ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1168/2013

Asupra cauzei constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București la 11 iulie 1996, reclamantul P.Ș. a solicitat, în contradictoriu cu SC H.N. SA și Consiliul general al municipiului București, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea deciziei emisă de Consiliul Executiv al Consiliului Popular al municipiului București prin care a fost trecut în proprietatea statului apartamentul situat la parterul imobilului din București, Șoseaua București - Ploiești, sector 1, să se constate că este proprietarul acestui apartament, ca moștenitor al soției sale P.F. și să fie obligați pârâții de a-i lăsa în deplină posesie și liniștită folosință respectivul imobil.

Urmare admiterii, prin Decizia nr. 3112 din 5 octombrie 2000 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a recursului declarat de reclamant împotriva Deciziei nr. 1361/ A din 14 mai 1998 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a casării acesteia și admiterii apelului declarat de P.Ș. împotriva Sentinței civile nr. 17204 din 27 noiembrie 1997 a Judecătoriei sectorului 1 București, care a fost desființată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de fond, Judecătoria sectorului 1 București, prin Sentința civilă nr. 3345 din 19 martie 2001 a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul P.Ș. în contradictoriu Municipiul București prin Primar general și SC H.N. SA.

A constatat nulitatea Deciziei nr. 1415/1987 de trecere în proprietatea statului a imobilului situat în București, Șos. București - Ploiești. A constatat că reclamantul, în calitate de unic moștenitor al defunctei sale soții P.F. este proprietarul imobilului menționat. A respins capătul de cerere privind restituirea în natură a imobilului, ca inadmisibil. Soluția primei instanțe a fost menținută de Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, prin Decizia nr. 1997 din 5 septembrie 2001, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței judecătoriei. Prin Decizia nr. 759 din 20 martie 2002, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis recursul reclamantului (continuat de moștenitorii acestuia B.Ș.

și P.Ș.) împotriva deciziei, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare la același tribunal, reținându-se în esență că soluționarea apelului s-a făcut fără a intra în cercetarea fondului. Urmare rejudecării, Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin Decizia nr. 1297/ A din 19 octombrie 2007 a respins apelul declarat de reclamanții B.Ș. și P.Ș.M. împotriva sentinței judecătoriei, ca nefondat. Constatând, în raport de dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. și de obiectul cauzei, că tribunalul este instanța de fond competentă a soluționa cauza, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 1077 din 3 iulie 2008 a admis recursul reclamanților, a modificat decizia atacată în sensul că a admis apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței pronunțată de judecătorie, pe care a desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București.

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin Sentința nr. 879 din 11 mai 2011 a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului M.F.P. A admis în parte acțiunea formulată de reclamanții B.Ș. și P.Ș.M. în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primar general, SC H.N. SA, M.F.P., S.G. și S.A. A admis excepția inadmisibilității cererii având ca obiect revendicare teren în suprafață de 942 m.p. situat în Șoseaua București - Ploiești și a cererii subsidiare privind acordarea despăgubirilor pentru acesta. A respins aceste cereri ca inadmisibile. A constatat nulitatea deciziei Comitetului executiv nr. 1415 din 21 iulie 1987. A constatat că autorul reclamanților, P.Ș., a fost proprietarul apartamentului nr. 1 situat la parterul imobilului din București, Șoseaua București - Ploiești, sector 1, ca moștenitor al soției P.F.

A admis cererea de revendicare a acestui apartament. A obligat pe pârâții S.G. și S.A. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentul identificat conform contractului de vânzare - cumpărare din 20 mai 1998. Analizând cu prioritate excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului M.F.P., tribunalul a respins-o ca neîntemeiată, reținând că, în situația în care, după judecarea pe fond a acțiunii în despăgubiri, tribunalul ar constatata temeinicia acesteia, ar exista identitate între acest pârât și persoana obligată în cadrul raportului juridic supus judecății; au fost înlăturate argumentele pârâtului din susținerea excepției, deoarece acțiunea în pretenții este întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

