ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4112/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4112/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, prin

sentința nr. 140 din 27 februarie 2001, a admis în parte acțiunea reclamanților

și a obligat pe pârâți să le lase în deplină proprietate și posesie terenul în

suprafață totală de 6.722 m.p. situat în București, sector 3, respectiv

parcelele nr. 1, 2 și 3 delimitate în raportul de expertiză efectuat în cauză

de expert C.V.S. și schița anexă la acest raport.

Pentru a se pronunța astfel, prima

instanță a reținut că N.P., autorul reclamanților a dobândit prin contractul de

vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 29201/1938, terenul în suprafață de 3

pogoane și jumătate, ce formează obiectul litigiului care în baza Decretului nr.

114 din 15 martie 1949, a fost trecut în folosința Ministerului Învățământului Public.

Din certificatul de moștenitor a

rezultat că P.N. a decedat la 09 ianuarie 1957 și au rămas moștenitori P.M. în

calitate de fiu și P.E. în calitate de soție supraviețuitoare. La data de 23

august 1998 a decedat P.M. și la data de 08 februarie 1988 a decedat P.E.

moștenitorii acestora fiind reclamanții din acțiunea de fată.

Din expertiza efectuată s-a reținut că

terenul este afectat de utilități publice (o școală și o grădiniță) însă

suprafața de 6.722 m.p., este liberă și delimitată în trei parcele.

În baza art. 480 C. civ., instanța de

fond a admis acțiunea, în parte și a obligat pe pârâți să lase în deplină

proprietate și posesie terenul în suprafață de 6.722 m.p., delimitat prin

parcelele 1, 2 și 3 din schița anexă la raportul de expertiză.

Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă, prin Decizia nr. 59 din 07 februarie 2002, a admis apelul

declarat de reclamanți și a schimbat în parte sentința tribunalului în sensul

că a obligat pe pârâții G.R. și G.F. să lase în deplină proprietate și

liniștită folosință reclamanților suprafața de teren de 1.854 m.p. situată în

București, sector 3, cu vecinătățile arătate în dispozitivul deciziei. Au fost

menținute celelalte dispoziții ale sentinței și a fost respins ca nefondat

apelul declarat de pârâtul M.F.P.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția civilă și de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 6286 din 12

noiembrie 2004, a admis recursurile declarate de reclamanți și de pârâți G.F.,

G.R. și M.F.P., a casat decizia dată în apel și a trimis cauzei pentru

rejudecare la aceeași instanță, reținându-se că în apel procedura de citare cu

pârâții G.F. și G.R. nu a fost îndeplinită potrivi legii.

În rejudecare, Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia

nr. 1360/ A din 29 septembrie 2005 a respins ca neîntemeiată, excepția

inadmisibilității acțiunii formulată di pârâtul M.F.P. A admis apelul

reclamanților și a schimbat în parte sentința tribunalului în sensul că au fost

obligați pârât G.R. și G.F. să lase în deplină proprietate și liniștit posesie

reclamanților suprafața de 1.854 m.p. teren situat în București, sector 3, cu

vecinătățile arătate în hotărâre.

Prin aceeași decizie s-au păstrat

restul dispozițiilor sentinței și a fost respins, ca nefondat, apelul declarat

de paratul M.F.P.

Recursurile împotriva acestei decizii

declarate de reclamanți și M.F.P. au fost admise și trimise spre rejudecare

Curții de Apel București prin Decizia nr. 1640 din 21 februarie 2007 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, în limitele și pentru considerentele următoare:

Conform actului de vânzare - cumpărare

autentificat sub nr. 29201 din 13 august 1938 de fostul Tribunalul Ilfov -

Secția Notariat și transcris sub nr. 14059 din 13 august 1938 la grefa

aceluiași tribunal (filele 6-7 dosar de fond), autorul reclamanților, N.P.P., a

cumpărat de la D.G.O. un teren „în suprafață de 3 pogoane și jumătate situat în

cuprinsul comunei suburbane Dudești - Golea Municipiul București" cu

vecinătățile arătate în contract.

Pe acest teren, situat, în prezent,

din punct de vedere administrativ, sectorul 3, astfel cum a fost identificat

prin expertiza tehnică judiciară efectuată în cauză (filele 75 -77 dosar de

fond), numitul N.P.P. a edificat după cumpărare, mai multe construcții,

întregul imobil fiind cunoscut sub denumirea de „Ferma N.P.".

N. (N.) P. a decedat la 09 ianuarie

1957 și potrivit certificatului de moștenitor din 18 martie 1957 eliberat de

fostul Notariat de Stat al Raionului T.V. - București, a fost moștenit de E.P. (soție

supraviețuitoare) și de P.M. (fiu). La data de 23 august 1998 a decedat P.M. și

în conformitate cu certificatul de moștenitor din 5 mai 1999 eliberat de Biroul

Notarului Public F.M. a fost moștenit de P.F. (soție supraviețuitoare), P.M.N. și

P.P.L. (fii), respectiv reclamanții din cauza de față.

Prin Decretul nr. 114/1949 emis de

Prezidiul fostei Mari Adunări Naționale, act intitulat „Pentru declararea de

utilitate publică și exproprierea pentru nevoile învățământului a unor imobile

din comuna suburbană 30 Decembrie, județul Ilfov", a fost expropriată în

favoarea statului, trecându-se în folosința Ministerului învățământului Public,

printre alte imobile și „Ferma N.P." (fila 14 dosar de fond).

Prin adresa din 22 martie 1949

Primarul comunei 30 Decembrie - București îl înștiința pe N.P. că „alăturat, vă

înaintăm copie de pe Decretul nr. 114/1949 privitor la exproprierea imobilului

dumneavoastră fiind afectat nevoilor de învățământ local. De îndată, vă rugăm

să evacuați localul întrucât în el urmează să instalăm o școală primară din

comună" (fila 13 dosar de fond). N.(N.) P. a pierdut posesiunea imobilului

la data de 26 mai 1949, conform procesului - verbal de predare a bunului din

acea dată către oficialitățile comunei (filele 15-16 același dosar).

Din cele de mai sus Înalta Curte de

Casație și Justiție a reținut că în cauză instanțele judecătorești au fost

învestite de reclamanți cu o acțiune în materie de expropriere, astfel că

instanța de apel era obligată, în rejudecarea dispusă anterior, să stabilească

corect cadrul juridic în care trebuia soluționată acțiunea reclamanților.

