ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7032/2008
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7032/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)
Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ.
asupra recursului de față, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș
la data de 8 iunie 2007, reclamanții G.A. și G.C. au solicitat, în
contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Timișoara, anularea dispoziției
nr. 1539 din 19 decembrie 2002 emisă de pârât, solicitând restituirea în natură
a apartamentului nr. 8 situat în Timișoara, sau acordarea de despăgubiri
bănești, întrucât apartamentul a fost înstrăinat soților Ș.S. și S.P. în baza
Legii nr. 112/1995.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că
despăgubirile urmează a fi acordate în cotă de ½ din valoarea de
circulație a apartamentului pentru cota de ½ din imobil ce a aparținut
reclamantei G.C., trecută în proprietatea statului în baza Decretului nr.
223/1974, fără despăgubiri, prin Decizia nr. 3306 din 11 decembrie 1985 emisă
de Consiliul Popular al municipiului Timișoara și ½ din valoarea de
circulație a imobilului pentru cota de ½ ce a aparținut reclamantului
G.A., trecută în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974, prin
Decizia nr. 3306 din 11 decembrie 1985 emisă de Consiliul Popular al
municipiului Timișoara, cu acordarea unei despăgubiri simbolice, mult sub
valoarea de circulație reală, urmând ca din valoarea reală de circulație
stabilită să se scadă valoarea reactualizată a despăgubirilor.
Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepția
tardivității formulării notificării în raport de faptul că dispoziția a fost
comunicată mandatarei reclamanților la data de 23 decembrie 2002, iar
contestația a fost formulată la data de 8 iunie 2007.
Prin sentința civilă nr. 2496/PI din 27 noiembrie
2007, Tribunalul Timiș, secția civilă, a admis contestația, a anulat dispoziția
nr. 1539 din 19 decembrie 2002 emisă de Primarul municipiului Timișoara și a
obligat pârâtul la plata despăgubirilor bănești aferente valorii de circulație
a apartamentului, în cote de ½ pentru fiecare reclamant, cu obligarea
contestatorului G.A. să restituie valoarea reactualizată a despăgubirilor
acordate prin decizia nr. 3306 din 11 decembrie 1985 a fostului Consiliu Popular
al Municipiului Timișoara.
Prin aceeași sentință, a fost respinsă excepția
tardivității formulării contestației, invocată de pârât.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că în
speță sunt aplicabile dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr.
10/2001 întrucât Decretul nr. 223/1974 reprezintă un titlu valabil al statului,
fiind în concordanță cu Constituția din 1965 și cu Declarația Universală a
Drepturilor Omului din 1948. În ce privește însă modalitatea de restituire,
potrivit dispozițiilor art. 18 lit. c) din aceeași lege, măsurile reparatorii
vor fi stabilite în echivalent, întrucât imobilul a fost înstrăinat cu
respectarea dispozițiilor legale în vigoare la acea dată, respectiv a Legii nr.
112/1995, iar cumpărătorii au fost de bună credință.
În motivarea respingerii excepției tardivității
formulării contestației, instanța a reținut că este adevărat că dispoziția a
fost comunicată mandatarei reclamanților la data de 23 decembrie 2002, însă
aceasta nu s-a prezentat să ridice adresa, plicul fiind returnat de Poșta
Română. Aceasta a luat cunoștință de dispoziție la data de 10 mai 2007, când a
intrat în posesia actelor din dosarul administrativ, iar contestația a fost
formulată la data de 8 iunie 2007, în termenul legal.
Prin decizia nr. 75 din 20 martie 2008, Curtea de
Apel Timișoara a respins apelurile declarate de reclamanți și de pârât, precum
și cererea privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Cu privire la apelul reclamanților, formulat exclusiv
cu privire la respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată,
instanța a reținut că nici prin cererea de chemare în judecată, nici pe
parcursul procesului și nici prin concluziile din fața instanței de fond,
reclamanții sau apărătorul ales al acestora, nu au solicitat obligarea
pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Chiar dacă la dosar a fost depusă
chitanța doveditoare a achitării de către reclamanți a onorariului de avocat, o
cerere în sensul aplicării dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. nu a fost
formulată.
În ce privește apelul pârâtului, instanța a reținut
că, atâta vreme cât dispoziția nu a fost legal comunicată, termenul pentru
formularea contestației nu a început să curgă. Pe fondul cauzei, s-a apreciat
că sunt neîntemeiate criticile vizând trimiterea dispoziției la Prefectura
județului Timiș pentru acordarea de despăgubiri bănești, atâta vreme cât, la
data formulării cererii de chemare în judecată, dispozițiile art. 36-40 din
Legea nr. 10/2001 erau abrogate de dispozițiile art. 33 din Titlul VII al Legii
nr. 247/2005, procedura de acordare a despăgubirilor fiind reglementată de
acest titlu.
Împotriva deciziei Curții de Apel Timișoara, au
declarat recurs atât reclamanții, cât și pârâtul.