și nu pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005. Cu privire la situația de fapt, tribunalul a constatat că reclamanții au dovedit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 1 situat la parterul imobilului din București, Șoseaua București - Ploiești, sector 1, anterior naționalizării acestuia, conform certificatului de moștenitor nr. x/1977, prin care P.F., în calitate de unică succesoare a defunctului A.T. a moștenit dreptul de proprietate asupra apartamentului menționat. Apartamentul în litigiu a fost dobândit de A.T. astfel: cota de ½ prin cumpărare, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1943 și cota de ½ prin moștenire, conform certificatului de moștenitor nr. x/1977 de la soția sa D. Un argument în plus al dovedirii dreptului de proprietate a fost și faptul că apartamentul nr. 1 a trecut în proprietatea statului de la P.F., așa cum a rezultat din cuprinsul Deciziei nr. 1415 din 21 iulie 1987. P.Ș.

a dovedit calitatea de moștenitor al defunctei P.F., decedată la data de 20 septembrie 1989, așa cum a rezultat din certificatul de moștenitor din 10 decembrie 1999, atașat la fila 10 din Dosarul nr. 283/2001 al Judecătoriei sectorului 1 București. În ceea ce îi privește pe reclamanții B.Ș. și P.Ș.M., aceștia au fost introduși în cauză pe parcursul soluționării prezentei cauze, urmare decesului reclamantului P.Ș., având calitatea de moștenitori ai acestuia, potrivit certificatului de moștenitor din 13 mai 2002. Referitor la dobândirea dreptului de proprietate de către pârâții S.G.

și S.A., tribunalul a constatat că aceștia l-au dobândit în baza Legii nr. 112/1995, conform contractului de vânzare-cumpărare din 20 mai 1998, după ce statul trecuse în proprietatea sa imobilul în conformitate cu Decretul nr. 223/1974, așa cum a rezultat din cuprinsul Deciziei nr. 1415 din 21 iulie 1987. Cu privire la soluționarea capetelor de cerere având ca obiect constatarea nulității Deciziei Comitetului executiv nr. 1415/1987 și a faptului că autorul reclamanților, P.Ș., a fost proprietarul apartamentului în litigiu, tribunalul le-a admis, reținând, în primul nelegalitatea și neconstituționalitatea Decretului nr. 223/1974, precum și dovedirea calității de proprietar, așa cum s-a arătat mai sus.

În ceea ce privește nelegalitatea și neconstituționalitatea Decretului nr. 223/1974, tribunalul a reținut că acesta a încălcat flagrant dreptul de proprietate al persoanelor supuse măsurilor reglementate prin el. De altfel, deși Legea nr. 10/2001 nu este aplicabilă acestui litigiu (acțiunea fiind fomulată cu mult înainte de intrarea în vigoare a legii), s-a constatat că trebuie menționată pentru a demonstra că recunoașterea caracterului abuziv al Decretului nr. 223/1974 a fost făcută de legiuitor în mod oficial, nemaifiind posibilă o concluzie contrară. Procedând în continuare la soluționarea acțiunii în revendicare a apartamentului nr. 1, tribunalul a comparat titlurile de proprietate invocate pe de o parte de reclamanți și pe cealaltă parte de pârâții S.G.

și S.A. Având în vedere formularea acțiunii în revendicare a apartamentului în anul 1996, deci înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, tribunalul nu a avut în vedere dispozițiile acestei legi. Așadar, comparând titlurile de proprietate, prima instanță a constatat că titlul reclamanților este mai bine caracterizat, întrucât este mai vechi și provine de la adevăratul proprietar, în timp ce titlul pârâților provine de la stat, care a dobândit imobilul printr-un act normativ abuziv, motiv pentru care a dat preferabilitate titlului reclamanților, obligând, în baza art. 480 C. civ., pe pârâții S.G. și S.A.

să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentul identificat conform contractului de vânzare-cumpărare din 20 mai 1998. Tribunalul a înlăturat apărările pârâților, având în vedere faptul că prezentul litigiu a fost suspendat în baza art. 47 din Legea nr. 10/2001, întrucât după intrarea în vigoare a acestei legi speciale, reclamanții au formulat notificare, ce a fost respinsă ca tardivă prin Dispoziția nr. 7821 din 18 aprilie 2007. S-a constatat astfel că respingerea notificării formulate ca tardivă nu duce la pierderea de către reclamanți a dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii sau prin echivalent pentru apartament, deoarece reclamanții au formulat acțiune în revendicare încă din anul 1996, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, litigiu ce a fost doar suspendat, astfel încât neobținerea drepturilor în baza Legii nr. 10/2001, fie și din culpa reclamanților, care au formulat tardiv notificarea, nu poate duce la nerecunoașterea dreptului solicitat de aceștia cu mult înainte.

