ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3789/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 30 iulie 2007 pe rolul

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

reclamanta V.T. a chemat în judecată pe pârâții M.I.R.A. și A.N. solicitând

instanței să dispună obligarea acestora la plata primei de concediu aferente

anilor 2001-2006, actualizată cu indicele de inflație până la data efectuării

plății.

Pârâtul M.I.R.A. a formulat cerere de

chemare în garanție a M.E.F. pentru ca, în cazul în care este admisă acțiunea

reclamanților, să fie obligat să-i vireze sumele solicitate de reclamanți.

Prin sentința civilă nr. 2916 din 20

noiembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamantei, a obligat pârâții la plata

drepturilor bănești solicitate și a obligat M.E.F. să aloce fondurile necesare.

Pentru a pronunța această soluție,

Curtea de apel a reținut, în esență, că dreptul la plata primei de concediu,

prevăzut de art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, a fost

suspendat anual prin legile bugetare, suspendare care însă nu echivalează cu

anularea dreptului, dar care are a avut ca efect întreruperea prescripției

dreptului la acțiune, prescripție care se calculează de la data încetării

ultimei suspendări. Instanța a avut în vedere, prin analogie, Decizia nr. 23

din 12 decembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - secțiile unite

privind recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la

aplicabilitatea dispozițiilor art. 41' alin. (1) din Legea nr. 50/1996,

introdus prin O.G. nr. 83/2000, referitoare la acordarea primei pentru

concediul de odihnă.

Împotriva sentinței civile pronunțate

de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

a declarat recurs, în termenul legal, partea chemată în garanție – M.E.F., în

temeiul art. 304 pct. 4, pct. 7 și pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.,

solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii față de

această instituție ca neîntemeiată.

Prin motivele de recurs, se susține în

esență că ministerul nu are calitate procesuală pasivă, întrucât nu este parte

a raportului de muncă în temeiul căruia se solicită plata drepturilor bănești

reprezentând prima de concediu aferentă anilor 2001 - 2006, iar instituției îi

revin doar atribuții în ceea ce privește bugetul de stat, conform prevederilor art.

19, art. 20 și art. 34 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice. în

același sens, recurentul arată că

prin

O.U.G. nr. 146/2007 a fost reglementată modalitatea de plată a primelor de

concediu de

odihnă suspendate în perioada 2001 - 2006, iar prin O.G. nr.

22/2002, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, astfel cum a fost

modificată și completată prin Legea nr. 10/2007, au fost reglementate măsuri

referitoare la executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice,

stabilite prin titluri executorii. în susținerea motivelor de recurs,

recurentul invocă practica înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal.

Analizând cauza, în limita învestirii

instanței de control judiciar prin motivele de recurs formulate, în raport cu

dispozițiile art. 304 pct. 4, pct. 7 și pct. 9 și art. 304

1

C. proc.

civ. și cu normele de drept aplicabile, Curtea constată că recursul este fondat

pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire la art. 60

C. proc. civ. pentru considerentele arătate în continuare.

Sub aspectul calității procesuale pasive

a M.E.F., chemat în garanție de pârâtul M.I.R.A., Înalta Curte reține că

existența acestei calități presupune identitate între persoana celui chemat în

judecată și cel obligat în raportul juridic dedus judecății. Or, în prezenta

cauză obiectul

cererii îl reprezintă plata

unor drepturi bănești, iar reclamanta nu are raporturi de serviciu cu

Ministerul

Economiei și Finanțelor, astfel că este lipsit de orice echivoc faptul că o

instituție publică nu poate fi obligată la plata drepturilor bănești cuvenite salariaților

unei alte instituții.

Urmează a fi primită critica din recurs

referitoare la neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 60 C. proc. civ.,

întrucât nu se poate reține existența în

sarcina

M.E.F. a unei obligații de garanție sau despăgubire, în

ipoteza

admiterii acțiunii.

În jurisprudență s-a reținut în mod

constant că „instituția chemării în garanție se întemeiază pe existența unei

obligații de garanție sau despăgubire și revine, în principiu, tuturor acelora

care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare transmisiune se face cu

titlu oneros" și că obligația de garanție este condiționată de existența

unei transmisiuni anterioare, cu titlu oneros, a unui bun sau a unui drept

subiectiv.

Potrivit art. 16 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, bugetul de stat se aprobă prin

lege, rectificarea urmând aceeași procedură, conform principiului simetriei

actelor juridice, fiind evident faptul că M.E.F. nu are atribuția de a adopta

legi.

Tot Legea nr. 500/2002 prevede, în art.

28, că M.F.P. are atribuții în elaborarea proiectului legii bugetului și a

proiectului bugetului de stat pe baza propunerilor prezentate de ordonatorii

principali de credite. Atribuțiile ce revin ministerului în privința elaborării

bugetului de stat sunt detaliate și în actele normative de organizare și

funcționare a fostului M.F.P., în prezent, M.E.

F., (începând cu H.G. nr. 208/2005, în vigoare la data introducerii

cererii de chemare

în judecată și abrogată de H.G. nr. 495/2007; H.G. nr.

3 86/2007).

În consecință, M.E.F. are rolul de

administrator al bugetului statului, iar, în baza legii bugetului de stat,

repartizează sumele către ordonatorii principali de credite, astfel cum acestea

sunt prevăzute în buget.

În aceste condiții, M.E.F. nu are

atribuția de a vira ordonatorilor principali de credite alte sume decât cele

prevăzute de legea bugetului de stat și nici posibilitatea de a proceda la

modificarea bugetelor ordonatorilor principali de credite cuprinse în bugetul

de stat.

De altfel, prin O.G. nr. 22/2002

privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite

prin titluri executorii sunt reglementate modalitățile prin care instituțiile

publice vor proceda la punerea în executare a titlurilor executorii.

Dispozițiile art. 2 din O.G., astfel cum a fost modificată și completată prin

Legea nr. 110/2007, prevăd expres că „dacă executarea creanței stabilite prin

titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri,

instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile

necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată.".

În consecință, cererea de chemare în

garanție a M.E.F. se vădește a fi neîntemeiată în raport cu obiectul acțiunii,

motivele invocate de M.I.R.A. și atribuțiile ce revin ministerului chemat în

garanție, nefiind îndeplinite cerințele art. 60 C. proc. civ.

Față de cele reținute, în temeiul art. 312

alin. (1)-(3) C. proc. civ., va fi admis recursul declarat de M.E.F., va fi

modificată în parte sentința atacată, în sensul respingerii cererii formulate

de M.I.R.A. de chemare în garanție a M.E.F., cu menținerea celorlalte

dispoziții ale sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de M.E.F. împotriva

sentinței civile nr. 2916 din 20 noiembrie 2007 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința recurată în sensul că

respinge cererea de chemare în garanție a M.E.F., ca nefondată.

Menține celelalte dispoziții ale

sentinței atacate.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 30 octombrie 2008.