ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1168/2013
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1168/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra cauzei constată
următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul
Judecătoriei sectorului 1 București la 11 iulie 1996, reclamantul P.Ș. a
solicitat, în contradictoriu cu SC H.N. SA și Consiliul general al municipiului
București, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea
deciziei emisă de Consiliul Executiv al Consiliului Popular al municipiului
București prin care a fost trecut în proprietatea statului apartamentul situat
la parterul imobilului din București, Șoseaua București - Ploiești, sector 1,
să se constate că este proprietarul acestui apartament, ca moștenitor al soției
sale P.F. și să fie obligați pârâții de a-i lăsa în deplină posesie și
liniștită folosință respectivul imobil.
Urmare admiterii,
prin Decizia nr. 3112 din 5 octombrie 2000 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a recursului declarat de reclamant împotriva Deciziei nr. 1361/ A
din 14 mai 1998 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a casării
acesteia și admiterii apelului declarat de P.Ș. împotriva Sentinței civile nr. 17204
din 27 noiembrie 1997 a Judecătoriei sectorului 1 București, care a fost
desființată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de fond, Judecătoria
sectorului 1 București, prin Sentința civilă nr. 3345 din 19 martie 2001 a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul P.Ș. în contradictoriu Municipiul București
prin Primar general și SC H.N. SA. A constatat nulitatea Deciziei nr. 1415/1987
de trecere în proprietatea statului a imobilului situat în București, Șos.
București - Ploiești. A constatat că reclamantul, în calitate de unic
moștenitor al defunctei sale soții P.F. este proprietarul imobilului menționat.
A respins capătul de cerere privind restituirea în natură a imobilului, ca
inadmisibil.
Soluția primei
instanțe a fost menținută de Tribunalul București, secția a V-a civilă și de
contencios administrativ, prin Decizia nr. 1997 din 5 septembrie 2001, prin
care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței
judecătoriei.
Prin Decizia nr. 759
din 20 martie 2002, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis
recursul reclamantului (continuat de moștenitorii acestuia B.Ș. și P.Ș.)
împotriva deciziei, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare la
același tribunal, reținându-se în esență că soluționarea apelului s-a făcut
fără a intra în cercetarea fondului.
Urmare rejudecării,
Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin Decizia nr. 1297/ A din 19
octombrie 2007 a respins apelul declarat de reclamanții B.Ș. și P.Ș.M. împotriva
sentinței judecătoriei, ca nefondat.
Constatând, în raport
de dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. și de obiectul cauzei, că tribunalul
este instanța de fond competentă a soluționa cauza, Curtea de Apel București, secția
a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 1077
din 3 iulie 2008 a admis recursul reclamanților, a modificat decizia atacată în
sensul că a admis apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței pronunțată de
judecătorie, pe care a desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București.
Tribunalul București,
secția a IV-a civilă, prin Sentința nr. 879 din 11 mai 2011 a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului M.F.P. A
admis în parte acțiunea formulată de reclamanții B.Ș. și P.Ș.M. în
contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primar general, SC H.N. SA,
M.F.P., S.G. și S.A. A admis excepția inadmisibilității cererii având ca obiect
revendicare teren în suprafață de 942 m.p. situat în Șoseaua București -
Ploiești și a cererii subsidiare privind acordarea despăgubirilor pentru
acesta. A respins aceste cereri ca inadmisibile. A constatat nulitatea deciziei
Comitetului executiv nr. 1415 din 21 iulie 1987. A constatat că autorul reclamanților, P.Ș., a fost proprietarul apartamentului nr. 1 situat la
parterul imobilului din București, Șoseaua București - Ploiești, sector 1, ca
moștenitor al soției P.F. A admis cererea de revendicare a acestui apartament.
A obligat pe pârâții S.G. și S.A. să lase reclamanților în deplină proprietate
și posesie apartamentul identificat conform contractului de vânzare - cumpărare
din 20 mai 1998.
Analizând cu
prioritate excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului M.F.P.,
tribunalul a respins-o ca neîntemeiată, reținând că, în situația în care, după
judecarea pe fond a acțiunii în despăgubiri, tribunalul ar constatata
temeinicia acesteia, ar exista identitate între acest pârât și persoana
obligată în cadrul raportului juridic supus judecății; au fost înlăturate
argumentele pârâtului din susținerea excepției, deoarece acțiunea în pretenții
este întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. și nu pe dispozițiile Legii nr.
10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
Cu privire la
situația de fapt, tribunalul a constatat că reclamanții au dovedit dreptul de
proprietate asupra apartamentului nr. 1 situat la parterul imobilului din
București, Șoseaua București - Ploiești, sector 1, anterior naționalizării
acestuia, conform certificatului de moștenitor nr. x/1977, prin care P.F., în
calitate de unică succesoare a defunctului A.T. a moștenit dreptul de proprietate
asupra apartamentului menționat.