Tribunalul a înlăturat și susținerile pârâților prin care s-a invocat Decizia nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție și care statuează ca principiu că persoanele cărora le sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ., având în vedere că acțiunea în revendicarea apartamentului nr. 1 a fost pornită anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Decizia nr. 33/2008 nefiind aplicabilă. În ceea ce privește invocarea de către pârâți a bunei-credințe la dobândirea imobilului, tribunalul a apreciat că analizarea acestui aspect nu face obiectul prezentei acțiuni, tribunalul fiind învestit doar cu o acțiune în revendicare și nu cu o acțiune în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, titlul pârâților în baza Legii nr. 112/1995.

Pe de altă parte însă, în cadrul comparării titlurilor, nu poate fi ignorat faptul că pârâții Stan au dobândit imobilul în litigiu în anul 1998, deci la doi ani de la data formulării prezentei cereri de chemare în judecată, acest aspect reprezentând un alt argument al preferabilității titlului reclamanților. Tribunalul a mai reținut că, deși formal pârâții Stan au fost introduși în cauză abia în anul 2009, transmisiunea calității pasive a avut loc anterior, ei cumpărând imobilul în litigiu pe parcursul judecății, astfel încât, citarea lor doar în anul 2009 nu duce la o schimbare a situației lor juridice.

Nu în ultimul rând, analizând modalitatea de soluționare a cauzei prin prisma art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției, în situația în care s-a constatat practic că atât reclamanții cât și pârâții aveau un drept de proprietate recunoscut și care trebuie protejat, tribunalul a apreciat necesar a se da preferabilitate titlului reclamanților, întrucât pârâții au în legislația internă un mecanism eficient pentru obținerea valorii de piață a imobilul dobândit de la stat în anul 1998, respectiv formularea acțiunii în pretenții întemeiată pe Legea nr. 1/2009.

Pe de altă parte, reclamanții nu au nicio posibilitate de a recupera această valoare, în condițiile în care notificarea acestora a fost respinsă ca tardiv formulată, iar vreo sancțiune pentru această tardivitate nu li se poate aplica, deoarece, pentru apartamentul nr. 1, ei au formulat acțiune în revendicare ce se află pe rolul instanțelor de judecată din anul 1996. Analizând cererea de revendicare a terenului de 942 mp din Șoseaua București - Ploiești, precum și cererea subsidiară de acordare a despăgubirilor pentru acest teren, prin prisma excepției inadmisibilității cererii, tribunalul a constatat, relevant și diferit față de cererea de revendicare a apartamentului nr. 1, analizată mai sus, faptul că acțiunea de revendicare a terenului a fost formulată abia în anul 2009, până la acest moment, toate instanțele fiind învestite, încă din anul 1996, doar cu soluționarea cererii de revendicare a apartamentului nr. 1. Or, în această situație, au devenit aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 și problema posibilității reclamanților de a opta între formularea unei notificări în baza acestei legi speciale și formularea acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun.

Dacă pierderea termenului de formulare a notificării pentru apartament nu putea fi imputată reclamanților întrucât, având formulată o acțiunea în revendicare pentru acesta încă din anul 1996, aveau posibilitatea continuării acestei căi corect alese înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, situația a stat diferit pentru teren, ce nu a făcut obiectul vreunei cereri de revendicare înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Așadar, tribunalul a reținut că, o dată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care se circumscriu domeniului său de aplicare, persoanele îndreptățite pot obține restituirea în natură sau acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent numai în condițiile reglementate de actul normativ în discuție, sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita in justiție repararea prejudiciului cauzat.

În aceste condiții, cum Legea nr. 10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparație, în accepțiunea art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/1998, pe deplin aplicabilă în speță, incidența dreptului comun este exclusă, acțiunea în revendicare fiind inadmisibilă. Aceeași motivare a fost reținută de Înalta Curte de Casație și Justiție și în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată în interesul legii și obligatorie pentru instanțele de judecată exact asupra problemei admisibilității acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun, pentru imobilele ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001.

