ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3789/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 30 iulie 2007 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta V.T. a chemat în judecată pe pârâții M.I.R.A. și A.N. solicitând instanței să dispună obligarea acestora la plata primei de concediu aferente anilor 2001-2006, actualizată cu indicele de inflație până la data efectuării plății. Pârâtul M.I.R.A. a formulat cerere de chemare în garanție a M.E.F. pentru ca, în cazul în care este admisă acțiunea reclamanților, să fie obligat să-i vireze sumele solicitate de reclamanți. Prin sentința civilă nr. 2916 din 20 noiembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamantei, a obligat pârâții la plata drepturilor bănești solicitate și a obligat M.E.F.

să aloce fondurile necesare. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, că dreptul la plata primei de concediu, prevăzut de art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, a fost suspendat anual prin legile bugetare, suspendare care însă nu echivalează cu anularea dreptului, dar care are a avut ca efect întreruperea prescripției dreptului la acțiune, prescripție care se calculează de la data încetării ultimei suspendări. Instanța a avut în vedere, prin analogie, Decizia nr. 23 din 12 decembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - secțiile unite privind recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor art. 41' alin. (1) din Legea nr. 50/1996, introdus prin O.G.

nr. 83/2000, referitoare la acordarea primei pentru concediul de odihnă. Împotriva sentinței civile pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs, în termenul legal, partea chemată în garanție – M.E.F., în temeiul art. 304 pct. 4, pct. 7 și pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ., solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii față de această instituție ca neîntemeiată. Prin motivele de recurs, se susține în esență că ministerul nu are calitate procesuală pasivă, întrucât nu este parte a raportului de muncă în temeiul căruia se solicită plata drepturilor bănești reprezentând prima de concediu aferentă anilor 2001 - 2006, iar instituției îi revin doar atribuții în ceea ce privește bugetul de stat, conform prevederilor art. 19, art. 20 și art. 34 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice.

în același sens, recurentul arată că prin O.U.G. nr. 146/2007 a fost reglementată modalitatea de plată a primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001 - 2006, iar prin O.G. nr. 22/2002, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 10/2007, au fost reglementate măsuri referitoare la executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii. în susținerea motivelor de recurs, recurentul invocă practica înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Analizând cauza, în limita învestirii instanței de control judiciar prin motivele de recurs formulate, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 4, pct. 7 și pct. 9 și art. 304 1 C. proc.

civ. și cu normele de drept aplicabile, Curtea constată că recursul este fondat pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire la art. 60 C. proc. civ. pentru considerentele arătate în continuare. Sub aspectul calității procesuale pasive a M.E.F., chemat în garanție de pârâtul M.I.R.A., Înalta Curte reține că existența acestei calități presupune identitate între persoana celui chemat în judecată și cel obligat în raportul juridic dedus judecății. Or, în prezenta cauză obiectul cererii îl reprezintă plata unor drepturi bănești, iar reclamanta nu are raporturi de serviciu cu Ministerul Economiei și Finanțelor, astfel că este lipsit de orice echivoc faptul că o instituție publică nu poate fi obligată la plata drepturilor bănești cuvenite salariaților unei alte instituții.

Urmează a fi primită critica din recurs referitoare la neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 60 C. proc. civ., întrucât nu se poate reține existența în sarcina M.E.F. a unei obligații de garanție sau despăgubire, în ipoteza admiterii acțiunii. În jurisprudență s-a reținut în mod constant că „instituția chemării în garanție se întemeiază pe existența unei obligații de garanție sau despăgubire și revine, în principiu, tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare transmisiune se face cu titlu oneros" și că obligația de garanție este condiționată de existența unei transmisiuni anterioare, cu titlu oneros, a unui bun sau a unui drept subiectiv. Potrivit art. 16 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, bugetul de stat se aprobă prin lege, rectificarea urmând aceeași procedură, conform principiului simetriei actelor juridice, fiind evident faptul că M.E.F.

nu are atribuția de a adopta legi. Tot Legea nr. 500/2002 prevede, în art. 28, că M.F.P. are atribuții în elaborarea proiectului legii bugetului și a proiectului bugetului de stat pe baza propunerilor prezentate de ordonatorii principali de credite. Atribuțiile ce revin ministerului în privința elaborării bugetului de stat sunt detaliate și în actele normative de organizare și funcționare a fostului M.F.P., în prezent, M.E. F., (începând cu H.G. nr. 208/2005, în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată și abrogată de H.G. nr. 495/2007; H.G. nr. 3 86/2007). În consecință, M.E.F. are rolul de administrator al bugetului statului, iar, în baza legii bugetului de stat, repartizează sumele către ordonatorii principali de credite, astfel cum acestea sunt prevăzute în buget.

În aceste condiții, M.E.F. nu are atribuția de a vira ordonatorilor principali de credite alte sume decât cele prevăzute de legea bugetului de stat și nici posibilitatea de a proceda la modificarea bugetelor ordonatorilor principali de credite cuprinse în bugetul de stat. De altfel, prin O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii sunt reglementate modalitățile prin care instituțiile publice vor proceda la punerea în executare a titlurilor executorii. Dispozițiile art. 2 din O.G., astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 110/2007, prevăd expres că „dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată.". În consecință, cererea de chemare în garanție a M.E.F.

se vădește a fi neîntemeiată în raport cu obiectul acțiunii, motivele invocate de M.I.R.A. și atribuțiile ce revin ministerului chemat în garanție, nefiind îndeplinite cerințele art. 60 C. proc. civ. Față de cele reținute, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., va fi admis recursul declarat de M.E.F., va fi modificată în parte sentința atacată, în sensul respingerii cererii formulate de M.I.R.A. de chemare în garanție a M.E.F., cu menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de M.E.F. împotriva sentinței civile nr. 2916 din 20 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința recurată în sensul că respinge cererea de chemare în garanție a M.E.F., ca nefondată. Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 octombrie 2008.