ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7032/2008

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de față, reține următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 8 iunie 2007, reclamanții G.A. și G.C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Timișoara, anularea dispoziției nr. 1539 din 19 decembrie 2002 emisă de pârât, solicitând restituirea în natură a apartamentului nr. 8 situat în Timișoara, sau acordarea de despăgubiri bănești, întrucât apartamentul a fost înstrăinat soților Ș.S. și S.P. în baza Legii nr. 112/1995.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că despăgubirile urmează a fi acordate în cotă de ½ din valoarea de circulație a apartamentului pentru cota de ½ din imobil ce a aparținut reclamantei G.C., trecută în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974, fără despăgubiri, prin Decizia nr. 3306 din 11 decembrie 1985 emisă de Consiliul Popular al municipiului Timișoara și ½ din valoarea de circulație a imobilului pentru cota de ½ ce a aparținut reclamantului G.A., trecută în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974, prin Decizia nr. 3306 din 11 decembrie 1985 emisă de Consiliul Popular al municipiului Timișoara, cu acordarea unei despăgubiri simbolice, mult sub valoarea de circulație reală, urmând ca din valoarea reală de circulație stabilită să se scadă valoarea reactualizată a despăgubirilor.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepția tardivității formulării notificării în raport de faptul că dispoziția a fost comunicată mandatarei reclamanților la data de 23 decembrie 2002, iar contestația a fost formulată la data de 8 iunie 2007. Prin sentința civilă nr. 2496/PI din 27 noiembrie 2007, Tribunalul Timiș, secția civilă, a admis contestația, a anulat dispoziția nr. 1539 din 19 decembrie 2002 emisă de Primarul municipiului Timișoara și a obligat pârâtul la plata despăgubirilor bănești aferente valorii de circulație a apartamentului, în cote de ½ pentru fiecare reclamant, cu obligarea contestatorului G.A. să restituie valoarea reactualizată a despăgubirilor acordate prin decizia nr. 3306 din 11 decembrie 1985 a fostului Consiliu Popular al Municipiului Timișoara.

Prin aceeași sentință, a fost respinsă excepția tardivității formulării contestației, invocată de pârât. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001 întrucât Decretul nr. 223/1974 reprezintă un titlu valabil al statului, fiind în concordanță cu Constituția din 1965 și cu Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948. În ce privește însă modalitatea de restituire, potrivit dispozițiilor art. 18 lit. c) din aceeași lege, măsurile reparatorii vor fi stabilite în echivalent, întrucât imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la acea dată, respectiv a Legii nr. 112/1995, iar cumpărătorii au fost de bună credință.

În motivarea respingerii excepției tardivității formulării contestației, instanța a reținut că este adevărat că dispoziția a fost comunicată mandatarei reclamanților la data de 23 decembrie 2002, însă aceasta nu s-a prezentat să ridice adresa, plicul fiind returnat de Poșta Română. Aceasta a luat cunoștință de dispoziție la data de 10 mai 2007, când a intrat în posesia actelor din dosarul administrativ, iar contestația a fost formulată la data de 8 iunie 2007, în termenul legal. Prin decizia nr. 75 din 20 martie 2008, Curtea de Apel Timișoara a respins apelurile declarate de reclamanți și de pârât, precum și cererea privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Cu privire la apelul reclamanților, formulat exclusiv cu privire la respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, instanța a reținut că nici prin cererea de chemare în judecată, nici pe parcursul procesului și nici prin concluziile din fața instanței de fond, reclamanții sau apărătorul ales al acestora, nu au solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Chiar dacă la dosar a fost depusă chitanța doveditoare a achitării de către reclamanți a onorariului de avocat, o cerere în sensul aplicării dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. nu a fost formulată. În ce privește apelul pârâtului, instanța a reținut că, atâta vreme cât dispoziția nu a fost legal comunicată, termenul pentru formularea contestației nu a început să curgă.

Pe fondul cauzei, s-a apreciat că sunt neîntemeiate criticile vizând trimiterea dispoziției la Prefectura județului Timiș pentru acordarea de despăgubiri bănești, atâta vreme cât, la data formulării cererii de chemare în judecată, dispozițiile art. 36-40 din Legea nr. 10/2001 erau abrogate de dispozițiile art. 33 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, procedura de acordare a despăgubirilor fiind reglementată de acest titlu. Împotriva deciziei Curții de Apel Timișoara, au declarat recurs atât reclamanții, cât și pârâtul. Reclamanții critică decizia recurată sub aspectul neacordării cheltuielilor de judecată, deși acestea au fost solicitate, iar la dosar au fost depuse chitanțele doveditoare privind plata onorariului de avocat, atât la instanța de fond, cât și la cea de apel.