Apartamentul în
litigiu a fost dobândit de A.T. astfel: cota de ½ prin cumpărare,
conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1943 și cota
de ½ prin moștenire, conform certificatului de moștenitor nr. x/1977 de
la soția sa D.
Un argument în plus
al dovedirii dreptului de proprietate a fost și faptul că apartamentul nr. 1 a trecut în proprietatea statului de la P.F., așa cum a rezultat din cuprinsul Deciziei nr. 1415
din 21 iulie 1987.
P.Ș. a dovedit calitatea
de moștenitor al defunctei P.F., decedată la data de 20 septembrie 1989, așa
cum a rezultat din certificatul de moștenitor din 10 decembrie 1999, atașat la
fila 10 din Dosarul nr. 283/2001 al Judecătoriei sectorului 1 București.
În ceea ce îi privește
pe reclamanții B.Ș. și P.Ș.M., aceștia au fost introduși în cauză pe parcursul
soluționării prezentei cauze, urmare decesului reclamantului P.Ș., având
calitatea de moștenitori ai acestuia, potrivit certificatului de moștenitor din
13 mai 2002.
Referitor la dobândirea
dreptului de proprietate de către pârâții S.G. și S.A., tribunalul a constatat
că aceștia l-au dobândit în baza Legii nr. 112/1995, conform contractului de
vânzare-cumpărare din 20 mai 1998, după ce statul trecuse în proprietatea sa
imobilul în conformitate cu Decretul nr. 223/1974, așa cum a rezultat din
cuprinsul Deciziei nr. 1415 din 21 iulie 1987.
Cu privire la soluționarea
capetelor de cerere având ca obiect constatarea nulității Deciziei Comitetului
executiv nr. 1415/1987 și a faptului că autorul reclamanților, P.Ș., a fost
proprietarul apartamentului în litigiu, tribunalul le-a admis, reținând, în
primul nelegalitatea și neconstituționalitatea Decretului nr. 223/1974, precum
și dovedirea calității de proprietar, așa cum s-a arătat mai sus.
În ceea ce privește
nelegalitatea și neconstituționalitatea Decretului nr. 223/1974, tribunalul a reținut
că acesta a încălcat flagrant dreptul de proprietate al persoanelor supuse
măsurilor reglementate prin el. De altfel, deși Legea nr. 10/2001 nu este
aplicabilă acestui litigiu (acțiunea fiind fomulată cu mult înainte de intrarea
în vigoare a legii), s-a constatat că trebuie menționată pentru a demonstra că
recunoașterea caracterului abuziv al Decretului nr. 223/1974 a fost făcută de
legiuitor în mod oficial, nemaifiind posibilă o concluzie contrară.
Procedând în
continuare la soluționarea acțiunii în revendicare a apartamentului nr. 1,
tribunalul a comparat titlurile de proprietate invocate pe de o parte de
reclamanți și pe cealaltă parte de pârâții S.G. și S.A.
Având în vedere
formularea acțiunii în revendicare a apartamentului în anul 1996, deci înainte
de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, tribunalul nu a avut în vedere
dispozițiile acestei legi.
Așadar, comparând
titlurile de proprietate, prima instanță a constatat că titlul reclamanților
este mai bine caracterizat, întrucât este mai vechi și provine de la adevăratul
proprietar, în timp ce titlul pârâților provine de la stat, care a dobândit
imobilul printr-un act normativ abuziv, motiv pentru care a dat preferabilitate
titlului reclamanților, obligând, în baza art. 480 C. civ., pe pârâții S.G. și
S.A. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentul
identificat conform contractului de vânzare-cumpărare din 20 mai 1998.
Tribunalul a înlăturat
apărările pârâților, având în vedere faptul că prezentul litigiu a fost
suspendat în baza art. 47 din Legea nr. 10/2001, întrucât după intrarea în
vigoare a acestei legi speciale, reclamanții au formulat notificare, ce a fost
respinsă ca tardivă prin Dispoziția nr. 7821 din 18 aprilie 2007.
S-a constatat astfel
că respingerea notificării formulate ca tardivă nu duce la pierderea de către
reclamanți a dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii sau prin
echivalent pentru apartament, deoarece reclamanții au formulat acțiune în
revendicare încă din anul 1996, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,
litigiu ce a fost doar suspendat, astfel încât neobținerea drepturilor în baza
Legii nr. 10/2001, fie și din culpa reclamanților, care au formulat tardiv
notificarea, nu poate duce la nerecunoașterea dreptului solicitat de aceștia cu
mult înainte.
Tribunalul a înlăturat
și susținerile pârâților prin care s-a invocat Decizia nr. 33/2008 pronunțată
în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție și care statuează ca
principiu că persoanele cărora le sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001
nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și
aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480
C. civ., având în vedere că acțiunea în revendicarea apartamentului nr. 1 a
fost pornită anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Decizia nr. 33/2008
nefiind aplicabilă.
