ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4238/2008

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

Prin sentința

civilă nr. 958 din 21 noiembrie 2003, Tribunalul București, secția a III-a

civilă, a admis contestația formulată de reclamantul D.M.D. împotriva

dispoziției nr. 369 din 20 decembrie 2002, emisă în baza Legii nr. 10/2001 de

pârâtul Ministerul Administrației și Internelor, a anulat dispoziția atacată și

a dispus restituirea în natură către reclamant a unei suprafețe de 48.581,27 mp

aflat în administrarea pârâtului, individualizat cu trimitere la raportul de

expertiză întocmit în cauză.

Sentința a

rămas definitivă (decizia nr. 882 din 3 mai 2004 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă) și irevocabilă (decizia nr. 1760 din 16 februarie 2006 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală), urmare a respingerii apelului și recursului exercitate de pârât,

precum și a cererii de intervenție accesorie formulată în interesul pârâtului,

în recurs, de către intervenienții T.A., T.L.I., T.G., T.C., P.E., C.V., B.E.,

S.C., P.V. și L.V.

Împotriva

sentinței pronunțată în primă instanță au formulat cerere de revizuire,

întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., intervenienții T.I.I.

și T.A.

Tribunalul

București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 653 din 2 mai 2007,

a respins cererea de revizuire ca inadmisibilă, hotărârea fiind menținută de

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, potrivit deciziei civile nr. 645/A din 15 octombrie 2007.

Pentru a

adopta această soluție, instanțele anterioare au reținut incidența excepției

inadmisibilității față de dispozițiile art. 54 și art. 56 C. proc. civ., cu

motivarea că cel care intervine în interesul unei dintre părți poate face orice

act de procedură care nu este potrivnic interesului părții respective și că în

prezenta cauză Ministerul Administrației și Internelor nu a promovat această

cale de atac.

Critica

formulată în apel, în sensul că tribunalul a făcut o interpretare excesivă a

dispozițiilor art. 56 C. proc. civ., a fost înlăturată cu argumentarea că

textul acoperă și ipoteza căii de atac a revizuirii, odată ce arată în mod

expres calea ordinară de atac a apelului și calea extraordinară de atac a

recursului, revizuirea fiind o cale extraordinară de atac.

Împotriva

deciziei instanței de apel au declarat recurs revizuenții T.A. și T.I.,

criticând-o ca fiind nelegală în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 9 și 7 C.

proc. civ., pentru următoarele motive:

- Curtea de

Apel București a menținut motivarea tribunalului, pronunțând o soluție bazată

pe interpretarea nelegală a dispozițiilor art. 56 C. proc. civ. Textul de lege

nu se referă la toate căile extraordinare de atac, instanțele dând o

interpretare mult prea extensivă, printr-o analogie neavută în vedere de

legiuitor, care s-a referit numai la apel și recurs, nu și la celelalte căi

extraordinare de atac.

- Instanța nu

a avut în vedere că potrivit art. 54 C. proc. civ.: „cel care intervine poate

face orice act de procedură care nu este potrivnic interesului părții în

folosul căreia intervine”, fiind evident că revizuirea este un act de procedură

nepotrivnic interesului pârâtului chiar în lipsa promovării acestei căi de atac

și de către Ministerul Administrației și Internelor.

- Instanța de

apel nu s-a pronunțat pe motivul de apel ce viza faptul că admiterea excepției

de inadmisibilitate încalcă și dispozițiile art. 6.1. din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil în sensul garantării

accesului liber la justiție.

Recursul este

nefondat.

-

Intervenientul accesoriu nu pretinde în proces un drept propriu, el

rezumându-se să susțină pretențiile uneia din părțile inițiale, astfel încât

cererea sa este o simplă cerere în apărare.

- Prin natura

și efectele acestei intervenții, titularul ei este dependent procesual de

partea pentru care a intervenit, având drepturi și obligații procesuale

circumscrise acestei situații de dependență. Aceste caracteristici rezultă

explicit din prevederile art. 49 alin. (3) C. proc. civ. și ale art. 54 C.

proc. civ.

Respectiv,

cererea de intervenție „este în interesul uneia dintre părți când specifică

numai apărarea acesteia”, iar „cel care intervine poate face orice act de

procedură care nu este potrivnic interesului părții în folosul căreia

intervine”.