Reclamanții critică decizia recurată sub aspectul neacordării
cheltuielilor de judecată, deși acestea au fost solicitate, iar la dosar au
fost depuse chitanțele doveditoare privind plata onorariului de avocat, atât la
instanța de fond, cât și la cea de apel.
Solicită admiterea recursului și modificarea în parte
a hotărârilor pronunțate la fond și în apel, în sensul admiterii cererii
privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art.
304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., pârâtul reia criticile formulate în apel și
arată că, în raport de faptul că dispoziția a fost comunicată mandatarei
reclamanților la data de 23 decembrie 2002, iar contestația a fost formulată la
data de 8 iunie 2007, a fost depășit cu mult termenul de 60 de zile prevăzut de
lege, astfel încât, contestația este formulată tardiv.
Pe fondul cauzei, se arată că în mod corect s-a
dispus prin dispoziția contestată acordarea de măsuri reparatorii în echivalent
întrucât nu se putea dispune restituirea în natură, imobilul fiind înstrăinat
în baza Legii nr. 112/1995.
Solicită admiterea recursului și modificarea deciziei
recurate, în principal, în sensul admiterii excepției tardivității formulării
cererii, iar în subsidiar, în sensul respingerii contestației.
Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de
criticile formulate, Înalta Curte constată că recursurile declarate în cauză
sunt nefondate, urmând a fi respinse pentru următoarele considerente:
Cu privire la recursul reclamanților:
Potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., partea
care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de
judecată.
Aceasta înseamnă că partea din vina căreia s-a purtat
procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute de cealaltă parte, însă numai
dacă acestea sunt solicitate.
Examinând actele dosarului, se constată că la
instanța de fond, reclamanții nu au solicitat obligarea pârâtului la plata
cheltuielilor de judecată, nici prin cererea introductivă și nici ulterior, iar
faptul că la dosar s-a depus chitanța doveditoare a plății onorariului de
avocat este irelevant, atâta timp cât dispoziția legală menționată prevede că
ele vor fi acordate la cerere.
În ce privește neacordarea cheltuielilor de judecată
în apel, critica este de asemenea nefondată întrucât la baza obligației de
plată a cheltuielilor efectuate în proces stă culpa procesuală, dedusă din
sintagma „partea care cade în pretențiuni", or, în situația respingerii
apelului reclamanților, aceștia nu pot pretinde cheltuielile de judecată pentru
această fază procesuală.
În ce privește recursul pârâtului;
Susținerile în sensul că, în raport de data
comunicării dispoziției, contestația a fost formulată tardiv, nu sunt
întemeiate.
Art. 25 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că
„decizia sau
dispoziția motivată se
comunică persoanei îndreptățite în termen de 10 zile de la
data
adoptării", iar art. 26 alin. (5) din aceeași lege prevede că „decizia
sau, după caz dispoziția motivată de respingere a
notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana
care se pretinde îndreptățită la
secția
civilă a tribunalului
în termen de
30 de zile de la comunicare."
Comunicarea actelor este formalitatea care are drept
scop aducerea acestora la cunoștința destinatarilor.
Față de efectele „comunicării", aceasta trebuie
să se considere realizată la data când actul ajunge la destinatar, deoarece
numai astfel acesta este în măsură a lua cunoștință de conținutul actului pe
care are dreptul a-1 contesta în termenul prevăzut de lege. Din probele
administrate în cauză, nu rezultă că dispoziția emisă de pârât a ajuns la
cunoștința reclamanților sau a mandatarului lor, iar prin adresa nr. S.J.2007 –
6498 din 13 noiembrie 2007 (fila 148, dosar fond) emisă de pârât, acesta
recunoaște că „destinatarul nu s-a prezentat să ridice adresa, plicul fiind
returnat de Poșta Română".
În raport de faptul că mandatara reclamanților a
intrat în posesia actelor din dosarul administrativ și, implicit a dispoziției,
la data de 10 mai 2007, iar contestația a fost formulată la data de 8 iunie
2007, susținerile privind tardivitatea formulării contestației sunt nefondate.
Cu privire la fondul cauzei, criticile vizând
imposibilitatea restituirii în natură a imobilului, ca temeiuri de modificare a
deciziei recurate sunt nerelevante, atâta timp cât atât instanța de fond, cât
și cea de apel nu au dispus restituirea în natură, ci au obligat pârâtul la
plata de despăgubiri ce urmează a fi acordate în condițiile legii speciale.
Pârâtul a invocat și motivele de nelegalitate
prevăzute de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., însă nu a formulat critici care să
facă posibilă încadrarea în dispozițiile acestui text.
Pentru considerentele ce preced, în baza
dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., ambele recursuri vor fi
respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de
reclamanții G.A. și G.C. și de pârâtul Primarul municipiului Timișoara
împotriva deciziei nr. 75 din 20 martie 2008 pronunțată de Curtea de Apel
Timișoara, secția civilă, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 14 noiembrie 2008.