Întrucât trecerea bunului din

proprietatea autorului reclamanților, în proprietatea statului, s-a făcut prin

expropriere pentru cauză de utilitate publică și pentru „nevoile

învățământului" instanțele erau datoare să verifice, pe bază de probe,

dacă exproprierea și-a atins scopul și proporția în care terenul expropriat

este în prezent afectat de „nevoile învățământului", adică este afectat

cauzei de utilitate publică pentru care a fost schimbată destinația bunului.

Înalta Curte a reținut că potrivit art.

35 din Legea nr. 33/1994 „dacă bunurile imobile expropriate nu au fost

utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate de

la expropriat, respectiv lucrările nu au fost începute, foștii proprietari pot

cere retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate

publică".

Cu privire la terenul în suprafață de

1.380 m.p. deținut de pârâții C.Ș. și C.M., a arătat că aceștia au opus

acțiunii în retrocedare promovată de reclamanți sentința civilă nr. 6717 din 22

iunie 1998 a Judecătoria sectorului 3 - București. Prin această hotărâre s-a

admis acțiunea introdusă de C.M. și C.Ș. împotriva „Consiliului Local al

Primăriei sectorului 3" - București și s-a constatat că reclamanții au

dobândit dreptul de proprietate asupra terenului, în suprafață de 1.535 m.p.

din București, sector 3, prin uzucapiune și asupra construcției formată din

două camere și bucătărie, prin accesiune.

Or, cât timp uzucapiunea nu a fost

opusă adevăratului proprietar al nemișcătorului, iar judecata s-a purtat în

contradictoriu cu o persoană ce nu deținea, nici aparent, dreptul de

proprietate asupra terenului, greșit sentința a fost socotită ca reprezentând

un titlu valabil și opus, ca lucru judecat, reclamanților.

Trebuie făcută deosebirea între

excepția peremptorie a lucrului judecat, al cărui rost este pur procedural, de

a împiedica repetarea proceselor și lucru judecat ca dovadă în justiție, menit

a asigura prestigiul hotărârilor judecătorești. Sub acest al doilea aspect, se

cer condițiuni în plus pentru ca o hotărâre judecătorească să poată fi invocată

ca dovadă a lucrului judecat: pe de o parte, să fie definitivă; pe de altă

parte, să fi constatat în adevăr o situațiune de fond, ceea ce nu este cazul

atunci când uzucapiunea și accesiunea au fost opuse unui neproprietar, nici

măcar aparent, pentru că de o atare judecată formală, legea nu leagă prezumția

de adevăr.

În rejudecare, dosarul a fost

înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, sub nr. 7377/2 din 22 octombrie 2007.

La termenul de judecată din data de 21

ianuarie 2008, s-a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a

Consiliul General al Municipiului București, întrucât nu a fost menționat în

dispozitivul sentinței apelate și întrucât Municipiul București ar avea

calitate procesuală pasivă (fila 39 dosar apel). Excepția a fost reiterată și

la termenul de dezbateri din 12 ianuarie 2009.

Potrivit prevederilor art. 315 C. proc.

civ., respectând dispozițiile instanței de recurs, în cauză s-au administrat

mai multe probe care să ateste dacă exproprierea și-a atins scopul și proporția

în care terenul expropriat este în prezent afectat de nevoile învățământului,

adică dacă este afectat cauzei de utilitate publică pentru care a fost

schimbată destinația bunului și dacă s-a făcut ori nu o nouă declarare de

utilitate publică: adresa din 09 ianuarie 2008 a Primăriei Municipiului

București - Direcția de Dezvoltare, Investiții și Planificare Urbană, adrese

ale apelanților - reclamanți către diferite instituții publice, adresa din 18

februarie 2008 a Primăriei Municipiului București - Direcția Evidență

Imobiliară și Cadastrală, Serviciul Evidență Proprietăți, adresa din 04 aprilie

2008 a aceleiași instituții, adresa Ministerului Educației, Cercetării și

Tineretului, procesul - verbal din 03 iulie 1948, adresa din 26 aprilie 1948,

procesul - verbal din 5 noiembrie 1946, Decretul nr. 114/1949 de expropriere,

planul de situație, inventar, Decizia nr. 262 din 13 martie 1998 a

Inspectoratului Școlar al Municipiului București, procesul - verbal din 21

septembrie 2000, procesul - verbal din 26 iunie 1949, protocol 1732/2000,

adresa din 02 iunie 2008 a Primăriei Sectorului 3 București, fotografii.

Totodată, la termenul de judecată din

data de 11 februarie 2008, intimații - pârâți C.Ș. și M. au invocat ca apărare

de fond, prescripția achizitivă în ceea ce-i privește și în baza art. 1842 C.

civ., li s-a încuviințat proba cu doi martori, în (filele 98, 99 dosar) Curtea

reținând prin încheiere că, invocarea uzucapiunii direct în apel, nu reprezintă

o cerere nouă, în sensul art. 294 C. proc. civ., contrar susținerii apelanților

- reclamanți.

Tot în virtutea art. 315 C. proc. civ.,

raportat la dispozițiile instanței de recurs, din Decizia nr. 1640 din 21

februarie 2007a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța a dispus

efectuarea în cauză, a unei expertize de specialitate care să răspundă printre

alte obiective, și celor stabilite de instanța de recurs, în mod obligatoriu.

Obiectivele au fost cele enumerate la

fila 71 dosar (încheierea din 11 februarie 2008) și completate la fila 171

verso (încheierea din 12 mai 2008).

Raportul de expertiza tehnică

judiciară din 02 octombrie 2008 a fost depus de expertul N.A. la filele 238 -

246 dosar, iar în urma obiecțiunilor formulate de apelanții - reclamanți,

acesta a fost completat cu răspunsul de la filele 292 - 297 dosar.

Prin Decizia civilă nr. 92 din 19

ianuarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București s-a dispus următoarele:

Respingerea excepției lipsei calității

procesuale pasive a Consiliul General al Municipiului București cu sediul în

București, sector 5, ca nefondată.

Admiterea excepției lipsei calității

procesuale pasive a tuturor pârâților, mai puțin pârâtul Statul Român, prin

reprezentant Ministerul Economiei și Finanțelor, cu privire la lotul 1-15-16-17-18-19-20

-21-22-23-24-12-13 individualizat în raportul de expertiză tehnică judiciară

din 02 octombrie 2008 (filele 238 -246 dosar).

Respingerea apelului pârâtului Statul

Român, prin reprezentant Ministerul Economiei și Finanțelor cu sediul în

București, sector 5, ca nefondat.