În cauza de față imobilul în litigiu nu este exceptat de la procedura Legii nr. 10/2001, iar reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480 C. civ., în condițiile în care, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, singura modalitate prin care își puteau valorifica pretențiile era o acțiune întemeiată pe dispozițiile acestei legi speciale, bineînțeles sub condiția formulării notificării în termen legal. S-a reținut că nu au fost învederate motive independente de voința lor, care i-ar fi împiedicat să formuleze notificare în baza Legii nr. 10/2001 în termen legal.

S-a constatat, de asemenea, că nu se poate susține încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului sau a art. 6 din aceeași Convenție, întrucât nu beneficiau de un “bun” în sensul convenției, iar, pentru a beneficia de speranța legitimă la restituirea bunurilor care au trecut abuziv în proprietatea statului comunist dată de Legea nr. 10/2001, era necesară formularea notificării de restituire; totodată, necesitatea formulării acestei notificări și a parcurgerii procedurii administrative nu încalcă liberul acces la justiție ca parte a dreptului la un proces echitabil, deoarece procedura Legii nr. 10/2001 este una clară, atât deciziile luate în cadrul acestei proceduri cât și refuzul de a soluționa o anumită cerere putând fi atacate în fața instanței de judecată în temeiul acestei legi speciale.

Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 270/ A din 27 iunie 2012, prin care s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanți și de pârâții S.A., S.D., S.M., S.Ș. și S.C. împotriva sentinței tribunalului. Curtea a constatat că acțiunea a fost depusă la data de 11 iulie 1996 la Judecătoria sectorului 1 București. Prin cererea inițială, defunctul P.Ș. a solicitat să se constate calitatea sa de proprietar asupra apartamentului în litigiu, având în vedere nulitatea deciziei emise de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al municipiului București prin care a fost preluat imobilul și să fie obligați pârâții să-i lase în deplină proprietate și liniștită folosință apartamentul.

Reaua-credință a pârâților S.G. și S.A. la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare la data de 20 mai 1998, a fost reținută de către prima instanță, care a arătat că titlul reclamanților este mai bine caracterizat și a dispus ca pârâții S. să lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul. În ceea ce privește criticile formulate cu privire la terenul în suprafață de 942 m.p., curtea a constatat că prin cererea de chemare în judecată inițială nu s-a solicitat restituirea de către Consiliul General al municipiului București a acestei suprafețe de teren, ci numai restituirea apartamentului nr. 1, situat în București, șos. București - Ploiești, sectorul 1. Cererea de chemare în judecată a fost completată la data de 7 decembrie 2009 prin introducerea în cauză a numiților S.G.

și S.A., după casarea deciziei nr. 1297/ A din 19 octombrie 2007 prin Decizia nr. 1077 din 3 iulie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, cauza fiind trimisă spre rejudecare Tribunalului București, în primă instanță, constatându-se că a fost soluționată cauza de către o instanță necompetentă, ce atrage nulitatea absolută a hotărârilor pronunțate anterior, situație în care, cererea introductivă de instanță putea fi modificată în condițiile dispozițiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ.

Prin cererea modificatoare, reclamanții au solicitat și restituirea, în contradictoriu cu Municipiul București, prin Primar general, a terenului în suprafață de 942 mp, dar această cerere a fost formulată abia în anul 2009, până la acest moment toate instanțele fiind investite, încă din anul 1996, doar cu acțiunea în revendicare a apartamentului nr. 1. În această situație, s-a constatat că sunt aplicabile dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001, cu privire la restituirea imobilului - teren de 942 mp, preluat abuziv prin decizia Comitetului Executiv al Sfatului Popular al municipiului București nr. 1415 din 21 iulie 1987. Curtea a constatat că reclamanții nu au solicitat restituirea imobilului teren în contradictoriu cu Municipiul București, în calitate de reprezentant al Statul Român, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acest capăt de cerere fiind formulat abia în anul 2009, când deveneau aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001.

În aceste condiții, nu se mai aplicau dispozițiile dreptului comun în această materie, iar măsurile reparatorii pentru imobilul preluat abuziv în perioada martie 1945 - decembrie 1989, respectiv restituirea în natură sau prin echivalent se efectuează în condițiile speciale ale Legii nr. 10/2001. Instanța de fond a avut în vedere dispozițiile stabilite prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în recurs în interesul legii, cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, potrivit căreia se aplică dispozițiile legii speciale.

Procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 a fost urmată de către reclamanți în vederea restituirii imobilului - teren și s-a răspuns la notificare prin Dispoziția nr. 7281 din 18 aprilie 2007. Notificarea formulată de către reclamanți a fost respinsă ca fiind tardivă, situație în care dreptul reclamanților nu a mai putut fi valorificat pe calea legii speciale din culpa acestora. Curtea a constatat că potrivit dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 10/2001 exista posibilitatea suspendării cauzelor întemeiate pe dreptul comun, pentru soluționarea litigiului în temeiul legii speciale, iar această cauză a fost suspendată în vederea soluționării sale pe calea legii speciale, dar dreptul reclamanților nu a fost valorificat din culpa acestora, fiind tardiv depusă notificarea.

În prezenta cauză, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu s-a formulat acțiune în revendicare pentru terenul în suprafață de 942 mp, situat în București, șos. București - Ploiești, sectorul 1, iar după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu mai este admisibilă o astfel de cerere, reclamanții având obligația să urmeze calea legii speciale. Astfel, criticile formulate prin motivele de apel, referitor la revendicarea terenului în suprafață de 942 m.p. în temeiul dreptului comun, au fost găsite nefondate, având în vedere că s-a formulat cerere de revendicare a terenului la data de 7 decembrie 2009, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Analizând criticile formulate de către pârâți, curtea a constatat că acestea sunt nefondate.

După casarea deciziei civile nr. 1297/ A din 19 octombrie 2007 prin Decizia nr. 1077 din 3 iulie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, s-a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București, în primă instanță, desființându-se Sentința civilă nr. 3345 din 19 martie 2001 a Judecătoriei sectorului 1 București, constatându-se că a fost soluționată cauza în primă instanță de către o instanță necompetentă, potrivit dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., situație în care sunt aplicabile prevederile art. 132 coroborate cu cele ale art. 315 alin. (2) din cod, potrivit cărora atunci când hotărârea a fost casată pentru nerespectarea formelor procedurale, judecata va începe de la actul anulat.

Prima instanță a soluționat cauza deși era necompetentă material, iar judecata trebuia reluată în totalitatea sa, prima zi de înfățișare fiind aceea când părțile puteau pune concluzii după casare, deci, se putea modifica cererea de chemare în judecată în condițiile dispozițiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ. În ceea ce privește cererea formulată de către reclamanți de revendicare a imobilului în contradictoriu cu pârâții persoane fizice S.A., S.D., S.M., S.Ș. și S.C., curtea de apel a constatat că în mod corect prima instanță a dat preferabilitate titlului reclamanților, deoarece acțiunea în revendicare a fost formulată în anul 1996, anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în temeiul Legii nr. 112/1995, deci, cu încălcarea dispozițiilor art. 9 din această lege.

La momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, titlul vânzătorului, respectiv al Statului Român, prin Primăria Municipiului București, era contestat în justiție și se solicita revendicarea acestuia, situație în care nu se putea înstrăina bunul până la terminarea judecății. Apelanții-pârâții S.A., S.D., S.M., S.Ș. și S.C., în calitate de succesori ai defunctului S.G., au dobândit calitatea procesuală pasivă a autorului lor, care a cumpărat imobilul în litigiu pe parcursul judecății, iar titlul reclamanților este preferabil titlului acestora deoarece provine de la adevăratul proprietar, iar titlul pârâților provine de la Statul Român, al cărui titlu era contestat la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

În această situație, dispozițiile dreptului comun sunt aplicabile în contradictoriu cu pârâții, deoarece acțiunea în revendicare a fost formulată în anul 1996, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar respingerea notificării reclamanților ca tardiv formulată, nu schimbă situația juridică a acestora. Potrivit dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 10/2001, acțiunile în revendicare puteau fi suspendate după apariția Legii nr. 10/2001, pentru soluționarea cererilor pe cale administrativă, iar după urmarea procedurii administrative, cererile de chemare în judecată puteau fi repuse pe rol. Chiar dacă contractul de vânzare-cumpărare al apelanților-pârâți nu a fost anulat în condițiile prevederilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, se poate analiza preferabilitatea titlurilor părților persoane juridice în temeiul dreptului comun și condițiile de preferabilitate ale acestora.

