ÎCCJ, decizie (scj.ro #86799)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #86799) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Cerere
de revizuire formulată de intervenienți. Neexercitarea căii de
atac de partea în favoarea căreia s-a intervenit.
Cuprins
pe materii
. Drept procesual civil. Procedura
contencioasă. Părțile. Intervenția. Cerere de revizuire
formulată de intervenienți. Neexercitarea căii de atac de partea
în favoarea căreia s-a intervenit
Index
alfabetic
. drept procesual civil.
- cerere de revizuire
- intervenient
C.proc.civ., art.49 alin. (3), art.54, art. 56
Potrivit art.56 Cod procedură
civilă „apelul sau recursul făcut de cel care intervine în interesul
uneia dintre părți se socotește neavenit, dacă partea
pentru care a intervenit nu a făcut ea însăși apel sau recurs”.
Chiar dacă legiuitorul, în cuprinsul
art.56, a făcut trimitere expresă doar la apel sau recurs, textul
trebuie interpretat în sensul că intervenientul accesoriu va putea
exercita oricare dintre căile de atac numai dacă partea pentru care a
intervenit a exercitat-o ea însăși.
În condițiile în care partea
principală nu înțelege să declanșeze o cale de atac, fie
că este vorba despre apel sau despre căile extraordinare de atac,
pasivitatea acesteia are și semnificația lipsei interesului concret
și actual de a solicita modificarea, desființarea sau anularea
hotărârii judecătorești pronunțate în defavoarea sa, ca
expresie a achiesării implicite la hotărâre.
O interpretare contrară ar conduce
la situația paradoxală ca urmare a exercitării unei căi de
atac, exclusiv de către intervenientul accesoriu, să se ajungă
la modificarea hotărârii în pofida voinței părții în
favoarea căreia a fost formulată cererea de intervenție și
ca intervenientul accesoriu să se judece în contradictoriu cu această
parte, care ar dobândi în proces
calitate
de intimat
.
ÎCCJ,
Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr.
4238 din 25 iunie 2008
Prin sentința civilă
nr.958/2003, Tribunalul București a admis contestația formulată
de reclamantul D.M.D. împotriva dispoziției nr.369/2002, emisă în
baza Legii nr.10/2001 de Ministerul Administrației și Internelor, a
anulat dispoziția atacată și a dispus restituirea în natură
către reclamant a unei suprafețe de 48.581,27 mp aflat în
administrarea pârâtului.
Sentința a rămas
definitivă (decizia nr.882/2004 a Curții de Apel București)
și irevocabilă (decizia nr.1760 din 16 februarie 2006 a Înaltei
Curți de Casație și Justiție, Secția civilă
și de proprietate intelectuală), urmare a respingerii apelului
și recursului exercitate de pârât, precum și a cererii de
intervenție accesorie formulată în interesul pârâtului, în recurs, de
către intervenienții T.A., T.L.I., T.G., T.C., P.E., C.V., B.E.,
S.C., P.V. și L.V.
Împotriva sentinței
pronunțată în primă instanță au formulat cerere de
revizuire, întemeiată pe dispozițiile art.322 pct.5 C.proc.civ.,
intervenienții T.L.I. și T.A.
Tribunalul București a respins
cererea de revizuire ca inadmisibilă, hotărârea fiind
menținută de Curtea de Apel București.
Pentru a adopta această
soluție, instanțele anterioare au reținut incidența
excepției inadmisibilității față de dispozițiile
art. 54 și art. 56 C.proc.civ., cu motivarea că cel care intervine în
interesul uneia dintre părți poate face orice act de procedură
care nu este potrivnic interesului părții respective și că
în prezenta cauză Ministerul Administrației și Internelor nu a
promovat această cale de atac.
Critica formulată în apel, în
sensul că tribunalul a făcut o interpretare
excesivă a dispozițiilor art.56 C.proc.civ., a fost
înlăturată cu argumentarea că textul acoperă și
ipoteza căii de atac a revizuirii, odată ce arată în mod expres
calea ordinară de atac a apelului și calea extraordinară de atac
a recursului, revizuirea fiind o cale extraordinară de atac.
Împotriva deciziei instanței de apel
au declarat recurs revizuenții T.A. și T.L., criticând-o ca fiind nelegală
în raport cu dispozițiile art.304 pct.9 și pct. 7 C.proc.civ., pentru
următoarele motive:
Curtea de Apel București a
menținut motivarea tribunalului, pronunțând o soluție
bazată pe interpretarea nelegală a dispozițiilor art.56
C.proc.civ. Textul de lege nu se referă la toate căile extraordinare
de atac, instanțele dând o interpretare mult prea extensivă, printr-o
analogie neavută în vedere de legiuitor, care s-a referit numai
la apel și recurs, nu și la celelalte căi extraordinare de
atac.
Instanța nu a avut în vedere că
potrivit art.54 C.proc.civ.: „cel care intervine poate face orice act de
procedură care nu este potrivnic interesului părții în folosul
căreia intervine”, fiind evident că revizuirea este un act de
procedură nepotrivnic interesului pârâtului chiar în lipsa promovării
acestei căi de atac și de către Ministerul Administrației
și Internelor.
Instanța de apel nu s-a
pronunțat pe motivul de apel ce viza faptul că admiterea
excepției de inadmisibilitate încalcă și dispozițiile art.6.1.
din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un
proces echitabil în sensul garantării accesului liber la justiție.