Admiterea apelului reclamanților P.M.N.

domiciliată în București, sector 3, P.P.L. și P.F. ambii domiciliați în

București, sector 3, împotriva sentinței civile nr. 140 din 27 februarie 2001,

pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 5371/1999

în contradictoriu cu intimații - pârâți Ministerului Educației, Cercetării și

Tineretului, C.Ș., C.M., G.F., G.R. și Consiliul General al Municipiului

București.

Schimbarea în parte, a sentinței

apelate.

S-a constatat valabilitatea decretului

de expropriere nr. 114/1949, privitor la imobilul în litigiu, situat în sectorul

3, București.

Pârâții C.Ș. și C.M. au fost obligați

să lase reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie, terenul în

suprafață de 1.528 m.p., situat în București, sector 3, individualizat ca

fiind, lotul 10 -11-28-27-9-10 în raportul de expertiză menționat anterior.

Pârâții G.R. și G.F. au fost obligații

să lase reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie, terenul în

suprafață de 1.007 m.p., situat la aceeași adresă menționată, identificat prin

lotul 28-27-26-25-19-20-21-22-23-24-28, în același raport de expertiză.

Pârâtul Statul Român, prin

reprezentant Ministerul Economiei și Finanțelor a fost obligat să restituie în

natură în deplină proprietate și liniștită posesie, reclamanților, terenul în

suprafață de 1.709 m.p. aflat la aceeași adresă, identificat în aceeași expertiză,

ca fiind lotul 16-17-18-19-20-21-22-23-24-12-13-1-15-16.

Pârâții Ministerului Educației,

Cercetării și Tineretului și Consiliul General al Municipiului București au

fost obligați să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită

posesie, terenul în suprafață de 327 m.p., aflat la aceeași adresă menționată,

identificat în același raport de expertiză, ca fiind lotul 16-2-26 -25

-19-18-17-16.

Au fost menținute celelalte dispoziții

ale sentinței.

În prealabil, Curtea a constatat că

prin Decizia civilă nr. 1640 din 21 februarie 2007 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție s-a stabilit irevocabil, natura juridică a prezentei acțiuni, aceea

a unei „acțiuni în materie de expropriere" (pagina 5 a deciziei),

întemeiată pe prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994.

Stabilind natura juridică a prezentei

cereri de chemare în judecată, ca fiind o cerere în materie de expropriere, de

retrocedare, întemeiată pe art. 35 din Legea nr. 33/1994, Înalta Curte de

Casație și Justiție a trimis cauza spre rejudecare, tocmai pentru a se cerceta

dacă în speță, sunt îndeplinite condițiile retrocedării, menționate de acest

text legal special, respectiv realizarea scopului exproprierii și dacă nu,

realizarea unei noi declarări de utilitate publică.

Stabilită astfel natura juridică a

acțiunii instanța a constatat faptul că în mod legal, cauza a fost soluționată

în primă instanță, de tribunal, date fiind prevederile art. 2 pct. 1 lit. f) C.

proc. civ.

În același timp, Curtea a constatat

că, deși reclamanții au solicitat constatarea nulității absolute a actului

juridic de trecere în proprietatea statului (Decretul de expropriere nr. 114/1949)

și obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și pașnică posesie,

suprafața de 17.500 m.p. preluată, totuși Înalta Curte de Casație și Justiție

prin Decizia menționată nr. 1640 din 21 februarie 2007, a natura juridică a

unei cereri în materie de expropriere.

Or, această natură juridică, de

acțiune în retrocedare întemeiată pe art. 35 din Lege nr. 33/1994, are ca

premisă obligatorie, valabilitatea juridică a actului de expropriere. în lipsa

acestei premise obligatorii, nu s-ar mai impune verificarea realizării scopului

exproprierii, începerea lucrărilor sau existența noii declarări de utilitate

publică, întrucât nu ar exista expropriere, ci doar o preluare abuzivă, în

fapt. Existența acestei premise obligatorii rezultă fără dubiu, în urma

analizei logice, evidențiate anterior, dar și a analizei literare a textului,

care se referă expres la „bunurile imobile expropriate", deci la existența

unui titlu (în sensul evident, de titlu valabil) de expropriere.

Art. 35 din Legea nr. 33/1994 exclude

nevalabilitatea titlului de expropriere, el vizând doar nerealizarea

exproprierii, deoarece nevalabilitatea titlului de expropriere ar atrage nulitatea

exproprierii și atunci, nu ar mai putea exista și fi analizată realizarea

exproprierii.

Reținând că acțiunea dedusă judecății

este o acțiune în retrocedare, întemeiată pe art. 35 din Legea nr. 33/1994, Înalta

Curte de Casație și Justiție a statuat și asupra valabilității Decretului de

expropriere nr. 114/1949, instanța este ținută de această statuare irevocabilă,

potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia „în caz de casare

hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și

asupra necesității administrării unor probe, sunt obligatorii pentru

judecătorii fondului".

În Decizia sa nr. 1640 din 21

februarie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat expres, în pagina

6, că „trecerea bunului din proprietatea autorului reclamanților, în

proprietatea statului, s-a făcut prin expropriere, pentru cauză de utilitate

publică și pentru nevoile învățământului, astfel încât instanțele erau datoare

să verifice pe bază de probe, dacă exproprierea și-a atins scopul și proporția

în care terenul expropriat este în prezent afectat de nevoile învățământului,

adică este afectat cauzei de utilitate publică pentru care a fost schimbată

destinația bunului", mențiune care confirmă concluzia asupra statuării

sale asupra valabilității actului de expropriere a imobilului în litigiu.

De asemenea, Curtea a constatat că

prin decizia sa, instanța de recurs a impus a se verifica situația întregului

imobil expropriat, referitor la proporția afectării acestuia, nevoilor

învățământului, la realizarea scopului exproprierii, Curtea de Apel fiind

ținută așadar, de această dispoziție.

Excepțiile de procedură, absolute și peremptorii,

ale lipsei calității procesuale pasive a Consiliul General al Municipiului

București pe de o parte și a tuturor părților, în ce privește lotul revendicat

1-15-16-17-18-19-20-21-22-23-24-12-13, individualizat în raportul de expertiză,

conform art. 137 C. proc. civ. au fost soluționate astfel:

În prealabil, instanța a reținut că

obiectul material derivat al dreptului de proprietate al autorului

reclamanților - apelanți, îl constituie o suprafață de teren de 17.500 m.p.

care în prezent, potrivit probelor administrate în cauză, este în deținerea

separată a mai multor persoane fizice sau juridice, pârâții din prezenta cauză,

unul dintre ei având și calitatea de expropriator, conform art. 35 din Legea nr.

