ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 14.11.2008

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7032/2008

HOTĂRÂRE
14.11.2008
CAMERĂ
civil_1
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7032/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ.

asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș

la data de 8 iunie 2007, reclamanții G.A. și G.C. au solicitat, în

contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Timișoara, anularea dispoziției

nr. 1539 din 19 decembrie 2002 emisă de pârât, solicitând restituirea în natură

a apartamentului nr. 8 situat în Timișoara, sau acordarea de despăgubiri

bănești, întrucât apartamentul a fost înstrăinat soților Ș.S. și S.P. în baza

Legii nr. 112/1995.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că

despăgubirile urmează a fi acordate în cotă de ½ din valoarea de

circulație a apartamentului pentru cota de ½ din imobil ce a aparținut

reclamantei G.C., trecută în proprietatea statului în baza Decretului nr.

223/1974, fără despăgubiri, prin Decizia nr. 3306 din 11 decembrie 1985 emisă

de Consiliul Popular al municipiului Timișoara și ½ din valoarea de

circulație a imobilului pentru cota de ½ ce a aparținut reclamantului

G.A., trecută în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974, prin

Decizia nr. 3306 din 11 decembrie 1985 emisă de Consiliul Popular al

municipiului Timișoara, cu acordarea unei despăgubiri simbolice, mult sub

valoarea de circulație reală, urmând ca din valoarea reală de circulație

stabilită să se scadă valoarea reactualizată a despăgubirilor.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepția

tardivității formulării notificării în raport de faptul că dispoziția a fost

comunicată mandatarei reclamanților la data de 23 decembrie 2002, iar

contestația a fost formulată la data de 8 iunie 2007.

Prin sentința civilă nr. 2496/PI din 27 noiembrie

2007, Tribunalul Timiș, secția civilă, a admis contestația, a anulat dispoziția

nr. 1539 din 19 decembrie 2002 emisă de Primarul municipiului Timișoara și a

obligat pârâtul la plata despăgubirilor bănești aferente valorii de circulație

a apartamentului, în cote de ½ pentru fiecare reclamant, cu obligarea

contestatorului G.A. să restituie valoarea reactualizată a despăgubirilor

acordate prin decizia nr. 3306 din 11 decembrie 1985 a fostului Consiliu Popular

al Municipiului Timișoara.

Prin aceeași sentință, a fost respinsă excepția

tardivității formulării contestației, invocată de pârât.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că în

speță sunt aplicabile dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr.

10/2001 întrucât Decretul nr. 223/1974 reprezintă un titlu valabil al statului,

fiind în concordanță cu Constituția din 1965 și cu Declarația Universală a

Drepturilor Omului din 1948. În ce privește însă modalitatea de restituire,

potrivit dispozițiilor art. 18 lit. c) din aceeași lege, măsurile reparatorii

vor fi stabilite în echivalent, întrucât imobilul a fost înstrăinat cu

respectarea dispozițiilor legale în vigoare la acea dată, respectiv a Legii nr.

112/1995, iar cumpărătorii au fost de bună credință.

În motivarea respingerii excepției tardivității

formulării contestației, instanța a reținut că este adevărat că dispoziția a

fost comunicată mandatarei reclamanților la data de 23 decembrie 2002, însă

aceasta nu s-a prezentat să ridice adresa, plicul fiind returnat de Poșta

Română. Aceasta a luat cunoștință de dispoziție la data de 10 mai 2007, când a

intrat în posesia actelor din dosarul administrativ, iar contestația a fost

formulată la data de 8 iunie 2007, în termenul legal.

Prin decizia nr. 75 din 20 martie 2008, Curtea de

Apel Timișoara a respins apelurile declarate de reclamanți și de pârât, precum

și cererea privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Cu privire la apelul reclamanților, formulat exclusiv

cu privire la respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată,

instanța a reținut că nici prin cererea de chemare în judecată, nici pe

parcursul procesului și nici prin concluziile din fața instanței de fond,

reclamanții sau apărătorul ales al acestora, nu au solicitat obligarea

pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Chiar dacă la dosar a fost depusă

chitanța doveditoare a achitării de către reclamanți a onorariului de avocat, o

cerere în sensul aplicării dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. nu a fost

formulată.

În ce privește apelul pârâtului, instanța a reținut

că, atâta vreme cât dispoziția nu a fost legal comunicată, termenul pentru

formularea contestației nu a început să curgă. Pe fondul cauzei, s-a apreciat

că sunt neîntemeiate criticile vizând trimiterea dispoziției la Prefectura

județului Timiș pentru acordarea de despăgubiri bănești, atâta vreme cât, la

data formulării cererii de chemare în judecată, dispozițiile art. 36-40 din

Legea nr. 10/2001 erau abrogate de dispozițiile art. 33 din Titlul VII al Legii

nr. 247/2005, procedura de acordare a despăgubirilor fiind reglementată de

acest titlu.

Împotriva deciziei Curții de Apel Timișoara, au

declarat recurs atât reclamanții, cât și pârâtul.

Reclamanții critică decizia recurată sub aspectul neacordării

cheltuielilor de judecată, deși acestea au fost solicitate, iar la dosar au

fost depuse chitanțele doveditoare privind plata onorariului de avocat, atât la

instanța de fond, cât și la cea de apel.

Solicită admiterea recursului și modificarea în parte

a hotărârilor pronunțate la fond și în apel, în sensul admiterii cererii

privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art.

