ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 940/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Oradea, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, reclamantul

L.P. a solicitat în contradictoriu cu C.J.P.B., anularea Hotărârii nr. 11248

din 7 iulie 2006 emisă de pârâtă, obligarea acesteia să-i recunoască și să-i

acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000 pentru perioada 24 august

1944 - 15 octombrie 1944.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că a fost strămutat, respectiv obligat de către

autoritățile hortyste să-și părăsească domiciliul din localitatea Lugașu de Jos

și dus de către acestea în localitatea Budoi.

În susținerea acțiunii,

reclamantul a depus, în copie, mai multe înscrisuri printre care acte de stare

civilă și declarațiile autentificate ale unor martori.

Pârâta, prin întâmpinare, a

solicitat respingerea acțiunii.

Prin sentința civilă nr.

173/CA/2006-PI din 27 octombrie 2006 Curtea de Apel Oradea, secția comercială,

de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamant,

a anulat Hotărârea nr. 11248 din 7 iunie 2006, a constatat că reclamantul este beneficiar al drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000 și

i-a acordat aceste drepturi pentru perioada 24 august 1944 - 15 octombrie 1944.

Pentru a adopta această

soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că autoritățile maghiare au

obligat locuitorii de naționalitate română din comuna Lugașu de Jos să-și

părăsească locuințele și au fost duși de către jandarmi în localitatea Budoi,

unde au rămas până la sfârșitul lunii octombrie 1944, când au avut

posibilitatea să se întoarcă la locuințele lor. Printre aceste persoane s-a

aflat și reclamantul împreună cu părinții săi.

Împotriva acestei hotărâri,

a declarat recurs pârâta, C.J.P.B., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie pe motiv că reclamantului nu i-a fost lezat nici un drept ocrotit

de lege, în condițiile în care a domiciliat patru ani sub regimul hortyst

instaurat și abia în luna august 1944, când existau indicii că Ardealul va

reveni României, a plecat într-o altă localitate aflată tot sub ocupația

autorităților maghiare, unde exista aceeași persecuție etnică din partea

regimului hortyst, fără a încerca măcar să părăsească teritoriul cedat.

De asemenea, s-a mai arătat

că tocmai teroarea psihică și materială aplicată de regimul hortyst i-a forțat

pe românii care domiciliau în acest teritoriu ocupat să se refugieze și să nu

se mai întoarcă în localitatea de domiciliu pentru că exista riscul să sufere

vreun prejudiciu fizic sau moral.

În fine, recurenta a mai

susținut că este indubitabil faptul că din actele depuse nu rezultă că

reclamantul a fost persecutat (fapt dovedit și prin extrasul eliberat de către

Direcția Arhivelor Naționale), astfel încât să se poată justifica refugiul

acestuia dintr-o localitate situată în teritoriul cedat Ungariei într-o altă

localitate aflată tot în Ungaria, în perioada august 1944 – octombrie 1944, așa

cum prevede în mod expres art. 2 din Legea nr. 189/2000.

Examinând cauza și sentința

atacată în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile

legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că recursul este fondat, după cum se va arăta în continuare.

Potrivit art. 1 din O.G. nr.

105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000 beneficiază de prevederile acestui

act normativ persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate

cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuții etnice, aflându-se în una dintre cele 6 situații expres prevăzute de lege.

Prin persoana care a fost

strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înțelege persoana

care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă

localitate din motive etnice.

Legiuitorul a urmărit să

acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele și/sau

au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice.

Totodată, potrivit art. 6

din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor

acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în

situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale

eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil,

prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

Din înscrisurile depuse la

dosar, apar neconcordanțe între locul nașterii și data refugierii reclamantului,

iar aceste documente oficiale nu dovedesc refugierea din localitatea Lugașu de

Jos, în localitatea Budoi.

Simpla mutare a

reclamantului dintr-o localitate în alta, nu poate fi considerată refugiu

cauzat de persecuții etnice.

Reclamantul, a încercat

să-și dovedească calitatea de persoană refugiată prin intermediul probei

testimoniale cu martori.

În scopul evitării

eventualelor abuzuri în stabilirea calității de persecutat din motive etnice,

este necesar, ca cel puțin unul dintre martori să dovedească cu acte că s-a

aflat în aceeași situație cu reclamantul.

Deci, declarațiile imprecise

ale martorilor din care rezultă că aceștia cunosc situația reclamantului doar

din spusele acestuia, neputând să definească unde anume, când și din ce cauză

familia reclamantului a fost refugiată, nu pot fi luate în considerare.

Așadar, înscrisurile și

declarațiile martorilor pe care instanța de fond le invocă în motivarea

hotărârii, nu respectă cerințele prevăzute de lege și nu se coroborează cu nici

un alt mijloc de probă.

Pentru a ajunge la o soluție

temeinică și legală, judecătorii trebuie că aibă rol activ, fiind datori,

potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., a stărui, prin toate mijloacele

legale, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii.

În acest sens, aceleași

prevederi legale acordă judecătorilor puterea de a ordona administrarea

probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile s-ar împotrivi.

Față de dispozițiile legale

menționate, hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în

mod neechivoc adevărul cu privire la starea de fapt invocată de reclamant

instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală.

Așa fiind, cum intimatul-reclamant

nu a făcut dovada în nici un fel că ar fi fost refugiat și că acest lucru ar fi

fost consecința unor persecuții din motive etnice, în mod greșit, instanța de

fond, a admis acțiunea, pronunțând o hotărâre nelegală și netemeinică.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi admis, sentința atacată se va modifica în sensul că va fi respinsă

acțiunea reclamantului ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

C.J.P.B. împotriva sentinței civile nr. 173/C/2006-PI din 27 octombrie 2006 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată și

pe fond respinge acțiunea formulată de reclamantul L.P., ca neîntemeiată.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 februarie 2007.