33/1994.

În aceste condiții, Curtea a constatat

că fiecare pârât își justifică calitatea procesuală pasivă, în raport de

suprafața de teren distinctă din întregul teren de 17.500 m.p., pe care o are

în deținere sau în administrare, iar expropriatorul își justifică această

calitate și prin prisma prevederilor art. 35 din Legea nr. 33/1994. Aceasta

este și rațiunea pentru care obligarea la lăsarea în deplină proprietate și

pașnică folosință s-a realizat de Curte, pe suprafețe și prin urmare față de

anumiți pârâți pentru fiecare suprafață.

Excepția lipsei calității procesuale

pasive a Consiliului General al Municipiului București, invocată de intimații -

pârâți C.M. și C.Ș., argumentată prin nemenționarea în dispozitivul sentinței

de fond a acestei instituții publice, cât și prin justificarea calității

procesuale pasive, de către Municipiul București, a fost reținută ca nefondată,

deoarece omisiunea menționării acestui pârât în dispozitivul sentinței apelate,

reprezintă o omisiune vădită, în condițiile în care la termenul de judecată din

06 martie 2000 (fila 44 dosar fond), instanța a stabilit cadrul procesual prin

includerea în calitate de pârât la cererea reclamanților, și a acestei

instituții publice.

De asemenea, Curtea a constatat că

potrivit art. 166 alin. (41) din Legea învățământului nr. 84/1995 republicată,

terenurile și clădirile în care își desfășoară activitatea unitățile de

învățământ preuniversitare de stat (grădinițe, școli), fac parte din domeniul

public al unității administrativ - teritoriale și se află în administrarea

consiliilor locale. Cum Consiliul General al Municipiului București este

organul deliberativ coordonator a Municipiului București conform art. 1 lit. d),

art. 80, art. 81 pct. 2 lit. c) și f) din Legea nr. 215/2001 privind administrația

publică locală, municipiul fiind unitate administrativ - teritorială cu

personalitate juridică (sectoarele neavând personalitate juridică) și cum chiar

acest pârât a decis potrivit hotărârii sale nr. 151/2001, asupra administrării

acestor imobile, Consiliului General supervizând potrivit atribuțiilor

conferite de prevederile menționate din Legea nr. 215/2001, activitatea

consiliilor locale, Curtea a apreciat că acest pârât are calitate procesuală în

cauză, în calitate de administrator coordonator al lotului de 327 m.p.

individualizat ca suprafața 16-2-26-25-19-18-17-16 în raportul de expertiză,

suprafață care a fost îngrădită de Școala generală nr. 47 și care se prezintă ca

un teren neîngrijit, plin cu vegetație sălbatică, potrivit constatărilor

expertului (fila 241 dosar).

De altfel, invocarea acestei excepții

de către intimații - pârâți C.M. și Ș., este și lipsită de interes în ceea ce

ce-i privește. în consecință, excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtului Consiliul General al Municipiului București, a fost respinsă ca

nefondată.

Excepția lipsei calității procesuale

pasive a tuturor pârâților, în privința retrocedării suprafeței individualizate

în expertiză ca fiind lotul 1-15-16-17-18-19-20-21-22-23-24-12-13, a fost

admisă excepția. Curtea constatând că potrivit probelor administrate, în

special potrivit concluziilor expertului în urma constatărilor la fața locului,

acest lot format din două părți se află în deținerea actuală a unor locuitori

de la strada D., respectiv a SC A. SA, constituind și o zonă de protecție

sanitară-referitor la partea deținută de SC A. SA (filele 241,245 dosar). Or,

dacă temeiul juridic al prezentei acțiuni a fost stabilit irevocabil, ca fiind art.

36 din Legea nr. 33/1994 și cum cadrul procesual determinat de calificarea

dată, include în mod obligatoriu, expropriatorul, acțiunea în retrocedare fiind

introdusă împotriva acestuia, Curtea a constatat că pentru această suprafață de

teren care face parte din întreaga suprafață expropriată prin Decretul nr. 114/1949,

acțiunea de retrocedare vizează doar expropriatorul, respectiv pârâtul Statul

Român prin reprezentant Ministerul Economiei și Finanțelor, ceilalți pârâți

neavând calitatea procesuală pasivă.

Curtea a constatat că expropriatorul

la care face trimitere art. 36 din Lege nr. 33/1994, este Statul Român,

întrucât Decretul nr. 114/1949 pentru declararea de utilitate publică și

expropriere a fost emis de Prezidiul Marii Adunări Naționale a Republicii

Populare România, organul legiuitor al Statului Român, în condițiile în care în

acea perioadă, sub imperiul Constituției din 1948, nu există proprietatea

unităților administrativ - teritoriale ci doar proprietatea de stat, ca

proprietate publică, conform art. 6 din constituția menționată. Așadar, chiar

dacă exproprierea s-a realizat pentru nevoile învățământului, expropriatorul a

fost Statul Roman. Prin urmare indiferent de semnatarii decretului, este cert

că în cauză, calitatea de expropriator o are Statul Român prin reprezentantul

său Ministerul Economiei și Finanțelor, astfel încât, raportat la suprafața de

teren individualizată anterior, lotul 1-15-16-17-18-19-20-21-22-23-24-12-13,

acțiunea se va purta în temeiul art. 36 din Legea nr. 33/1994, în

contradictoriu cu acest pârât, independent deci, de deținerea actuală a acestei

suprafețe de către alți terți, dată fiind calificarea statuată de instanța de

recurs, a acțiunii.

Avându-se în vedere faptul că pârâții

din prezenta cauză își justifică a lor calitate procesuală pasivă în raport de

anumite loturi din întreaga suprafață revendicată, dat fiind faptul că cererea

de retrocedare are un caracter unitar (raportat la întreaga suprafață de 17.500

m.p.), Curtea va constata că deși pentru lotul distinct amintit, calitatea

procesuală pasivă are doar pârâtul Staul Român, se poate respinge acțiunea față

de ceilalți pârâți, pentru lipsa calității procesuale pasive, întrucât aceștia

își justifică calitate procesuală pasivă, în raport de alte loturi.

Apelul declarat de pârâtul Statul

Român prin reprezentant Ministerul Economiei și Finanțelor, a fost respins ca

nefondat, pentru următoarele considerente:

Curtea a constatat că primul motiv de

apel vizează excepția lipsei calității sale procesuale pasive, ca urmare a

prevederilor art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995 și art. 12 alin. (4) din

Legea nr. 213/1998, deoarece proprietarul bazei materiale a instituțiilor de

învățământ preuniversitar, este pârâtul Ministerului Educației, Cercetării și

Tineretului.