Analiza legalității încheierii actului juridic civil se poate efectua pe calea comparării titlurilor părților, raportat la dispozițiile Legii nr. 112/1995. Împotriva acestei ultime decizii au declarat recursuri reclamanții și pârâții. Prin motivele de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanții B.Ș. și P.Ș.M. au solicitat, în principal, să se dispună restituirea în natură a terenului în suprafață de 942 m.p. situat pe Șoseaua București - Ploiești, iar în subsidiar, să se oblige pârâtul M.F.P. la plata echivalentului sumei de 673.272 euro reprezentând valoarea de piață a terenului menționat, așa cum a fost stabilită prin expertiza efectuată în cauză. Au apreciat că hotărârile instanțelor fondului au fost date cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a art. 480 și următ.

C. civ., art. 2 alin. (6) din H.G. nr. 20/1996, art. 15 din Legea nr. 54/1998 și art. 45 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001. Au invocat în sprijinul acestora faptul că prin hotărârile nr. 53/2007 și nr. 33/2008, Secțiile Unite ale Înaltei Curți, statuând asupra a două recursuri în interesul legii, au hotărât că o dată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunile în revendicare a bunurilor expropriate sau naționalizate înainte de 1989 sunt inadmisibile. Totuși cu titlu de excepție, instanța supremă a apreciat că acela care posedă un bun, în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenției C.E.D.O. poate să introducă o acțiune în revendicare cu condiția să nu se aducă atingere dreptului de proprietate dobândit de către terți de bună credință.

Totodată, prin Decizia nr. 33/2008, Înalta Curte a statuat că în concursul dintre legea specială și legea generală, are prioritate cea specială, iar în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe dintre aceasta, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, cea din urmă are prioritate, această prioritate putând fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Au făcut trimitere și la Decizia instanței supreme nr. 2569/2001, arătând că acțiunea în revendicare poate fi exercitată numai de proprietarul exclusiv al bunului revendicat în scopul readucerii acestuia în patrimoniul său, admiterea unei asemenea acțiuni fiind condiționată de existența unui interes legitim și actual.

Au arătat că în speță, terenul revendicat a fost preluat de stat fără titlu valabil, iar acțiunea în revendicare este cel mai puternic instrument juridic de apărare a dreptului de proprietate a celui deposedat de bunul său, considerând că într-o atare situație instanța ar trebui să procedeze la o comparare a titlurilor de proprietate. Au mai precizat că procedând la înstrăinarea apartamentului în litigiu după doi ani de la declanșarea prezentului proces la care erau parte, pârâții Municipiul București prin Primar general și SC H.N. SA au încălcat în mod flagrant dispozițiile legale în materie, respectiv cele ale art. 2 din H.G.

nr. 20/1996, ale art. 15 din Legea nr. 54/1998 și ale art. 45 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, care interziceau înstrăinările sub orice formă a terenurilor cu privire la titlul cărora există litigii la instanțele judecătorești pe tot timpul soluționării lor, subliniind că restituirea în natură a întregului imobil, teren și construcție a fost solicitată de autorul lor, P.Ș. prin cererea înregistrată la Primăria municipiului București din 25 martie 1994. Prin motivele de recurs, pârâții S.A., S.D., S.M., S.Ș. și S.C. au solicitat admiterea acestuia și modificarea hotărârilor pronunțate în cauză, în sensul respingerii capetelor 2 și 3 din cererea modificată, ca inadmisibile, iar în subsidiar, ca neîntemeiate.

Au criticat sentința și decizia prin prisma motivului prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., arătând că instanța a dat mai mult decât s-a cerut prin cererea introductivă de instanță. Astfel, în fapt, la rejudecarea cauzei după casare, reclamanții și-au modificat acțiunea, solicitând introducerea unui nou capăt de cerere, respectiv compararea titlului autorului lor cu cel al autorului pârâților, ceea ce, față de modificările intervenite în materia legislației privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, este inadmisibil. Un alt motiv de critică a fost cel prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., în sensul că sentința cuprinde motive contradictorii.

