ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1655/2008

Deliberând asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

20 martie 2006, reclamanta F. Olt, societate cooperativă a chemat în judecată

Poliția municipiului Caracal și Primăria Caracal, solicitând obligarea

pârâtelor să emită decizie motivată privind notificarea nr. 1494 din noiembrie

2002, referitoare la restituirea în natură a suprafeței de 11.640 mp teren

intravilan situat în Caracal, județul Olt, cu obligarea pârâtei la plata sumei

de 100 RON cu titlu de daune cominatorii pe zi de întârziere, începând cu data

introducerii acțiunii până la emiterea dispoziției.

În motivarea cererii, reclamanta a

învederat că a notificat primăria localității, în condițiile Legii nr. 10/2001,

solicitarea de restituire în natură a terenului în suprafață de 11.640 mp,

dobândit în baza actului de vânzare-cumpărare nr. 802 din 19 iunie 1920, teren

ce a intrat în proprietatea statului prin expropriere în temeiul Decretului nr.

141 din 30 mai 1988, emis de Consiliul de Stat al R.S.R.

Deși s-a adresat Primăriei Caracal

prin notificare la data de 9 noiembrie 2001, iar aceasta a înaintat cererea

unității deținătoare, pârâta din cauză, acestea nu au emis decizie motivată în

conformitate cu prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care au

solicitat admiterea cererii.

Prin sentința nr. 268 din 17 aprilie

2006, Tribunalul Olt, secția civilă, a admis acțiunea reclamantei formulată în

contradictoriu cu pârâta Poliția municipiului Caracal, care a fost obligată să

emită dispoziție motivată privind modul de rezolvare a notificării reclamantei

înregistrată sub nr. 1494 din noiembrie 2001 privind restituirea în natură a

terenului intravilan în suprafață de 11.640 mp situat în Caracal, județul Olt.

A fost obligată pârâta la daune

cominatorii de 100 RON pe zi de întârziere, începând cu data rămânerii

definitive a hotărârii și până la executarea obligației.

Cererea formulată în contradictoriu

cu pârâta Primăria municipiului Caracal, a fost respinsă ca neîntemeiată.

Prima instanță a reținut în esență

că pârâta, unitate deținătoare, nu și-a îndeplinit obligația legală stipulată

de prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care, față de

dispozițiile legale evocate, ca și cele prevăzute de art. 1073 C. civ., cererea

introductivă a fost considerată ca întemeiată.

Dispozițiile acestei hotărâri

judecătorești au fost desființate iar cauza trimisă spre rejudecare primei

instanțe urmare a admiterii apelului pârâtei prin decizia nr. 692 din 22

septembrie 2006 a Curții de Apel Craiova.

S-a reținut că pârâta în cauză nu

are, în raport cu prevederile Legii nr. 218/2002 personalitate juridică,

lipsindu-i astfel capacitatea de folosință și, implicit, cea de exercițiu a

unei cereri în justiție.

Urmare a rejudecării cauzei, prin

sentința civilă nr. 125 din 8 februarie 2007 a Tribunalului Olt, a fost admisă

cererea introductivă și obligate pârâtele Inspectoratul de Poliție al Județului

Olt și Primăria municipiului Caracal să emită dispoziție motivată privind modul

de rezolvare a notificării nr. 1494 din noiembrie 2001 privind restituirea în

natură a terenului intravilan în suprafață de 11.640 mp, situat în Caracal,

județul Olt.

Au fost obligate pârâtele la daune

cominatorii de 100 RON/zi începând cu data rămânerii definitive a hotărârii și

până la executarea obligației.

Dispozițiile acestei hotărâri

judecătorești au fost confirmate prin decizia nr. 585 din 7 mai 2007 a Curții

de Apel Craiova, urmare a respingerii apelurilor pârâtelor ca nefondate.

S-a reținut temeinicia pretențiilor

reclamantei în raport de prevederile art. 25 din Legea nr. 10/2001, cât și față

de conduita culpabilă a celor două pârâte care au nesocotit obligația

instituită de aceste dispoziții legale și care se cuvine a fi sancționate în

modalitatea obligării la plata de daune cominatorii până la emiterea

dispoziției motivată.

Împotriva acestei hotărâri, a

declarat recurs pârâta Inspectoratul de Poliție al Județului Olt, criticând-o

pentru nelegalitate, critici încadrate în prevederile art. 304 pct. 4 și 9 C.

proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

recurenta a învederat că pronunțându-se în sensul reținerii ca întemeiată a

notificării reclamanților, ca și a calității lor de persoane îndreptățite,

instanțele au depășit atribuțiile puterii judecătorești, competența

soluționării notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 revenind în

exclusivitate entităților învestite prin lege, în cadrul procedurii

administrative reglementată de prevederile art. 22 alin. (1) și (4) din lege.

Greșit s-a dispus obligarea sa la

emiterea deciziei/dispoziției prevăzute de art. 25 din Legea nr. 10/2001, deși,

astfel cum au arătat și în fața instanțelor de fond, au învederat că

reclamanții nu au depus integral actele cerute de lege pentru dovedirea

calității de persoane îndreptățite, deși li s-a pus în vedere întregirea

documentației prin adresele nr. 38662 din 18 aprilie 2006, respectiv nr. 38662

din 29 mai 2006 depuse la dosarul cauzei.

Fiind dovedită lipsa culpei în

nesoluționarea notificării, greșit s-a dispus obligarea sa la emiterea actului

prevăzut de legea specială, ca și la plata de daune cominatorii, daune care, în

atare condiții, apar ca nefiind justificate și datorate.