Instanța a constatat însă, că potrivit

raportului de expertiză tehnică judiciară, realizat în cauză, din suprafața

totală de 17.094 m.p., doar o suprafață de 12.523 m.p. este ocupată de Școala

Generală și de Grădinița de copii, cu terenurile aferente de sport și de joacă,

această suprafață fiind îngrădită.

Restul suprafeței, de 4.571 m.p. având

o cu totul și cu totul, alte destinații decât cea pentru care s-a realizat

exproprierea, în 1949 („pentru nevoile învățământului" - fila 147 dosar

prezent), respectiv: 539 m.p. zonă de protecție sanitară, folosită de SC A. SA;

1.170 m.p. - teren folosit de locuitorii de pe strada învecinată D.; 327 m.p. -

teren îngrădit de școală, dar neîngrijit și plin de vegetație sălbatică; 1.007

m.p. - teren ocupat de familia G.R. și G.F. cu casă de locuit și 1.528 m.p. - teren

ocupat de familia C.Ș. și C.M., cu casa de locuit (fila 241 dosar prezent).

Prin urmare reținând și concluziile

raportului de expertiză (fila 242 dosar prezent), Curtea a constatat, că

exproprierea pentru cauză de utilitate publică, pentru „nevoile

învățământului" și-a atins scopul doar în ceea ce privește suprafața de

12.523 m.p. care este și afectată în prezent, cauzei de utilitate publică.

Așadar, doar pentru această suprafață

de 12.523 m.p., ar fi putut constata incidența în cauză a prevederilor legale

enunțate de acest apelant-pârât adică a art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995

care stipulează că titularul dreptului de proprietate al bazei materiale a

unităților de învățământ este Ministerului Educației, Cercetării și

Tineretului, ministerul având calitatea de pârât, și stând în această calitate

în proces, conform art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, doar pentru

suprafața de teren indicată.

Pentru restul suprafeței de 4.571

m.p., nu se poate constata incidența prevederilor art. 166 alin. (4)

menționate, întrucât este evident, date fiind destinațiile concrete de bunuri

ale diferitelor sale suprafețe componente, acest rest nu este afectat

învățământului, neconstituind bază materială a acestuia și deci, nici

proprietate a pârâtului Ministerului Educației, Cercetării și Tineretului. În

cauză, nu s-a realizat dovada că vreodată, și acest rest de 4.571 m.p., ar fi

deservit școlii sau grădiniței sau „nevoilor învățământului", pentru a se

putea concluziona că exproprierea și-a atins scopul cu privire la acest rest,

pârâții reprobând susținerea lor, probatorii în acest sens, deși au fost

administrate.

Împrejurarea că, potrivit inventarului

Primăriei Sectorului 3 București, s-a specificat că terenul afectat învățământului,

de la adresa din șos. G., este în suprafață de 15.000 m.p. (fila 150 dosar

prezent), este combătută de concluziile expertizei judiciare efectuate în

cauză, care atestă cu totul alte destinații, pentru diferența de 4.571 m.p. din

imobilul identificat în teren, expropriat în 1949, al autorilor reclamanților.

Curtea a constatat de altfel, că în

cauză, nici una dintre părți nu a contestat împrejurarea că terenul expropriat

al autorilor reclamanților se regăsește ca fiind terenul în litigiu prezent, ambele

expertize judiciare efectuate identificându-l pe baza vechilor acte de

proprietate, în prezenta locație, fără obiecțiuni din partea părților, mai ales

a pârâților.

Mai mult, în cauză nici nu s-a

realizat dovada faptului că Școala generală ar fi avut în trecut vreo altă

denumire, expertizele necontestate identificând imobilul autorilor

reclamanților, ca fiind cel ocupat în parte, de Școala și Grădinița. Așadar,

pentru restul de 4.571 m.p., pârâtul Ministerului Educației, Cercetării și

Tineretului nu este proprietar, astfel încât raportat la deținătorii actuali ai

diferitelor loturi componente ale acestui rest, precum și raportat la calitatea

de expropriator a acestui apelant - pârât și la constatarea calității sale

procesual pasive în ceea ce privește lotul individualizat 15-16-17-18-19-20-21-22-23-24-12-13,

Curtea a constatat că motivul de apel, privind lipsa calității procesuale

pasive a Statului Român, este nefondat.

Referitor la excepția

inadmisibilității acțiunii, cel de-al doilea motiv de apel motivată pe

dispozițiile art. 166 pct. 3 din Legea nr. 84/1995 referitoare la aceeași bază

materială a învățământului și pe posibilitatea de a fi fost urmată calea Legii nr.

112/1995 și în subsidiar, pe prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/1998

cu referire la art. 3 din același act normativ, Curtea reținând calitatea

procesuală pasivă doar în privința lotului 1-15-16-17-18-19-20-21-2-23-24-12-13,

incidența art. 166 alin. (3) din Legea nr. 84/1995, întrucât acest lot face

parte din suprafața de 4.571 m.p., pentru care scopul exproprierii nu s-a

realizat, astfel încât nu se poate susține că el face parte din baza materială

a învățământului, cu acordarea unei juste despăgubiri de Guvern. De altfel,

acest text legal privește acordarea de despăgubiri către unitățile de stat

anterioare, reorganizate ulterior revoluției din 1989 și nu către proprietarii expropriați

sau către moștenitorii acestora.

De altfel, chiar dacă s-ar aprecia

excepția inadmisibilității acțiunii trebuie raportată la întreaga suprafață expropriată,

astfel încât cel puțin în parte, ar fi incidente prevederile menționate din

Legea nr. 84/1995 sau chiar dacă s-ar avea în vedere și prevederile Legii nr. 112/1995,

invocate (deși Legea nr. 112/1995 privea ca sferă de aplicare, imobilele cu

destinația de locuințe și terenurile aferente acestora, în speță fiind vorba

însă despre o fermă, deci teren cu destinație principală agricolă), Curtea a

constatat că instanța de recurs, prin Decizia sa nr. 1640/2007, a statuat

irevocabil că prezenta acțiune este o acțiune în retrocedare, întemeiată pe

prevederile art. 36 din Legea nr. 33/1994, apreciind-o pe deplin admisibilă și

trimițând cauza spre rejudecarea sa pe fond, casarea vizând aspecte care țin de

fondul cauzei și nu de admisibilitatea acțiunii.