Textele de

lege citate consacră principiul limitării activității procesuale a

intervenientului care sprijină poziția procesuală a părților principale.

Potrivit art.

56 C. proc. civ. „Apelul sau recursul făcut de cel care intervine în interesul

uneia dintre părți se socotește neavenit, dacă partea pentru care a intervenit

nu a făcut ea însăși apel sau recurs”.

Chiar dacă

legiuitorul, în cuprinsul art. 56, a făcut trimitere expresă doar la apel sau

recurs, textul trebuie interpretat în sensul că intervenientul accesoriu va

putea exercita oricare dintre căile de atac numai dacă partea pentru care a

intervenit a exercitat-o ea însăși.

Concluzia este

logică și decurge din principiul limitării activității procesuale a

intervenientului, astfel cum este prevăzut în art. 49 alin. (3) și astfel cum

este prevăzut în art. 49 alin. (3) și în art. 54 C. proc. civ., neputând fi

concepută o continuare a activității procesuale în instanțele de control

judiciar, fără ca partea principală să-și fi manifestat în mod expres voința

prin declararea respectivei căi de atac.

Actul de

procedură îndeplinit de intervenientul accesoriu nu poate fi potrivnic

interesului părții în folosul căreia s-a intervenit.

Interesul

părții se analizează în raport cu fiecare etapă procesuală.

În condițiile

în care partea principală nu înțelege să declanșeze o cale de atac, fie că este

vorba despre apel sau despre căile extraordinare de atac, pasivitatea acesteia

are și semnificația lipsei interesului concret și actual de a solicita

modificarea, desființarea sau anularea hotărârii judecătorești pronunțate în

defavoarea sa, ca expresie a achiesării implicite la hotărâre.

O interpretare

contrară ar conduce la situația paradoxală ca urmare a exercitării unei căi de

atac exclusiv de către intervenientul accesoriu, să se ajungă la modificarea

hotărârii în pofida voinței părții în favoarea căreia a fost formulată cererea

de intervenție și ca intervenientul accesoriu să se judece în contradictoriu cu

această parte, care ar dobândi în proces calitate de intimat.

În sensul

celor prezentate, este de remarcat că în prezenta cauză, atât în fazele

procesuale anterioare cât și în recurs, Ministerul Administrației și Internelor

a depus întâmpinare, solicitând respingerea ca inadmisibilă a cererii de

revizuire formulată de intervenienții accesorii, respectiv respingerea apelului

și recursului exercitate împotriva sentinței instanței investită cu

soluționarea cererii de revizuire.

- Omisiunea

analizării de către instanța de apel a criticii privind limitarea accesului la

justiție prin admiterea excepției inadmisibilității cererii de revizuire, nu poate

conduce la adoptarea soluției preconizate de recurenți, incidența excepției

dedusă din art. 56 C. proc. civ., fiind corect reținută în cauză.

Instanța de

control judiciar va suplini parțial motivarea deciziei recurate, constatând că

și această critică este neîntemeiată.

Liberul acces

la justiție nu poate avea loc decât în cadrul procesual stabilit de legiuitor,

cu respectarea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor

judecătorești, astfel cum rezultă din dispozițiile constituționale ale art. 125

alin. (3): „Competența și procedura de judecată sunt stabilite de lege”.

În ceea ce

privește susținerea potrivit căreia s-ar fi încălcat prevederile art. 6 pct. 1

din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților  fundamentale,

în jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că acest

drept nu implică existența mai multor grade de jurisdicție decât cele prevăzute

în legislația națională și că dreptul nu este absolut, Convenția lăsând la

dispoziția fiecărui stat reglementarea exercitării căilor de atac.

În raport cu

particularitatea cauzei deduse judecății, respectiv exercitarea unei căi

extraordinare de atac de către intervenienții accesorii, este de remarcat și

inaplicabilitatea art. 6 din Convenție.

Domeniul de

aplicație a textului analizat cuprinde, în materie civilă, contestațiile

privitoare la drepturile și obligațiile cu caracter civil ale unei persoane

fizice sau juridice.

Cum

intervenientul accesoriu nu pretinde în proces un drept propriu de natură

civilă al cărui titular este, prima cerință impusă de art. 6 parag. 1 din

Convenție nu este îndeplinită.

Pentru

considerentele prezentate, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de revizuenții T.A. și T.I.I. împotriva deciziei nr. 645/A din 15 octombrie

2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 iunie 2008.