai poate fi anulat.

Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care

implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor,

concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații

juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată

fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au

fost prevăzute de lege.

Critica ce vizează

respingerea cererii de chemare în garanție este neîntemeiată întrucât M.I.R.A.

are calitate de ordonator principal de credite, iar potrivit art. 21 din Legea nr.

500/2002 ordonatorii principali de credite sunt cei care repartizează creditele

bugetare aprobate pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor

publice ierarhic inferioare.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond a

pronunțat o hotărâre temeinică și legală și în mod corect a constatat că

potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanta are

dreptul la primă de concediu.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâtul M.I.R.A. împotriva sentinței civile nr. 2714 din 1 noiembrie 2007 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 martie 2008.