Au considerat că în mod greșit instanțele de fond și apel au apreciat că acțiunea este admisibilă pentru capărul de cerere privind revendicarea apartamentului și inadmisibilă pentru capătul de cerere privind terenul în suprafață de 925 m.p., în condițiile în care ambelor cereri, aplicându-li-se aceeași prevedere, respectiv Legea nr. 10/2001, prin care s-a instituit o procedură administrativă prealabilă, ar fi trebuit să beneficieze de aceeași soluție. Au mai arătat că prin dispoziția nr. 7821 din 18 aprilie 2007 s-a respins notificarea formulată de reclamanți ca tardivă, aceasta fiind transmisă Primăriei municipiului București la 31 noiembrie 2002. Au mai criticat hotărârile fondului prin prisma pct. 9 al art. 304 C. proc.

civ., arătând că introducerea lor în cauză în calitate de pârâți a avut loc la data de 7 decembrie 2009, în condițiile în care această modificare a acțiunii intervenită după apariția Legii nr. 10/2001, dar și după adoptarea Deciziei nr. 33/2008 nu mai era posibilă, reclamanții nemaiavând deschisă calea dreptului comun. Au concluzionat că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, o acțiune în revendicare a imobilelor întemeiată pe dispozițiile dreptului comun este inadmisibilă, atât în situația în care nu s-a declanșat procedura administrativă prealabilă și obligatorie prevăzută de legea specială, cât și în situația în care această procedură nu este finalizată la data sesizării instanței.

Au arătat și faptul că această soluție este stabilită și de alte acte normative, respectiv Legea nr. 213/1998, în raport de care hotărârile instanțelor de fond și apel sunt nelegale. Tot lipsită de temei legal au apreciat a fi soluția dată în apel, acțiunea modificată nefiind admisibilă atâta timp cât reclamanții nu au cerut constatarea nulității contractului de vânzare - cumpărare.

Au considerat că această concluzie decurge din prevederile art. 45 alin. (2) și (4) coroborate cu art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, restituirea imobilelor preluate fără titlu valabil, înstrăinate prin acte de dispoziție fiind condiționată de constatarea pe cale judecătorească a nulității actului de înstrăinare determinată de reaua credință a părților, iar în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil, aceeași măsură este consecința nulității absolute a actelor juridice de înstrăinare pentru încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării și au invocat în acest sens Decizia nr. 33/2008. Au mai arătat că această condiție este pe deplin reglementată, potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, care prevede că măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent, dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.

Recursurile sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare. Recursul reclamanților cuprinde motive prin care se critică soluția instanțelor fondului referitoare la nerestituirea terenului revendicat. Or, se reține că prin cererea introductivă de instanță din 1996, s-a solicitat obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul în litigiu, invocându-se ca temei juridic art. 480 C. civ. Revendicarea terenului în suprafață de 942 m.p. a fost solicitată prin completarea cererii de chemare în judecată din 7 decembrie 2009, după intrarea în vigoare a legii speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001. Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, în cauză sunt incidente dispozițiile acestei legi speciale de reparație, care se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv art. 480-481 C. civ.

Acțiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte (în ceea ce privește criteriile de comparație a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun. A considera altfel și a aprecia că există posibilitatea pentru reclamant, de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv Codul civil, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant și o judecare formală a cauzei, în care instanța să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.

Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special. Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași.

Or, în speță, reclamanții nu se găsesc în niciuna din situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, neavând un „bun” în sensul Convenției, iar accesul la justiție le este asigurat prin contestația reglementată de legea specială. Prin imposibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare de drept comun ulterior apariției Legii nr. 10/2001 nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, norma arătată garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă. Curtea Europeană a apreciat însă, că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă un bun actual sau o speranță legitimă.

În ceea ce privește noțiunea de bun, Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile existente cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a le vedea concretizate. Conform principiilor ce se degajă din jurisprudența C.E.D.O., bunul actual presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin și alții împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 30 iunie 2005, cauza Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 iunie 2009, etc.).

În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (cauza Penția și Penția împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea C.E.D.O. din 13 decembrie 2000, cauza Lindner și Hammermeyer împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 3 decembrie 2002, cauza Ionescu și Mihăilă împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 14 decembrie 2006, etc.).

Jurisprudența Curții Europene este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea a afirmat că o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (hotărârea C.E.D.O. din 12 octombrie 2010). Față de aceste considerente se constată că reclamanții nu dețin un bun și un drept la restituirea în natură a terenului, astfel cum se pretinde pe calea acțiunii în revendicare, ci au un drept de creanță (dreptul la despăgubiri) stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă incidența dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acțiunii în revendicare (electa una via non datur recursus ad alteram).