În ceea ce privește
invocarea de către pârâți a bunei-credințe la dobândirea imobilului, tribunalul
a apreciat că analizarea acestui aspect nu face obiectul prezentei acțiuni,
tribunalul fiind învestit doar cu o acțiune în revendicare și nu cu o acțiune
în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, titlul pârâților în baza Legii nr.
112/1995.
Pe de altă parte
însă, în cadrul comparării titlurilor, nu poate fi ignorat faptul că pârâții
Stan au dobândit imobilul în litigiu în anul 1998, deci la doi ani de la data
formulării prezentei cereri de chemare în judecată, acest aspect reprezentând
un alt argument al preferabilității titlului reclamanților.
Tribunalul a mai reținut
că, deși formal pârâții Stan au fost introduși în cauză abia în anul 2009,
transmisiunea calității pasive a avut loc anterior, ei cumpărând imobilul în
litigiu pe parcursul judecății, astfel încât, citarea lor doar în anul 2009 nu
duce la o schimbare a situației lor juridice.
Nu în ultimul rând,
analizând modalitatea de soluționare a cauzei prin prisma art. 1 din Primul
Protocol adițional al Convenției, în situația în care s-a constatat practic că
atât reclamanții cât și pârâții aveau un drept de proprietate recunoscut și
care trebuie protejat, tribunalul a apreciat necesar a se da preferabilitate
titlului reclamanților, întrucât pârâții au în legislația internă un mecanism
eficient pentru obținerea valorii de piață a imobilul dobândit de la stat în
anul 1998, respectiv formularea acțiunii în pretenții întemeiată pe Legea nr. 1/2009.
Pe de altă parte,
reclamanții nu au nicio posibilitate de a recupera această valoare, în
condițiile în care notificarea acestora a fost respinsă ca tardiv formulată,
iar vreo sancțiune pentru această tardivitate nu li se poate aplica, deoarece,
pentru apartamentul nr. 1, ei au formulat acțiune în revendicare ce se află pe
rolul instanțelor de judecată din anul 1996.
Analizând cererea de
revendicare a terenului de 942 mp din Șoseaua București - Ploiești, precum și
cererea subsidiară de acordare a despăgubirilor pentru acest teren, prin prisma
excepției inadmisibilității cererii, tribunalul a constatat, relevant și
diferit față de cererea de revendicare a apartamentului nr. 1, analizată mai
sus, faptul că acțiunea de revendicare a terenului a fost formulată abia în
anul 2009, până la acest moment, toate instanțele fiind învestite, încă din
anul 1996, doar cu soluționarea cererii de revendicare a apartamentului nr. 1.
Or, în această
situație, au devenit aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 și problema
posibilității reclamanților de a opta între formularea unei notificări în baza
acestei legi speciale și formularea acțiunii în revendicare pe calea dreptului
comun.
Dacă pierderea
termenului de formulare a notificării pentru apartament nu putea fi imputată
reclamanților întrucât, având formulată o acțiunea în revendicare pentru acesta
încă din anul 1996, aveau posibilitatea continuării acestei căi corect alese
înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, situația a stat diferit pentru
teren, ce nu a făcut obiectul vreunei cereri de revendicare înainte de intrarea
în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Așadar, tribunalul a reținut
că, o dată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele
care se circumscriu domeniului său de aplicare, persoanele îndreptățite pot
obține restituirea în natură sau acordarea unor măsuri reparatorii prin
echivalent numai în condițiile reglementate de actul normativ în discuție, sub
sancțiunea pierderii dreptului de a solicita in justiție repararea
prejudiciului cauzat.
În aceste condiții,
cum Legea nr. 10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparație, în
accepțiunea art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/1998, pe deplin
aplicabilă în speță, incidența dreptului comun este exclusă, acțiunea în
revendicare fiind inadmisibilă.
Aceeași motivare a
fost reținută de Înalta Curte de Casație și Justiție și în Decizia nr. 33 din 9
iunie 2008 pronunțată în interesul legii și obligatorie pentru instanțele de
judecată exact asupra problemei admisibilității acțiunii în revendicare pe
calea dreptului comun, pentru imobilele ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001.
În cauza de față
imobilul în litigiu nu este exceptat de la procedura Legii nr. 10/2001, iar
reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480 C. civ., în
condițiile în care, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, singura
modalitate prin care își puteau valorifica pretențiile era o acțiune întemeiată
pe dispozițiile acestei legi speciale, bineînțeles sub condiția formulării
notificării în termen legal.
S-a reținut că nu au
fost învederate motive independente de voința lor, care i-ar fi împiedicat să
formuleze notificare în baza Legii nr. 10/2001 în termen legal.