304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., pârâtul reia criticile formulate în apel și

arată că, în raport de faptul că dispoziția a fost comunicată mandatarei

reclamanților la data de 23 decembrie 2002, iar contestația a fost formulată la

data de 8 iunie 2007, a fost depășit cu mult termenul de 60 de zile prevăzut de

lege, astfel încât, contestația este formulată tardiv.

Pe fondul cauzei, se arată că în mod corect s-a

dispus prin dispoziția contestată acordarea de măsuri reparatorii în echivalent

întrucât nu se putea dispune restituirea în natură, imobilul fiind înstrăinat

în baza Legii nr. 112/1995.

Solicită admiterea recursului și modificarea deciziei

recurate, în principal, în sensul admiterii excepției tardivității formulării

cererii, iar în subsidiar, în sensul respingerii contestației.

Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de

criticile formulate, Înalta Curte constată că recursurile declarate în cauză

sunt nefondate, urmând a fi respinse pentru următoarele considerente:

Cu privire la recursul reclamanților:

Potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., partea

care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de

judecată.

Aceasta înseamnă că partea din vina căreia s-a purtat

procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute de cealaltă parte, însă numai

dacă acestea sunt solicitate.

Examinând actele dosarului, se constată că la

instanța de fond, reclamanții nu au solicitat obligarea pârâtului la plata

cheltuielilor de judecată, nici prin cererea introductivă și nici ulterior, iar

faptul că la dosar s-a depus chitanța doveditoare a plății onorariului de

avocat este irelevant, atâta timp cât dispoziția legală menționată prevede că

ele vor fi acordate la cerere.

În ce privește neacordarea cheltuielilor de judecată

în apel, critica este de asemenea nefondată întrucât la baza obligației de

plată a cheltuielilor efectuate în proces stă culpa procesuală, dedusă din

sintagma „partea care cade în pretențiuni", or, în situația respingerii

apelului reclamanților, aceștia nu pot pretinde cheltuielile de judecată pentru

această fază procesuală.

În ce privește recursul pârâtului;

Susținerile în sensul că, în raport de data

comunicării dispoziției, contestația a fost formulată tardiv, nu sunt

întemeiate.

Art. 25 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că

„decizia sau

dispoziția motivată se

comunică persoanei îndreptățite în termen de 10 zile de la

data

adoptării", iar art. 26 alin. (5) din aceeași lege prevede că „decizia

sau, după caz dispoziția motivată de respingere a

notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana

care se pretinde îndreptățită la

secția

civilă a tribunalului

în termen de

30 de zile de la comunicare."

Comunicarea actelor este formalitatea care are drept

scop aducerea acestora la cunoștința destinatarilor.

Față de efectele „comunicării", aceasta trebuie

să se considere realizată la data când actul ajunge la destinatar, deoarece

numai astfel acesta este în măsură a lua cunoștință de conținutul actului pe

care are dreptul a-1 contesta în termenul prevăzut de lege. Din probele

administrate în cauză, nu rezultă că dispoziția emisă de pârât a ajuns la

cunoștința reclamanților sau a mandatarului lor, iar prin adresa nr. S.J.2007 –

6498 din 13 noiembrie 2007 (fila 148, dosar fond) emisă de pârât, acesta

recunoaște că „destinatarul nu s-a prezentat să ridice adresa, plicul fiind

returnat de Poșta Română".

În raport de faptul că mandatara reclamanților a

intrat în posesia actelor din dosarul administrativ și, implicit a dispoziției,

la data de 10 mai 2007, iar contestația a fost formulată la data de 8 iunie

2007, susținerile privind tardivitatea formulării contestației sunt nefondate.

Cu privire la fondul cauzei, criticile vizând

imposibilitatea restituirii în natură a imobilului, ca temeiuri de modificare a

deciziei recurate sunt nerelevante, atâta timp cât atât instanța de fond, cât

și cea de apel nu au dispus restituirea în natură, ci au obligat pârâtul la

plata de despăgubiri ce urmează a fi acordate în condițiile legii speciale.

Pârâtul a invocat și motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., însă nu a formulat critici care să

facă posibilă încadrarea în dispozițiile acestui text.

Pentru considerentele ce preced, în baza

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., ambele recursuri vor fi

respinse ca nefondate.

Respinge recursurile declarate de

reclamanții G.A. și G.C. și de pârâtul Primarul municipiului Timișoara

împotriva deciziei nr. 75 din 20 martie 2008 pronunțată de Curtea de Apel

Timișoara, secția civilă, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 14 noiembrie 2008.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2007-05-11
0,96
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3834/2007
Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1718 din 23 iunie 2006 Tribunalul Timiș, secția civilă, a admis contestația formulată de reclamantul S.N., a anulat dispoziția nr
ÎCCJ 2007-02-22
0,95
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1652/2007
Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 11579 din 30 noiembrie 2005 reclamanții R.L. și R.R. au chemat în judecată Primarul municip
ÎCCJ 2010-12-07
0,95
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6595/2010
Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin dispoziția nr. 418 din 8 februarie 2006, primarul Municipiului Timișoara a dispus, în favoarea notificatoarei V.I., restituirea în natură a apartamentului nr. 2 și a cotei de 13,46/100 părți
ÎCCJ 2010-06-28
0,95
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4027/2010
erea unei noi Dispoziții, contrare celei dintâi, a reținut prima instanță. Î mpotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâtul Primarul Municipiului Timișoara și Consiliul local Timișoara, iar prin decizia civilă nr. 231 din 28 octombrie 2
ÎCCJ 2008-11-14
0,95
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7028/2008
Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de față, reține următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 12 februarie 2007, reclamanții V.K.A., V.M.K.A. și V.K. au solicitat, în contrad
Sursă