De altfel, prezenta acțiune are ca

obiect retrocedarea în natură, a imobilului și nu despăgubiri astfel încât

reclamanții au avut posibilitatea de a alege calea procesuală de urmat, în baza

principiului accesului liber la justiție, prevăzut de art. 21 din Constituția

României și a principiului disponibilității care guvernează procesul civil.

Nici trimiterea la prevederile Legii nr.

213/1998, nu este de natură a atrage admiterea acestei excepții, întrucât

însăși Legea nr. 33/1994 permite ca ulterior exproprierii (indiferent dacă

această s-ar fi realizat în interes național sau în interes local), să se poată

solicita retrocedarea bunurilor care, în urma exproprierii, au intrat în

domeniul public al statului sau unităților administrativ - teritoriale, conform

art. 36 din Legea nr. 33/1994 - temeiul juridic al cererii prezente.

Aceluiași motiv de apel, Curtea i-a

subsumat și excepția necompetenței generale invocate de pârâtul Ministerului

Educației, Cercetării și Tineretului, în prima judecată a apelurilor, în

temeiul Legilor nr. 18/1991, 1/2000 și 10/2001 și pentru aceleași argumente

anterior prezentate, relative la natura juridică a prezentei cauze care

determină competența de judecată a instanțelor judecătorești și în primă

instanță, a tribunalului, conform art. 2 pct. 1 lit. f) C. proc. civ. menționat

mai sus, Curtea a constatat că excepția este nefondată și prin urmare și

motivul de apel cu acest subiect.

Susținerile pârâtului Statul Român cu

privire la împrejurarea că deoarece exproprierea s-a realizat valabil, imobilul

devenind de interes public, chiar dacă autorii reclamanților sau aceștia nu au

primit despăgubiri au fost înlăturate de instanță.

În primul rând, din întreaga suprafață

de teren, doar pentru suprafața de 12.523 m.p., s-a realizat scopul

exproprierii, bunul devenind de interes public, însă pârâtul care avea în

proprietate, în temeiul art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995, această

suprafață, respectiv pârâtul Ministerului Educației, Cercetării și Tineretului

nu a formulat apel în cauză, în ceea ce privește restituirea parcelelor 1, 2 și

3 delimitate în raportul de expertiză efectuat în cauză de expert C.S.V.,

astfel încât sub această dispoziție, sentința civilă a devenit definitivă.

Pe de altă parte apelantul nu poate

așadar invoca această critică decât în ceea ce privește lotul pentru care i se

recunoaște calitatea procesuală pasivă, respectiv pentru lotul

1-15-16-17-18-19-20-21-22-23-24-12-13, care însă face parte, din restul de

suprafață, de 4.571 m.p., pentru care scopul exproprierii nu s-a realizat,

fiind folosit în cu totul alte destinații. Așadar, acest lot nu deservește un

serviciu de interes public, cum greșit susține apelantul și nici nu se poate

afirma plauzibil că exproprierea s-a realizat în ceea ce privește acest lot. Ca

atare, în temeiul art. 36 din Legea nr. 33/1994, acest lot poate fi restituit

în natură, acțiunea nefiind nefondată, cum a precizat apelantul¬ui al doilea

rând, chiar dacă s-ar aprecia această apărare de fond ca privind întreaga

suprafață a autorilor reclamanților, Curtea a constatat faptul că ea rămâne

nefondată, pentru că în privința imobilelor preluate de autoritățile comuniste,

întreaga legislație relevantă (Legea nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001 - prin art.

16 și Anexa 2 la lege) instituie principiul restituirii în natură, chiar dacă

în prezent, imobilele deservesc unor servicii de interes public, cum ar fi

învățământul. Dată fiind existența acestei ipoteze comune pentru ambele

temeiuri juridice (Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 33/1994), Curtea a constatat

că și regimul juridic ar trebui să fie același. Este adevărat că art. 36 din

Legea nr. 33/1994 impune verificarea anumitor condiții, pentru a se dispune

retrocedarea, însă în același timp, obiectul material al dreptului de

proprietate a cărui retrocedare se cere, prezintă această particularitate de

imobil expropriat în perioada comunistă, fapt care atrage, pe lângă aplicarea

textului art. 36 din Legea nr. 33/1994, și aplicarea principiilor generale care

guvernează materia regimului juridic al imobilelor preluate de statul comunist.

În consecință cu privire la apelul

declarat de reclamanții P.M.N., P.P.L. și P.F., a reținut următoarele:

Motivul privind nepronunțarea primei

instanțe, asupra capătului de cerere privind nulitatea absolută a actului

juridic de trecere în proprietatea statului, este apreciază nefondat, pentru că

prin hotărârea apelată, tribunalul a constatat că terenul a fost expropriat și

s-a raportat doar la suprafața expropriată care nu este însă, afectată de

utilități publice, atunci când a dispus restituirea. Așadar, chiar dacă nu a

menționat expres în dispozitivul sentinței, tribunalul s-a pronunțat asupra

acestui capăt de cerere prin considerente, apreciind evident, în baza

mențiunilor expuse anterior, că exproprierea s-a realizat în mod valabil, deci

că Decretul de expropriere nr. 114/1949 este valabil.

Așadar, nu se poate susține că

instanța de fond a omis a se pronunța asupra acestui capăt de cerere.

Curte de Casație și Justiție a

stabilit în mod irevocabil, prin Decizia nr. 1640/2007, caracterul unitar și

conjugat al celor două capete de cerere subsumate unei singure acțiuni, de

retrocedare, în temeiul Legii nr. 33/1994, capătul de cerere la care fac

referire acești apelanți constituindu-se într-o premisă, într-un aspect

prejudicial față de acest obiect stabilit de instanța de recurs, fără a avea o

individualitate bine determinată.

Verificând soluția tribunalului din

acest punct de vedere, Curtea a constatat că într-adevăr, decretul de

expropriere este valabil, pentru următoarele două argumente: pe de o parte, așa

cum am arătat în prima parte a considerentelor prezentei hotărâri, aceasta

reprezintă o problemă de drept dezlegată de instanța de recurs, prin Decizia nr.