S-a constatat, de
asemenea, că nu se poate susține încălcarea art. 1 din Primul Protocol
adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului sau a art. 6 din aceeași
Convenție, întrucât nu beneficiau de un “bun” în sensul convenției, iar, pentru
a beneficia de speranța legitimă la restituirea bunurilor care au trecut abuziv
în proprietatea statului comunist dată de Legea nr. 10/2001, era necesară
formularea notificării de restituire; totodată, necesitatea formulării acestei
notificări și a parcurgerii procedurii administrative nu încalcă liberul acces
la justiție ca parte a dreptului la un proces echitabil, deoarece procedura
Legii nr. 10/2001 este una clară, atât deciziile luate în cadrul acestei
proceduri cât și refuzul de a soluționa o anumită cerere putând fi atacate în
fața instanței de judecată în temeiul acestei legi speciale.
Soluția primei
instanțe a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin
Decizia nr. 270/ A din 27 iunie 2012, prin care s-au respins, ca nefondate, apelurile
declarate de reclamanți și de pârâții S.A., S.D., S.M., S.Ș. și S.C. împotriva
sentinței tribunalului.
Curtea a constatat că
acțiunea a fost depusă la data de 11 iulie 1996 la Judecătoria sectorului 1 București.
Prin cererea
inițială, defunctul P.Ș. a solicitat să se constate calitatea sa de proprietar
asupra apartamentului în litigiu, având în vedere nulitatea deciziei emise de
Comitetul Executiv al Consiliului Popular al municipiului București prin care a
fost preluat imobilul și să fie obligați pârâții să-i lase în deplină
proprietate și liniștită folosință apartamentul.
Reaua-credință a
pârâților S.G. și S.A. la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare
la data de 20 mai 1998, a fost reținută de către prima instanță, care a arătat
că titlul reclamanților este mai bine caracterizat și a dispus ca pârâții S. să
lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul.
În ceea ce privește
criticile formulate cu privire la terenul în suprafață de 942 m.p., curtea a constatat
că prin cererea de chemare în judecată inițială nu s-a solicitat restituirea de
către Consiliul General al municipiului București a acestei suprafețe de teren,
ci numai restituirea apartamentului nr. 1, situat în București, șos. București
- Ploiești, sectorul 1.
Cererea de chemare în
judecată a fost completată la data de 7 decembrie 2009 prin introducerea în
cauză a numiților S.G. și S.A., după casarea deciziei nr. 1297/ A din 19
octombrie 2007 prin Decizia nr. 1077 din 3 iulie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, cauza fiind trimisă spre rejudecare
Tribunalului București, în primă instanță, constatându-se că a fost soluționată
cauza de către o instanță necompetentă, ce atrage nulitatea absolută a
hotărârilor pronunțate anterior, situație în care, cererea introductivă de
instanță putea fi modificată în condițiile dispozițiilor art. 132 alin. (1) C.
proc. civ.
Prin cererea
modificatoare, reclamanții au solicitat și restituirea, în contradictoriu cu
Municipiul București, prin Primar general, a terenului în suprafață de 942 mp,
dar această cerere a fost formulată abia în anul 2009, până la acest moment
toate instanțele fiind investite, încă din anul 1996, doar cu acțiunea în
revendicare a apartamentului nr. 1.
În această situație, s-a
constatat că sunt aplicabile dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001, cu
privire la restituirea imobilului - teren de 942 mp, preluat abuziv prin
decizia Comitetului Executiv al Sfatului Popular al municipiului București nr. 1415
din 21 iulie 1987.
Curtea a constatat că
reclamanții nu au solicitat restituirea imobilului teren în contradictoriu cu
Municipiul București, în calitate de reprezentant al Statul Român, anterior
intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acest capăt de cerere fiind formulat
abia în anul 2009, când deveneau aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001.
În aceste condiții,
nu se mai aplicau dispozițiile dreptului comun în această materie, iar măsurile
reparatorii pentru imobilul preluat abuziv în perioada martie 1945 - decembrie
1989, respectiv restituirea în natură sau prin echivalent se efectuează în
condițiile speciale ale Legii nr. 10/2001.
Instanța de fond a
avut în vedere dispozițiile stabilite prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în recurs în interesul legii, cu privire la
admisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, după
intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, potrivit căreia se aplică dispozițiile
legii speciale.
Procedura prevăzută
de Legea nr. 10/2001 a fost urmată de către reclamanți în vederea restituirii imobilului
- teren și s-a răspuns la notificare prin Dispoziția nr. 7281 din 18 aprilie 2007.
Notificarea formulată
de către reclamanți a fost respinsă ca fiind tardivă, situație în care dreptul
reclamanților nu a mai putut fi valorificat pe calea legii speciale din culpa
acestora.