Recursul este nefondat.
Intervenientul accesoriu nu pretinde în
proces un drept propriu, el rezumându-se să susțină
pretențiile uneia din părțile inițiale, astfel încât
cererea sa este o simplă cerere în apărare.
Prin natura și efectele acestei
intervenții, titularul ei este dependent
procesual de partea pentru care a intervenit, având drepturi
și obligații procesuale circumscrise acestei situații de
dependență. Aceste caracteristici rezultă explicit din
prevederile art.49 alin.(3) C.proc.civ. și ale art.54 C.proc.civ.
Respectiv, cererea de intervenție
„este în interesul uneia dintre părți când specifică numai
apărarea acesteia”, iar „cel care intervine poate face orice act de
procedură care nu este potrivnic interesului părții în folosul
căreia intervine”.
Textele de lege citate consacră
principiul limitării activității procesuale a intervenientului
care sprijină poziția procesuală a părților
principale.
Potrivit art.56 C.proc.civ. „apelul sau
recursul făcut de cel care intervine în interesul uneia dintre
părți se socotește neavenit, dacă partea pentru care a
intervenit nu a făcut ea însăși apel sau recurs”.
Chiar dacă legiuitorul, în cuprinsul
art.56, a făcut trimitere expresă doar la apel sau recurs, textul
trebuie interpretat în sensul că intervenientul accesoriu va putea
exercita oricare dintre căile de atac numai dacă partea pentru care a
intervenit a exercitat-o ea însăși.
Concluzia este logică și
decurge din principiul limitării activității procesuale a
intervenientului, astfel cum este prevăzut în art.49 alin.(3) și în
art.54 C.proc.civ., neputând fi concepută o continuare a
activității procesuale în instanțele de control judiciar,
fără ca partea principală să-și fi manifestat în mod
expres voința prin declararea respectivei căi de atac.
Actul de procedură îndeplinit de
intervenientul accesoriu nu poate fi potrivnic interesului părții în
folosul căreia s-a intervenit.
Interesul părții se
analizează în raport cu fiecare etapă procesuală.
În condițiile în care partea
principală nu înțelege să declanșeze o cale de atac, fie
că este vorba despre apel sau despre căile extraordinare de atac,
pasivitatea acesteia are și semnificația lipsei interesului concret
și actual de a solicita modificarea, desființarea sau anularea
hotărârii judecătorești pronunțate în defavoarea sa, ca
expresie a achiesării implicite la hotărâre.
O interpretare contrară ar conduce
la situația paradoxală ca urmare a
exercitării unei căi de atac, exclusiv de către
intervenientul accesoriu, să se ajungă la modificarea hotărârii
în pofida voinței părții în favoarea căreia a fost formulată
cererea de intervenție și ca intervenientul accesoriu să se
judece în contradictoriu cu această parte, care ar dobândi în proces
calitate de intimat.
În sensul celor prezentate, este de
remarcat că în prezenta cauză, atât în fazele procesuale anterioare
cât și în recurs, Ministerul Administrației și Internelor a
depus întâmpinare, solicitând respingerea ca inadmisibilă a cererii de
revizuire formulată de intervenienții accesorii, respectiv
respingerea apelului și recursului exercitate împotriva sentinței
instanței investită cu soluționarea cererii de revizuire.
Omisiunea analizării de către
instanța de apel a criticii privind limitarea accesului la justiție
prin admiterea excepției inadmisibilității cererii de revizuire,
nu poate conduce la adoptarea soluției preconizate de recurenți,
incidența excepției dedusă din art.56 C.proc.civ., fiind corect
reținută în cauză.
Instanța de control judiciar va
suplini parțial motivarea deciziei recurate, constatând că și
această critică este neîntemeiată.
Liberul acces la justiție nu poate
avea loc decât în cadrul procesual stabilit de legiuitor, cu respectarea
regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor
judecătorești, astfel cum rezultă din dispozițiile
constituționale ale art.125 alin.(3) : „Competența și procedura
de judecată sunt stabilite de lege”.
În ceea ce privește susținerea
potrivit căreia s-ar fi încălcat prevederile art.6 pct.1 din
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale, în jurisprudența sa Curtea Europeană
a Drepturilor Omului a statuat că acest drept nu implică
existența mai multor grade de jurisdicție decât cele prevăzute
în legislația națională și că dreptul nu este absolut,
Convenția lăsând la dispoziția fiecărui stat reglementarea
exercitării căilor de atac.
În raport cu particularitatea cauzei
deduse judecății, respectiv exercitarea unei căi extraordinare
de atac de către intervenienții accesorii, este de remarcat și
inaplicabilitatea art.6 din Convenție.
Domeniul de aplicație a textului
analizat cuprinde, în materie civilă, contestațiile privitoare la
drepturile și obligațiile cu caracter civil ale unei persoane fizice
sau juridice.
Cum intervenientul accesoriu nu pretinde
în proces un drept propriu de natură civilă al cărui titular este,
prima cerință impusă de art.6 parag.1 din Convenție nu este
îndeplinită.
Pentru considerentele prezentate, în baza
dispozițiilor art.312 alin.(1) C.proc.civ., recursul a fost respins ca
nefondat.