1640/2007, iar pe de altă parte, chiar dacă nu s-a stipulat expres în cuprinsul

decretului, acordarea de despăgubiri pentru imobilele expropriate, autorii

reclamanților aveau posibilitatea ca atât în baza decretului, cât și a normelor

constituționale în vigoare în acea perioadă (art. 10 din Constituția din 1948),

să solicite acordarea de despăgubiri pe cale judiciară, nefăcându-se dovada

promovării și respingerii unei astfel de cereri. Ca atare, nu se poate invoca

faptul că restipularea acordării de despăgubiri în decret, ar atrage nulitatea

decretului, plata despăgubirilor reprezentând la momentul realizării

exproprierii, o obligație subsecventă exproprierii și ca atare, neplata lor nu

putea atrage nulitatea exproprierii, ci doar antrenarea răspunderii materiale,

acest motiv de apel a fost susținut ca nefondat, întrucât instanța de fond s-a

pronunțat și asupra acestui aspect. Pentru a tranșa însă, orice dispută, Curtea

a menționat expres că actul de expropriere este valabil, din punct de vedere

legal.

Referitor șa solicitarea reclamanților

de restituire a celorlalte suprafețe de teren instanța a reținut că din probele

administrate, s-a constatat că pentru o suprafață de 4.571 m.p., scopul

exproprierii nu s-a realizat, astfel încât în baza art. 36 din Legea nr. 33/1994,

se impune retrocedarea sa către apelanții - reclamanți, nerezultând că s-ar fi

făcut cu privire la imobil, vreo nouă declarare de utilitate publică. Această

suprafață este împărțită în mai multe loturi, deținute de diverse persoane,

pârâții justificându-și separat, calitatea procesuală pasivă în raport de lotul

în discuție.

Astfel, în ceea ce privește pe

intimații C.Ș. și C.M., aceștia ocupă terenul în suprafață de 1.528 m.p.,

individualizat în raportul de expertiză ca fiind lotul 10-11-28-27-9-10.

Intimații C.Ș. și C.M. au invocat în

apărare, uzucapiunea și în acest sens, au solicitat administrarea probei cu

martorii E.M. și S.F.

Martora E.M. a declarat că familia C. folosește

imobilul din 1970, ca adevărați proprietari, cultivându-l și nefiind tulburați,

iar prin 1992 și-au construit și o casă (fila 98 dosar prezent).

Martora S.F. a declarat că familia C. folosește

imobilul din 1969 - 1970, ca adevărați proprietari, cultivându-l și nefiind

tulburați, iar prin 1992 și-au construit și o casă pe teren (fila 99 dosar

prezent).

Curtea a reținut însă că pentru a se

uzucapa în condițiile art. 1890 C. civ., în situația în care posesorul nu se

întemeiază pe un just titlu, cum este cazul în speță, trebuie să fie

îndeplinite următoarele condiții: să existe o posesie de 30 de ani și posesia

să fie utilă, adică neviciată. Pentru a fi utilă posesia, trebuie deci, să fie

continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar.

Uzucapiunea trebuie invocată și dovedită de posesor, fie pe calea acțiunii

principale, fie pe cale de apărare.

În speță, din declarațiile coroborate

ale martorilor, rezultă că anul când intimații au ocupat terenul este 1970, așa

cum au declarat martorii audiați. Or, reclamanții au introdus prezenta cerere

de chemare în judecată, în 1999, an în care a intervenit întreruperea civilă a

prescripției achizitive, nefiind îndeplinită condiția exercitării unei posesii

de 30 de ani (ci doar de 29 de ani). Totodată, intimații nu au depus nici

înscrisuri de la organele financiare ale statului, în sensul că s-au înscris ca

proprietari și au achitat impozitele și taxele aferente, pentru a se putea

aprecia asupra unei reale posesii utile în acest interval de timp, sub aspectul

întrunirii depline a condițiilor ca posesia să fie publică și sub nume de

proprietar, depozițiile martorilor fiind apreciate de Curte ca fiind insuficiente,

sub acest aspect. Instanța Ie-a permis administrarea tuturor probelor pe care

acești intimați le-au solicitat (filele 69 - 70 dosar prezent). Condiția

determinantă rămâne însă aceea a neîmplinirii termenului de 30 de ani.

Pentru aceste considerente, constând

faptul că apărarea intimaților privind uzucapiunea nu este fondată și că

aceștia nu opun reclamanților, un titlu de proprietate (decizia de casare

arătând că hotărârea în uzucapiune nr. 6717/1998 a Judecătoriei Sectorului 3

București nu constituie un astfel de titlu), Curtea i-a obligat să lase

reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie, terenul în suprafață

de 1.527 m.p., situat în București, sector 3, individualizat ca fiind lotul

10-11-28-27-9-10, în raportul de expertiză.

În privința intimaților G.R. și G.F.,

expertiza efectuată în acest dosar, atestă că aceștia dețin lotul de 1.007

m.p., situat la aceeași adresă menționată, identificat prin lotul

28-27-26-25-19-20-21-22-23-24-28, în același raport de expertiză.

Intimații nu au prezentat vreun titlu

de proprietate, astfel încât au fost fi obligați și aceștia, să retrocedeze

reclamanților lotul menționat.

Reținând considerentele anterioare,

privitor la analizei excepția lipsei calității procesuale pasive a tuturor

părților, referitor la lotul 1-15-16-17-18-19-20-21-22-23-12-13, precum și

analiza primului motiv de apel al apelantului Statul Român prin Ministerul

Economiei și Finanțelor, Curtea i-a obligat pe acesta, în calitate de

expropriator, în temeiul art. 36 din Legea nr. 33/1994, să retrocedeze acest

lot, pentru care exproprierea nu și-a atins scopul, către reclamanți, Înalta Curte

de Casație și Justiție impunând prin decizia sa de recurs, verificarea

situației întregului imobil.

În ceea ce privește suprafața de 327

m.p., individualizată ca fiind lotul 16-2-26-25-19-18-17-16, în raportul de

expertiză, Curtea a constatat că nici pentru această suprafață, exproprierea nu

și-a atins scopul, întrucât, deși îngrădită de școală, ea este neîngrijită și

plină de vegetație sălbatică, astfel încât nu servește nevoilor învățământului

și în consecință se impune retrocedarea și a acestei suprafețe.

Având în vedere faptul îngrădirii de

către școală, Curtea i-a obligat intimații Ministerului Educației, Cercetării

și Tineretului și Consiliul General al Municipiului București, să retrocedeze

reclamanților, acest lot.

Curtea nu a reținut incidența

prevederilor art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995, cu privire la această

suprafață, în sensul stabilirii proprietarului ca fiind exclusiv intimatul

Ministerului Educației, Cercetării și Tineretului, întrucât lotul nu servește

învățământului, neincluzându-se așadar, în baza materială proprietate a acestui

minister.