Curtea a constatat că
potrivit dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 10/2001 exista posibilitatea
suspendării cauzelor întemeiate pe dreptul comun, pentru soluționarea
litigiului în temeiul legii speciale, iar această cauză a fost suspendată în
vederea soluționării sale pe calea legii speciale, dar dreptul reclamanților nu
a fost valorificat din culpa acestora, fiind tardiv depusă notificarea.
În prezenta cauză,
anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu s-a formulat acțiune în
revendicare pentru terenul în suprafață de 942 mp, situat în București, șos.
București - Ploiești, sectorul 1, iar după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,
nu mai este admisibilă o astfel de cerere, reclamanții având obligația să
urmeze calea legii speciale.
Astfel, criticile
formulate prin motivele de apel, referitor la revendicarea terenului în suprafață
de 942 m.p. în temeiul dreptului comun, au fost găsite nefondate, având în
vedere că s-a formulat cerere de revendicare a terenului la data de 7 decembrie
2009, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Analizând criticile
formulate de către pârâți, curtea a constatat că acestea sunt nefondate.
După casarea deciziei
civile nr. 1297/ A din 19 octombrie 2007 prin Decizia nr. 1077 din 3 iulie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, s-a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București, în primă instanță, desființându-se Sentința civilă nr. 3345 din 19
martie 2001 a Judecătoriei sectorului 1 București, constatându-se că a fost
soluționată cauza în primă instanță de către o instanță necompetentă, potrivit dispozițiilor
art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., situație în care sunt aplicabile prevederile
art. 132 coroborate cu cele ale art. 315 alin. (2) din cod, potrivit cărora
atunci când hotărârea a fost casată pentru nerespectarea formelor procedurale,
judecata va începe de la actul anulat.
Prima instanță a
soluționat cauza deși era necompetentă material, iar judecata trebuia reluată
în totalitatea sa, prima zi de înfățișare fiind aceea când părțile puteau pune
concluzii după casare, deci, se putea modifica cererea de chemare în judecată
în condițiile dispozițiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ.
În ceea ce privește
cererea formulată de către reclamanți de revendicare a imobilului în
contradictoriu cu pârâții persoane fizice S.A., S.D., S.M., S.Ș. și S.C., curtea
de apel a constatat că în mod corect prima instanță a dat preferabilitate
titlului reclamanților, deoarece acțiunea în revendicare a fost formulată în
anul 1996, anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în temeiul
Legii nr. 112/1995, deci, cu încălcarea dispozițiilor art. 9 din această lege.
La momentul
încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995,
titlul vânzătorului, respectiv al Statului Român, prin Primăria Municipiului
București, era contestat în justiție și se solicita revendicarea acestuia,
situație în care nu se putea înstrăina bunul până la terminarea judecății.
Apelanții-pârâții S.A.,
S.D., S.M., S.Ș. și S.C., în calitate de succesori ai defunctului S.G., au
dobândit calitatea procesuală pasivă a autorului lor, care a cumpărat imobilul
în litigiu pe parcursul judecății, iar titlul reclamanților este preferabil
titlului acestora deoarece provine de la adevăratul proprietar, iar titlul
pârâților provine de la Statul Român, al cărui titlu era contestat la momentul
încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
În această situație,
dispozițiile dreptului comun sunt aplicabile în contradictoriu cu pârâții,
deoarece acțiunea în revendicare a fost formulată în anul 1996, anterior
intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar respingerea notificării
reclamanților ca tardiv formulată, nu schimbă situația juridică a acestora.
Potrivit
dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 10/2001, acțiunile în revendicare puteau fi
suspendate după apariția Legii nr. 10/2001, pentru soluționarea cererilor pe
cale administrativă, iar după urmarea procedurii administrative, cererile de
chemare în judecată puteau fi repuse pe rol.
Chiar dacă contractul
de vânzare-cumpărare al apelanților-pârâți nu a fost anulat în condițiile
prevederilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, se poate analiza preferabilitatea
titlurilor părților persoane juridice în temeiul dreptului comun și condițiile
de preferabilitate ale acestora.
Analiza legalității
încheierii actului juridic civil se poate efectua pe calea comparării
titlurilor părților, raportat la dispozițiile Legii nr. 112/1995.
Împotriva acestei
ultime decizii au declarat recursuri reclamanții și pârâții.
Prin motivele de
recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanții B.Ș.
și P.Ș.M. au solicitat, în principal, să se dispună restituirea în natură a
terenului în suprafață de 942 m.p. situat pe Șoseaua București - Ploiești, iar
în subsidiar, să se oblige pârâtul M.F.P. la plata echivalentului sumei de
673.272 euro reprezentând valoarea de piață a terenului menționat, așa cum a
fost stabilită prin expertiza efectuată în cauză.