Recursul pârâților cuprinde motive prin care se critică soluția instanțelor fondului de restituire în natură a apartamentului în litigiu. Nu pot fi primite însă respectivele critici, motivat de faptul că acțiunea în revendicarea apartamentului a fost demarată în anul 1996, anterior adoptării Legii nr. 10/2001 și încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în temeiul Legii nr. 112/1995. Ca atare, nu poate fi primit motivul de critică prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., în sensul că hotărârea cuprinde motive contradictorii, în condițiile în care celor două cereri, respectiv cea vizând restituirea apartamentului, inițiată în anul 1996 și cea vizând restituirea terenului, inițiată în anul 2009 nu li se aplică aceeași prevedere, respectiv Legea nr. 10/2001.

După cum rezultă din raționamentul expus cu privire la recursul reclamanților, faptul că acțiunea în revendicare a terenului în litigiu a fost demarată după adoptarea legii speciale de reparație a atras incidența acesteia, în modul arătat mai sus, ceea ce nu este valabil și pentru cererea de restituire a apartamentului, care, după cum s-a precizat, a fost inițiată încă din anul 1996. În această situație, dispozițiile dreptului comun sunt aplicabile în contradictoriu cu pârâții, deoarece acțiunea în revendicare a fost formulată în anul 1996, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar respingerea notificării reclamanților ca tardiv formulată, nu schimbă situația juridică a acestora.

Pe de altă parte, pârâții, în calitate de succesori, au dobândit calitatea procesuală pasivă a autorului lor, care a cumpărat imobilul în litigiu pe parcursul judecății, fiind deci succesor cu titlu particular al statului și răspunzând ca și acesta. Or, titlul reclamanților este preferabil titlului acestora deoarece provine de la adevăratul proprietar, iar titlul pârâților provine de la Statul Român, al cărui titlu era contestat la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Ca atare, criticile întemeiate pe pct. 6 al art. 304 C. proc. civ. nu pot fi reținute, instanța neacordând mai mult decât s-a cerut, atâta timp cât compararea titlurilor de proprietate trebuia realizată potrivit dreptului comun, aplicabil în raport de data formulării acțiunii introductive de instanță.

În acest context, toate motivele pârâților referitoare la inadmisibilitatea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși pertinente, nu-și găsesc incidența în speță în raport de data introducerii acțiunii, anterior adoptării legii speciale de reparație. Aceeași lipsă de relevanță o prezintă și motivele pârâților privind inadmisibilitatea acțiunii modificată atâta timp cât reclamanții nu au cerut constatarea nulității contractului de vânzare - cumpărare. Mai mult, se constată că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, titlul vânzătorului era contestat în justiție și se solicita revendicarea acestuia, situație în care nu se putea înstrăina bunul până la terminarea judecății.

Ca atare, deși contractul de vânzare-cumpărare al pârâților nu a fost anulat în condițiile prevederilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, se poate analiza preferabilitatea titlurilor părților în temeiul dreptului comun și condițiile de preferabilitate ale acestora. În ceea ce privește criticile pârâților referitoare la greșita lor introducere în cauză, se reține că după casarea Deciziei civile nr. 1297/ A din 19 octombrie 2007 prin Decizia nr. 1077 din 3 iulie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, s-a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București, în primă instanță, desființându-se Sentința civilă nr. 3345 din 19 martie 2001 a Judecătoriei sectorului 1 București, constatându-se că a fost soluționată cauza în primă instanță de către o instanță necompetentă, situație în care sunt aplicabile dispozițiile art. 132 C. proc.

civ. coroborate cu cele ale art. 315 alin. (2) din cod, când hotărârea a fost casată pentru nerespectarea formelor procedurale, judecata va începe de la actul anulat. Deci, prima instanță a soluționat cauza deși era necompetentă material, motiv pentru care judecata trebuia reluată în totalitatea sa, prima zi de înfățișare fiind aceea când părțile puteau pune concluzii după casare, deci, se putea modifica cererea de chemare în judecată în condițiile dispozițiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ. Pentru toate aceste motive, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge, ca nefondate, recursurile declarate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții B.Ș. și P.Ș.M. și de pârâții S.A., S.D., S.M., S.Ș. și S.C. împotriva Deciziei nr. 270/ A din 27 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2013.