Solicită admiterea recursului și modificarea în parte a hotărârilor pronunțate la fond și în apel, în sensul admiterii cererii privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., pârâtul reia criticile formulate în apel și arată că, în raport de faptul că dispoziția a fost comunicată mandatarei reclamanților la data de 23 decembrie 2002, iar contestația a fost formulată la data de 8 iunie 2007, a fost depășit cu mult termenul de 60 de zile prevăzut de lege, astfel încât, contestația este formulată tardiv. Pe fondul cauzei, se arată că în mod corect s-a dispus prin dispoziția contestată acordarea de măsuri reparatorii în echivalent întrucât nu se putea dispune restituirea în natură, imobilul fiind înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995.

Solicită admiterea recursului și modificarea deciziei recurate, în principal, în sensul admiterii excepției tardivității formulării cererii, iar în subsidiar, în sensul respingerii contestației. Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursurile declarate în cauză sunt nefondate, urmând a fi respinse pentru următoarele considerente: Cu privire la recursul reclamanților: Potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată. Aceasta înseamnă că partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute de cealaltă parte, însă numai dacă acestea sunt solicitate.

Examinând actele dosarului, se constată că la instanța de fond, reclamanții nu au solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, nici prin cererea introductivă și nici ulterior, iar faptul că la dosar s-a depus chitanța doveditoare a plății onorariului de avocat este irelevant, atâta timp cât dispoziția legală menționată prevede că ele vor fi acordate la cerere. În ce privește neacordarea cheltuielilor de judecată în apel, critica este de asemenea nefondată întrucât la baza obligației de plată a cheltuielilor efectuate în proces stă culpa procesuală, dedusă din sintagma „partea care cade în pretențiuni", or, în situația respingerii apelului reclamanților, aceștia nu pot pretinde cheltuielile de judecată pentru această fază procesuală.

În ce privește recursul pârâtului; Susținerile în sensul că, în raport de data comunicării dispoziției, contestația a fost formulată tardiv, nu sunt întemeiate. Art. 25 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că „decizia sau dispoziția motivată se comunică persoanei îndreptățite în termen de 10 zile de la data adoptării", iar art. 26 alin. (5) din aceeași lege prevede că „decizia sau, după caz dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în termen de 30 de zile de la comunicare." Comunicarea actelor este formalitatea care are drept scop aducerea acestora la cunoștința destinatarilor.

Față de efectele „comunicării", aceasta trebuie să se considere realizată la data când actul ajunge la destinatar, deoarece numai astfel acesta este în măsură a lua cunoștință de conținutul actului pe care are dreptul a-1 contesta în termenul prevăzut de lege. Din probele administrate în cauză, nu rezultă că dispoziția emisă de pârât a ajuns la cunoștința reclamanților sau a mandatarului lor, iar prin adresa nr. S.J.2007 – 6498 din 13 noiembrie 2007 (fila 148, dosar fond) emisă de pârât, acesta recunoaște că „destinatarul nu s-a prezentat să ridice adresa, plicul fiind returnat de Poșta Română". În raport de faptul că mandatara reclamanților a intrat în posesia actelor din dosarul administrativ și, implicit a dispoziției, la data de 10 mai 2007, iar contestația a fost formulată la data de 8 iunie 2007, susținerile privind tardivitatea formulării contestației sunt nefondate.

Cu privire la fondul cauzei, criticile vizând imposibilitatea restituirii în natură a imobilului, ca temeiuri de modificare a deciziei recurate sunt nerelevante, atâta timp cât atât instanța de fond, cât și cea de apel nu au dispus restituirea în natură, ci au obligat pârâtul la plata de despăgubiri ce urmează a fi acordate în condițiile legii speciale. Pârâtul a invocat și motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., însă nu a formulat critici care să facă posibilă încadrarea în dispozițiile acestui text. Pentru considerentele ce preced, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., ambele recursuri vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursurile declarate de reclamanții G.A. și G.C. și de pârâtul Primarul municipiului Timișoara împotriva deciziei nr. 75 din 20 martie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 noiembrie 2008.