Au apreciat că hotărârile
instanțelor fondului au fost date cu încălcarea și aplicarea greșită a legii,
respectiv a art. 480 și următ. C. civ., art. 2 alin. (6) din H.G. nr. 20/1996, art.
15 din Legea nr. 54/1998 și art. 45 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001.
Au invocat în
sprijinul acestora faptul că prin hotărârile nr. 53/2007 și nr. 33/2008,
Secțiile Unite ale Înaltei Curți, statuând asupra a două recursuri în interesul
legii, au hotărât că o dată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,
acțiunile în revendicare a bunurilor expropriate sau naționalizate înainte de
1989 sunt inadmisibile. Totuși cu titlu de excepție, instanța supremă a apreciat
că acela care posedă un bun, în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenției C.E.D.O.
poate să introducă o acțiune în revendicare cu condiția să nu se aducă atingere
dreptului de proprietate dobândit de către terți de bună credință. Totodată,
prin Decizia nr. 33/2008, Înalta Curte a statuat că în concursul dintre legea
specială și legea generală, are prioritate cea specială, iar în cazul în care
sunt sesizate neconcordanțe dintre aceasta, respectiv Legea nr. 10/2001 și
Convenția europeană a drepturilor omului, cea din urmă are prioritate, această
prioritate putând fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe
dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept
de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Au făcut trimitere și
la Decizia instanței supreme nr. 2569/2001, arătând că acțiunea în revendicare
poate fi exercitată numai de proprietarul exclusiv al bunului revendicat în
scopul readucerii acestuia în patrimoniul său, admiterea unei asemenea acțiuni
fiind condiționată de existența unui interes legitim și actual.
Au arătat că în
speță, terenul revendicat a fost preluat de stat fără titlu valabil, iar
acțiunea în revendicare este cel mai puternic instrument juridic de apărare a
dreptului de proprietate a celui deposedat de bunul său, considerând că într-o
atare situație instanța ar trebui să procedeze la o comparare a titlurilor de
proprietate.
Au mai precizat că
procedând la înstrăinarea apartamentului în litigiu după doi ani de la
declanșarea prezentului proces la care erau parte, pârâții Municipiul București
prin Primar general și SC H.N. SA au încălcat în mod flagrant dispozițiile
legale în materie, respectiv cele ale art. 2 din H.G. nr. 20/1996, ale art. 15
din Legea nr. 54/1998 și ale art. 45 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001,
care interziceau înstrăinările sub orice formă a terenurilor cu privire la
titlul cărora există litigii la instanțele judecătorești pe tot timpul
soluționării lor, subliniind că restituirea în natură a întregului imobil,
teren și construcție a fost solicitată de autorul lor, P.Ș. prin cererea
înregistrată la Primăria municipiului București din 25 martie 1994.
Prin motivele de
recurs, pârâții S.A., S.D., S.M., S.Ș. și S.C. au solicitat admiterea acestuia
și modificarea hotărârilor pronunțate în cauză, în sensul respingerii capetelor
2 și 3 din cererea modificată, ca inadmisibile, iar în subsidiar, ca
neîntemeiate.
Au criticat sentința
și decizia prin prisma motivului prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.,
arătând că instanța a dat mai mult decât s-a cerut prin cererea introductivă de
instanță.
Astfel, în fapt, la
rejudecarea cauzei după casare, reclamanții și-au modificat acțiunea,
solicitând introducerea unui nou capăt de cerere, respectiv compararea titlului
autorului lor cu cel al autorului pârâților, ceea ce, față de modificările
intervenite în materia legislației privind regimul juridic al unor imobile
preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, este
inadmisibil.
Un alt motiv de
critică a fost cel prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., în sensul că
sentința cuprinde motive contradictorii. Au considerat că în mod greșit
instanțele de fond și apel au apreciat că acțiunea este admisibilă pentru
capărul de cerere privind revendicarea apartamentului și inadmisibilă pentru
capătul de cerere privind terenul în suprafață de 925 m.p., în condițiile în
care ambelor cereri, aplicându-li-se aceeași prevedere, respectiv Legea nr. 10/2001,
prin care s-a instituit o procedură administrativă prealabilă, ar fi trebuit să
beneficieze de aceeași soluție.
Au mai arătat că prin
dispoziția nr. 7821 din 18 aprilie 2007 s-a respins notificarea formulată de
reclamanți ca tardivă, aceasta fiind transmisă Primăriei municipiului București
la 31 noiembrie 2002.
Au mai criticat
hotărârile fondului prin prisma pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., arătând că
introducerea lor în cauză în calitate de pârâți a avut loc la data de 7
decembrie 2009, în condițiile în care această modificare a acțiunii intervenită
după apariția Legii nr. 10/2001, dar și după adoptarea Deciziei nr. 33/2008 nu
mai era posibilă, reclamanții nemaiavând deschisă calea dreptului comun.