Raportat la toate considerentele

dezvoltate, în special la cele care privesc primul motiv de apel al apelantului

Statul Român, Curtea a constatat că intimatul - pârât Ministerului Educației,

Cercetării și Tineretului era proprietarul parcelelor 1, 2 și 3 din raportul de

expertiză C.V.S. (actualele parcele nr. 4 - teren handbal, nr. 1 - teren

handbal și teren liber din stânga grădiniței, privind dinspre Intrarea

Industriilor - fila 296 dosar prezent), dreptul de proprietate care izvora din

prevederile art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995 menționate, raportat la

destinația actuală de terenuri deservind școala, respectiv aferent școlii și

grădiniței, constituindu-se în baza materială a învățământului.

Cu toate acestea, deși s-a dispus

retrocedarea acestor suprafețe de către tribunal, acest pârât interesat (ca

proprietar în temeiul legii menționate) - Ministerul Educației, Cercetării și

Tineretului nu a înțeles să atace hotărârea cu apel, astfel încât dispoziția

instanței de fond, de retrocedare a acestor terenuri, a intrat în puterea

lucrului judecat, prin neapelare de către partea interesată.

Chiar dacă s-ar considera că această

dispoziție nu a intrat în puterea lucrului judecat, Curtea, în temeiul

argumentelor prezentate în legătură cu criticile de fond invocate prin apelul

pârâtului Statul Român, pe care Ie-a considerat neîntemeiate, a apreciat că soluția

de restituire și a acestor parcele, este legală și temeinică, astfel încât a

dispus menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs reclamanții P.F., P.M.N., P.P.L. și pârâții C.M. și C.Ș., Consiliul General

al Municipiului București, Ministerul Educației, Cercetării și Industriei

precum și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Recursul reclamanților P.M.N., P.F. și

P.L.

prin Decretul de expropriere nr. 114/1949 examinat în cauză s-ar fi respectat

normele legale în vigoare.

Astfel art. 6 din legea nr. 213/1998

impune instanțelor judecătorești sesizate cu acțiuni în revendicare să facă

aprecieri cu privire la valabilitatea titlului statului, atât din perspectiva

Constituției aflate în vigoare la acea dată cât și din perspectiva normelor

generale de drept aplicabile și a Tratatelor și Pactelor Internaționale la care

România era parte.

Printre actele normative aflate în

vigoare la acel moment recurenții au indicat Constituția din anul 1948 și art. 480

și 481 C. civ., exproprierea pentru cauze de utilitate publică fiind prevăzută

în ambele acte normative în schimbul unei drepte și prealabile despăgubiri.

Prin urmare, exproprierea a fost

nelegală deoarece autorul lor nu a primit despăgubirea prevăzută de lege.

În aceste condiții contraargumentul de

îndrumare al instanței de apel care arată că autorii lor puteau solicita

acordarea de despăgubiri pe cale judiciară, nu schimbă cu nimic situația

inexistenței despăgubirilor, fiind o aplicare greșită a legii.

Tot astfel nu poate fi reținută nici

motivarea conform căreia chestiunea valabilității decretului de expropriere

este o problemă de drept care a fost dezlegată de instanța de recurs prin Decizia

nr. 1640/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin reținerea naturii

juridice a cererii ca fiind o acțiune în temeiul Legii nr. 33/1994.

dispozițiile Legii nr. 20/2001 prin dispoziția de nerestituire a suprafeței lor

de teren ocupate de Școala Generală și Grădinița de copii precum și clădirea în

care funcționează grădinița.

Acțiunea recurenților în revendicare

promovată în anul 1999 s-a întemeiat în principal pe susținerea conform căreia

statul nu a preluat niciodată, în mod valabil, de la autorul lor, terenul în

litigiu.

Deși parte din acest teren este

afectat de utilități publice - școala și grădinița, se poate dispune

restituirea în natură, moștenitorilor fostului proprietar, față de modificările

aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 (a se vedea anexa nr. 2 cu

lista imobilelor ce intră sub incidența art. 16 din Legea nr. 10/2001

republicată), legiuitorul stabilind în sarcina fostului proprietar sau

moștenitorilor acestuia, o serie de obligații ulterioare restituirii, dispoziții

aplicabile în cauză ca efect al art. 51 din Legea nr. 10/2001.

Din probatoriul administrat în cauză

rezultă că imobilul revendicat nu a fost declarat de utilitate publică, și nu

are prevăzute investiții de realizat, dovada certă a acestui fapt fiind dată de

pârâții G. care s-au instalat pe acest teren, ca de altfel și alte persoane,

demonstrând astfel că nu există nici un interes pentru acest teren.

Prin urmare solicită a se constata

nulitatea măsurii de trecere în proprietatea statului a terenului în suprafață

de 17.500 m2, prin modificarea deciziei instanței de apel.

În aceste condiții solicită lăsarea în

deplină proprietate și liniștită posesie a terenului în suprafață de 539 m2,

situat în punctele 1-12-14-15-1, terenul în suprafață de 1170 m

2

situat în punctele 12-14-15-16-17-18-19-20-21-22-23-24-12, terenul în suprafață

de 327 m

2

situat în punctele 16-2-26-25-19-18-17-16 și terenul în

suprafață de 9512 m

2

, urmând ca instanța să omologheze varianta trei

din expertiza N.A.

Solicită cheltuieli de judecată.

Recursul formulat de pârâții C.Ș. și C.M.

este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. și în subsidiar pe

dispozițiile art. 304 pct. 6, 8, 9 C. proc. civ., solicitând respingerea

capătului de acțiune privind constatarea nulității absolute a actului juridic

de trecere în proprietatea statului și respingerea ca nefondată a acțiunii în

revendicare formulată împotriva lor.

deciziei recurate figurează constatarea valabilității actului de expropriere,

încălcând grav principiul disponibilității prevăzut în art. 129 alin. (6) C.

proc. civ., pronunțând atât plus petita cât și minus petita, motiv de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. astfel: instanța a constatat

valabilitatea decretului de expropriere deși nu a cerut-o nimeni și nu a

respins cererea privind constatarea nulității actului de expropriere cerut de

parte.

a art. 35 și 36 din Legea nr. 33/1994, potrivit cu care dreptul real stabilit

de legea specială este un drept de creanță împotriva expropriatorului, supus

termenului general de prescripție de trei ani.

Caracterul special al dispozițiilor art.

35 și 36 din Lege este întărit și de art. 37 din Lege care evidențiază că

aplicarea condițiilor de expropriere stabilite prin legea specială vizează

imobilele expropriate după data de 2 iunie 1994 și eventual cele aflate în curs

de expropriere la data apariției legii speciale.

Pentru identitate de rațiune în mod

vădit în contradicție cu Decizia nr. 6/1999 a Înaltei C