ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7381/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

23 iulie 2004, reclamanta H.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele

Primăria municipiului Caracal și Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de

D.F.P. Olt, anularea dispoziției nr. 3886 din 16 aprilie 2004 emisă de pârâta

Primăria municipiului Caracal și emiterea unei alte dispoziții prin care să i

se acorde măsuri reparatorii, în cuantum de 27.000 Euro pentru imobilul din

Caracal, județul Olt.

În motivarea cererii, reclamanta a

arătat că a solicitat acordarea măsurilor reparatorii în echivalent în sumă de

27.000 Euro corespunzătoare valorii bunului menționat, proprietatea autoarei

sale, C.E., din al cărei patrimoniu a fost preluat de stat în temeiul

Decretului nr. 92/1950.

În urma analizării documentației

anexată notificării comunicate pârâtei, Primăria municipiului Caracal, prin

dispoziția contestată, i-a acordat măsuri reparatorii sub formă de titluri de

valoare nominale cu o valoare echivalentă în sumă de 301.552.000 lei.

Reclamanta a apreciat că suma

stabilită prin dispoziție contestată este inferioară valorii reale a bunului,

determinată la suma de 837.000.000 lei prin raportul de evaluare întocmit de

expert N.G.

Prin sentința civilă nr. 524 din 26

octombrie 2004, Tribunalul Olt a respins contestația ca neîntemeiată, întrucât

dispoziția a fost emisă cu respectarea prevederilor art. 10 lit. a) și b) din

H.G. nr. 498/2003 privind modalitatea de evaluare a bunurilor imobile ce nu pot

fi restituite în natură.

Apelul declarat de reclamantă

împotriva acestei hotărâri, a fost admis prin decizia civilă nr. 1610 din 20

iunie 2005 a Curții de Apel Craiova, instanță care, în urma rejudecării cauzei,

a admis contestația reclamantei și a anulat dispoziția atacată. A majorat

cuantumul despăgubirilor acordate de reclamantă la suma de 986.730.0900 lei,

acordate, reținând că în mod greșit prima instanță nu a luat în considerare

raportul de expertiză tehnică depus la dosarul cauzei, care a concluzionat că

valoarea bunului solicitat este indicată de reclamantă, ca și îndeplinirea

cerințelor art. 10 alin. (6) și (79, ca și a celor prevăzute de art. 31 și art.

36 alin. (3) și (4) din Legea nr. 10/2001, a căror aplicare a fost făcută în

cauză.

Recursul declarat de pârâte

împotriva acestei hotărâri, a fost admis prin decizia nr. 3926 din 14 aprilie

2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizia curții de apel fiind

casată iar pricina trimisă spre rejudecarea apelului la aceeași instanță.

S-a reținut că în mod greșit

instanța de apel și-a întemeiat soluția pe concluziile unui raport de expertiză

extrajudiciară, contrar prevederilor art. 31 din H.G. nr. 498/2003, potrivit

cărora, în scopul stabilirii valorii reale a bunului, era necesar să se dispună

efectuarea unei lucrări de specialitate în cauză, îndrumare cu care s-a dispus

casarea hotărârii curții de apel.

În rejudecare, curtea de apel a

dispus administrarea probei cu expertiză tehnică pentru evaluarea construcției

și terenului aferent, lucrări care au concluzionat în sensul că valoarea

bunurilor solicitate de reclamantă este în cuantum de 186.115,05 lei, sumă în

limita căreia a fost anulată dispoziția primăriei și majorate despăgubirile

acordate reclamantei.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs pentru Ministerul Finanțelor Publice, pârâta D.G.F.P. Olt,

criticând-o pentru nelegalitate, critici ce au fost încadrate în prevederile

art. 30 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor încadrate

în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pârâta a

susținut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină întrucât

instanța a procedat la majorarea cuantumului despăgubirilor cuvenite

reclamantei, deși potrivit art. 11 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată

„valoarea construcțiilor expropriate și demolate, se stabilește potrivit valorii

de piață de la data soluționării notificării, stabilită potrivit standardelor

internaționale de evaluare, valoare care, în speță, trebuia stabilită la data

de 16 iunie 2004, data soluționării notificării și nu la momentul judecării

cauzei.