Au concluzionat că
după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, o acțiune în revendicare a
imobilelor întemeiată pe dispozițiile dreptului comun este inadmisibilă, atât
în situația în care nu s-a declanșat procedura administrativă prealabilă și
obligatorie prevăzută de legea specială, cât și în situația în care această
procedură nu este finalizată la data sesizării instanței.
Au arătat și faptul
că această soluție este stabilită și de alte acte normative, respectiv Legea nr.
213/1998, în raport de care hotărârile instanțelor de fond și apel sunt
nelegale.
Tot lipsită de temei
legal au apreciat a fi soluția dată în apel, acțiunea modificată nefiind
admisibilă atâta timp cât reclamanții nu au cerut constatarea nulității
contractului de vânzare - cumpărare. Au considerat că această concluzie decurge
din prevederile art. 45 alin. (2) și (4) coroborate cu art. 46 alin. (2) din
Legea nr. 10/2001, restituirea imobilelor preluate fără titlu valabil,
înstrăinate prin acte de dispoziție fiind condiționată de constatarea pe cale
judecătorească a nulității actului de înstrăinare determinată de reaua credință
a părților, iar în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil, aceeași măsură
este consecința nulității absolute a actelor juridice de înstrăinare pentru
încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării
și au invocat în acest sens Decizia nr. 33/2008.
Au mai arătat că
această condiție este pe deplin reglementată, potrivit art. 18 lit. c) din
Legea nr. 10/2001, care prevede că măsurile reparatorii se stabilesc prin
echivalent, dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor
legale.
Recursurile sunt nefondate,
urmând a fi respinse ca atare.
Recursul
reclamanților cuprinde motive prin care se critică soluția instanțelor fondului
referitoare la nerestituirea terenului revendicat.
Or, se
reține că prin cererea introductivă de instanță din 1996, s-a solicitat
obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și liniștită posesie
apartamentul în litigiu, invocându-se ca temei juridic art. 480 C. civ.
Revendicarea
terenului în suprafață de 942 m.p. a fost solicitată prin completarea cererii
de chemare în judecată din 7 decembrie 2009, după intrarea în vigoare a legii
speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001.
Fiind
vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a
Legii nr. 10/2001, în cauză sunt incidente dispozițiile acestei legi speciale
de reparație, care se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv art.
480-481 C. civ.
Acțiunea
în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși
admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru
recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă
analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ca lege
specială derogatorie sub anumite aspecte (în ceea ce privește criteriile de
comparație a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun.
A
considera altfel și a aprecia că există posibilitatea pentru reclamant, de a
opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia
revendicării, respectiv Codul civil, ar însemna încălcarea principiului
specialia generalibus derogant și o judecare formală a cauzei, în care instanța
să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele
create prin aplicarea legii speciale.
Legea nr.
10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul
ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să
diminueze accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator,
subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu
caracter special.
Numai
persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care,
din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această
procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea
bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credință
și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași.
Or, în
speță, reclamanții nu se găsesc în niciuna din situațiile de excepție ce ar
justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, neavând un
„bun” în sensul Convenției, iar accesul la justiție le este asigurat prin
contestația reglementată de legea specială.
Prin
imposibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare de drept comun ulterior
apariției Legii nr. 10/2001 nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul
adițional nr. 1 la Convenție, norma arătată garantând protecția unui bun actual
aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu
privire la valoarea patrimonială respectivă.
Curtea
Europeană a apreciat însă, că simpla solicitare de a obține un bun preluat de
stat nu reprezintă un bun actual sau o speranță legitimă.
În ceea ce privește
noțiunea de bun, Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile
existente cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la care
reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a le vedea
concretizate.
Conform principiilor
ce se degajă din jurisprudența C.E.D.O., bunul actual presupune existența unei
decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască
direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza
Străin și alții împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 30 iunie 2005, cauza
Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall împotriva României,
hotărârea C.E.D.O. din 23 iunie 2009, etc.).
În schimb, Curtea
Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului
menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de
mult timp ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea
condiției (cauza Penția și Penția împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23
martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea C.E.D.O. din 13
decembrie 2000, cauza Lindner și Hammermeyer împotriva României, hotărârea C.E.D.O.
din 3 decembrie 2002, cauza Ionescu și Mihăilă împotriva României, hotărârea C.E.D.O.
din 14 decembrie 2006, etc.).
Jurisprudența Curții
Europene este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză
pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în
cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea a afirmat că o
hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naționalizării nu constituie
titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (hotărârea C.E.D.O. din 12
octombrie 2010).
Față de aceste
considerente se constată că reclamanții nu dețin un bun și un drept la
restituirea în natură a terenului, astfel cum se pretinde pe calea acțiunii în
revendicare, ci au un drept de creanță (dreptul la despăgubiri) stabilit în
procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă incidența dreptului comun
care să permită promovarea cu succes a acțiunii în revendicare (electa una via
non datur recursus ad alteram).