A mai arătat că nu are abilitare

legală de a emite actul prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, atribuțiune

ce revine, potrivit dispoziției nr. 67717 din 16 septembrie 2002, exclusiv

Ministerului Administrației și Internelor, singura lor îndrituire fiind aceea

de a efectua o analiză preliminară a cererilor depuse în procedura

administrativă a legii.

Au solicitat admiterea recursului,

casarea deciziei pronunțate în apel ca și a hotărârii primei instanțe și în

urma rejudecării cauzei, respingerea cererii introductive ca neîntemeiată.

Recursul este fondat pentru și în

limitele considerentelor ce succed:

Potrivit art. 9 din Legea nr.

10/2001, „imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află

în prezent, se restituie în natură în situația în care se află la data

depunerii cererii de restituire și libere de orice serviciu”.

Sintagma „indiferent în posesia cui

se află în prezent” are în accepțiunea legii de reparații, astfel cum s-a

stipulat prin prevederile pct. 9.1 din Normele metodologice de aplicare unitară

a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007 semnificația, pe de o

parte, că incidența legii este stabilită

erga omnes

, indiferent de

calitatea deținătorului (minister, primărie, instituție publică, etc.) și, pe

de altă parte, a stabilirii momentului în funcție de care se face calificarea

persoanei ce are calitate de unitate deținătoare în sensul legii, adică aceea

care deține imobilului respectiv la data intrării în vigoare a legii.

De necontestat, bunul solicitat în

prezenta procedură declanșată prin notificarea reclamantei este deținut de

pârâtă, fiind sediu de poliție și teren aferent, astfel încât criticile privind

eventuala lipsă de abilitare, în emiterea dispoziției, cu consecințe asupra

calității sale procesuale pasive, se vădesc a nu fi fondate.

Nu sunt fondate nici criticile

constând în greșita obligare la emiterea actului prevăzut de art. 25 din Legea

nr. 10/2001.

Astfel, prin aceste dispoziții

legale s-a instituit în sarcina unității deținătoare notificate, obligația de a

se pronunța asupra cererii de restituire în natură, în termen de 60 de zile de

la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor

doveditoare.

Termenul pentru îndeplinirea acestei

obligații legale se poate proroga, potrivit dispozițiilor pct. 25.1 din H.G.

nr. 250/2007 numai în situația în care unitatea deținătoare, în urma analizei

actelor doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părți în intervalul de 60

de zile prescris de lege, faptul că documentația depusă este insuficientă

pentru fundamentarea deciziei de restituire.

Textul legal evocat prevede în mod

expres că pentru a avea beneficiul acestei prorogări este necesar ca unitatea

deținătoare să comunice, în scris, persoanei îndreptățite faptul că

fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea

probelor solicitate.

Prin urmare, prorogarea termenului

arătat, termen legal imperativ, nu operează de drept în beneficiul unității

deținătoare, fiind necesară îndeplinirea condiției menționate și care în cauză

s-a materializat prin adresele invocate în căile de atac, dar care au fost

emise după declanșarea procedurii judiciare, împrejurarea ce denotă întocmirea

lor pro causa și deci, cu rea credință, conduita care corect a fost sancționată

de instanțe.

Temporizarea procedurii de

restituire reglementată de lege de reparație prin neemiterea actului prevăzut

de art. 25 din contract cu invocarea unor susțineri nereale, de natură a afecta

realizarea și valorificarea dreptului subiectiv învederat și recunoscut de

legea specială, se constituie în suficiente elemente de natură a determina

temeinicia cererii în justiție, corect admisă de instanțe.

Atitudinea culpabilă a unității

deținătoare constă tocmai în nerespectarea obligației precis determinată de

lege și care, contrar susținerii recurentei este supusă, în conformitate cu

prevederile art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, controlului judiciar.

Restabilirea legalității și a

dreptului subiectiv încălcat, recunoscut de lege de reparație nu se constituie,

astfel cum neîntemeiat se invocă, în imixtiunea în activitatea altor organe ale

statului, ci se încadrează în specificul activității judiciare, ca drept de

acces la instanță și etapă a procedurii reglementată de cap. III din Legea nr.

10/2001.

Se constată a fi însă fondate

criticile privind greșita obligare la plata de daune cominatorii, însă nu

pentru argumentele invocate în recurs, ci justificat de faptul că instituția

analizată, creație a practicii judiciare nu și-a găsit consacrare legală nici

în dreptul comun și nici în legea specială.

În acest sens art. 580

3

C. proc. civ. reglementează executarea silită a altor obligații de a face și

prevede că în caz de refuz a deținătorului de a îndeplini o obligație de a

face, instanța de executare poate obliga pe debitor la plata unei daune civile

în favoarea statului și, potrivit alin. (2) al aceluiași articol la plata de

daune-interese, prevederi ce se constituie în unicele dispoziții legale ce

sancționează neîndeplinirea unei obligații de a face, însă numai în faza

execuțională.

Ca urmare, constatând că sancțiunea

reținută în sarcina pârâtei nu-și are fundamentare legală, fiind astfel

incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul

dedus judecății va fi admis în temeiul prevederilor art. 312 C. proc. civ., iar

hotărârile casate în limitele celor sus reținute, restul dispozițiilor

hotărârilor atacate urmând a fi menținute.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâtul

Inspectoratul de Poliție al județului Olt împotriva deciziei nr. 585 din 7 mai

2007 a Curții de Apel Craiova, secția civilă.

Casează în parte decizia atacată și, în

parte, și sentința nr. 125 din 8 februarie 2007 a Tribunalului Olt, secția

civilă, în sensul că înlătură obligarea pârâților Inspectoratul de Poliție al

județului Olt și Primăria municipiului Caracal la plata daunelor cominatorii de

100 RON/zi începând cu data rămânerii definitive a hotărârii și până la

executarea obligației.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei

și sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 martie 2008.