Cât privește criticile încadrate în

motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a învederat că dispoziția

instanței privind cuantificarea despăgubirilor acordate reclamantei este

lipsită de eficiență juridică, în raport de prevederile Legii nr. 247/2005,

care stabilește o procedură specială de stabilire și acordare a despăgubirilor

finală ce nu a fost urmată în cauză.

Referitor la calea de atac dedusă

judecății, se constată următoarele :

Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., modificarea unei hotărâri judecătorești se poate cere când aceasta „nu

cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii

ori străine de natura pricinii”.

Teza I a textului legal citat,

invocată ca motiv de recurs vizează nemotivarea unei hotărâri judecătorești și nu

situația învederată în dezvoltarea criticilor încadrate în acest motiv care, de

fapt, privesc greșita interpretare sau aplicare a legii, motiv de recurs

prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Cu referire la criticile încadrate

în motivul de recurs indicat, se constată că potrivit art. 26 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, republicată (în actuala numerotare), „dacă restituirea în

natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea

învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca,

prin decizie sau, după caz dispoziție motivată… să acorde persoanei

îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de

despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată

a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv…”.

Dispozițiile actului administrativ

menționat atât în ipoteza evocată, cât și aceea a respingerii notificării, pot

fi supuse, în conformitate cu prevederile art. 26 alin. (3) din lege,

controlului de legalitate și temeinicie la instanța de judecată, etapă ce face

parte integrantă din procedura de restituire reglementată de legea de

reparație.

Odată declanșată faza judiciară a

procedurii, actul emis de entitatea administrativă nu are regimul juridic

reglementat de art. 25 alin. (4) din lege, urmând a dobândi caracterul prevăzut

de aceste dispoziții legale, la momentul finalizării procedurii judiciare.

Mai mult, în speță, actul emis de

entitatea învestită cu soluționarea notificării, dat fiind modalitatea de

soluționare a cererii reclamantei, care a fost respinsă ca inadmisibilă, nici

nu poate întruni cerințele prevăzute de textul legal evocat.

Procedând la reanalizarea, în cadrul

etapei judiciare, atât a îndreptățirii reclamantei de a beneficia de măsurile

reparatorii prevăzute de legea de reparație, cât și a categoriei de măsuri

reparatorii cuvenite, instanțele de judecată, în acord cu prevederile legii

speciale, dar și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și

art. 21 din Constituția României, au procedat și la evaluarea despăgubirilor

cuvenite, atribuție ce ține de sfera lor de competență.

Prin urmare, evaluarea

despăgubirilor în această etapă a procedurii este nu numai admisibilă, dar se

și impune în scopul soluționării legale și temeinicie a cauzei, fiind de

neconceput ca, în cadrul controlului judiciar, etapă finală a procedurii

reglementată de cap. III din Legea nr. 10/2001, să nu poată fi stabilite

dreptul la despăgubiri și cuantumul acestora, cu motivarea că această abilitare

o are exclusiv comisia prevăzută de pct. 16 din Legea nr. 247/2005, cap. VII,

interpretare ce contravine prevederilor legale sus evocate și care, pe cale de

consecință, nu poate fi primită.

Sintagma „la data soluționării

notificării”, ca moment procedural, odată cu declanșarea etapei judiciare, nu

are semnificația, astfel cum eronat susține recurenta, a datei emiterii

deciziei/dispoziției prevăzute de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

republicată, ci aceea a soluționării definitive și irevocabile a căii de atac

exercitate împotriva acesteia.

Constatând, atât legala îndreptățire

a reclamantei la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială,

cât și a categoriei acestora, legal stabilite în conformitate cu cerințele art.

11 alin. (5) și (6) cu referire la art. 10 pct. 8, 9 din Legea nr. 10/2001,

urmează ca, în baza art. 312 C. proc. civ., recursul să fie respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGI

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

pârâta D.G.F.P. Olt împotriva deciziei nr. 54 din 31 ianuarie 2007 a Curții de

Apel Craiova, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 2 noiembrie 2007.