Recursul pârâților
cuprinde motive prin care se critică soluția instanțelor fondului de restituire
în natură a apartamentului în litigiu. Nu pot fi primite însă respectivele
critici, motivat de faptul că acțiunea în revendicarea apartamentului a fost
demarată în anul 1996, anterior adoptării Legii nr. 10/2001 și încheierii
contractului de vânzare-cumpărare, în temeiul Legii nr. 112/1995.
Ca atare, nu poate fi
primit motivul de critică prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., în
sensul că hotărârea cuprinde motive contradictorii, în condițiile în care celor
două cereri, respectiv cea vizând restituirea apartamentului, inițiată în anul
1996 și cea vizând restituirea terenului, inițiată în anul 2009 nu li se aplică
aceeași prevedere, respectiv Legea nr. 10/2001.
După cum rezultă din
raționamentul expus cu privire la recursul reclamanților, faptul că acțiunea în
revendicare a terenului în litigiu a fost demarată după adoptarea legii
speciale de reparație a atras incidența acesteia, în modul arătat mai sus, ceea
ce nu este valabil și pentru cererea de restituire a apartamentului, care, după
cum s-a precizat, a fost inițiată încă din anul 1996.
În această situație,
dispozițiile dreptului comun sunt aplicabile în contradictoriu cu pârâții,
deoarece acțiunea în revendicare a fost formulată în anul 1996, anterior
intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar respingerea notificării
reclamanților ca tardiv formulată, nu schimbă situația juridică a acestora.
Pe de altă parte, pârâții,
în calitate de succesori, au dobândit calitatea procesuală pasivă a autorului
lor, care a cumpărat imobilul în litigiu pe parcursul judecății, fiind deci
succesor cu titlu particular al statului și răspunzând ca și acesta. Or, titlul
reclamanților este preferabil titlului acestora deoarece provine de la adevăratul
proprietar, iar titlul pârâților provine de la Statul Român, al cărui titlu era contestat la momentul încheierii contractului de
vânzare-cumpărare.
Ca atare, criticile
întemeiate pe pct. 6 al art. 304 C. proc. civ. nu pot fi reținute, instanța
neacordând mai mult decât s-a cerut, atâta timp cât compararea titlurilor de
proprietate trebuia realizată potrivit dreptului comun, aplicabil în raport de
data formulării acțiunii introductive de instanță.
În acest context,
toate motivele pârâților referitoare la inadmisibilitatea unei acțiuni în
revendicare întemeiată pe dreptul comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,
deși pertinente, nu-și găsesc incidența în speță în raport de data introducerii
acțiunii, anterior adoptării legii speciale de reparație.
Aceeași lipsă de
relevanță o prezintă și motivele pârâților privind inadmisibilitatea acțiunii
modificată atâta timp cât reclamanții nu au cerut constatarea nulității
contractului de vânzare - cumpărare.
Mai mult, se constată
că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr.
112/1995, titlul vânzătorului era contestat în justiție și se solicita
revendicarea acestuia, situație în care nu se putea înstrăina bunul până la
terminarea judecății.
Ca atare, deși
contractul de vânzare-cumpărare al pârâților nu a fost anulat în condițiile
prevederilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, se poate analiza preferabilitatea
titlurilor părților în temeiul dreptului comun și condițiile de preferabilitate
ale acestora.
În ceea ce privește
criticile pârâților referitoare la greșita lor introducere în cauză, se reține
că după casarea Deciziei civile nr. 1297/ A din 19 octombrie 2007 prin Decizia nr.
1077 din 3 iulie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, s-a
trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București, în primă instanță, desființându-se Sentința civilă nr. 3345 din 19 martie 2001 a Judecătoriei sectorului 1 București, constatându-se că a fost soluționată cauza în primă
instanță de către o instanță necompetentă, situație în care sunt aplicabile
dispozițiile art. 132 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 315 alin. (2)
din cod, când hotărârea a fost casată pentru nerespectarea formelor
procedurale, judecata va începe de la actul anulat.
Deci, prima instanță
a soluționat cauza deși era necompetentă material, motiv pentru care judecata
trebuia reluată în totalitatea sa, prima zi de înfățișare fiind aceea când
părțile puteau pune concluzii după casare, deci, se putea modifica cererea de
chemare în judecată în condițiile dispozițiilor art. 132 alin. (1) C. proc.
civ.
Pentru toate aceste
motive, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se
vor respinge, ca nefondate, recursurile declarate în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondate, recursurile declarate de reclamanții B.Ș. și P.Ș.M. și de pârâții S.A.,
S.D., S.M., S.Ș. și S.C. împotriva Deciziei nr. 270/ A din 27 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 6 martie 2013.