ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4660/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1895 din 18 decembrie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea reclamanților I.G.A. și I.V., în contradictoriu cu pârâții B.M., D.C.V., D.E., D.M., N.E., SC H.N. SA și Municipiul București, prin Primarul General, a constatat nulitatea titlului statului asupra imobilului situat în București, a admis capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între pârâți, au fost obligați pârâții persoane fizice și pârâtul Municipiul București, să lase în deplină proprietate și liniștită posesie, reclamanților, imobilul în litigiu, compus din teren în suprafață de 480 m.p.

și construcție. S-a reținut că situația de fapt a cauzei pendinte este cea stabilită de instanța de recurs, în condițiile art. 315 C. proc. civ., ocazie cu care s-a statuat și asupra chestiunii calității procesuale active a reclamanților. Imobilul în litigiu a fost dobândit, astfel; terenul în suprafață de 340 m.p. a fost cumpărat de numitul A.A., prin actul de vânzare-cumpărare înscris în cartea funciară nr. X/1938; prin actul de donație datat 13 aprilie 1938, A.A. a donat soției sale, A.E., jumătate din terenul viran la acea dată, ulterior, pe acest teren fiind ridicată o construcție pe care soții și-au împărțit-o printr-un partaj voluntar la data de 21 septembrie 1940, încheiat în formă autentică; A.A.

a decedat la data de 29 noiembrie 1996, iar potrivit certificatului de moștenitor din 24 septembrie 1971, eliberat de Notariatul de stat Sector 1 București, întreaga moștenire a fost culeasă de soția acestuia; A.E. a decedat la data de 03 ianuarie 1979, întreaga avere a acesteia fiind testată, prin testamentul olograf din 06 august 1972, în favoarea fratelui I.M. și a nepotului acesteia, I.A.; de pe urma defunctului I.M. au rămas ca moștenitori, reclamanții, conform certificatului de moștenitor din 1979. Imobilul în litigiu a fost preluat de către stat în baza Decretului nr. 92/1950, în anexa la acest decret figurând A.A. și A.E. cu 2 apartamente în București.

Tribunalul a analizat prioritar valabilitatea titlului cu care statul a preluat imobilul în discuție de la autorii reclamanților - instanța fiind abilitată să examineze această chestiune în baza art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia - apreciindu-se că acest aspect vizează atât capătul de cerere privind nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, cât și acțiunea propriu-zisă în revendicare de drept comun. S-a apreciat astfel că, în pricina de față, sunt incidente dispozițiile art. 966 C. civ., sub aspectul ilicității cauzei la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare - cauza fiind considerată ca fiind ilicită și atunci când se referă la încălcarea dispozițiilor legale imperative.

Cauza ilicită atrage corelativ și nulitatea actului juridic pentru fraudarea legilor, în situația în care anumite norme legale au fost folosite nu în scopul în care au fost edictate, ci pentru eludarea altor norme legale imperative. Pentru situația cauzei pendinte, Tribunalul a reținut că actele de vânzare-cumpărare ale pârâților, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, au avut la bază o cauză ilicită, situație care conjugată cu fraudarea intereselor reclamanților, a condus la sancțiunea constatării nulității absolute a acestora. Pârâții-persoane fizice nu au depus toate diligentele necesare aflării situației juridice a imobilului în litigiu, omisiune ce constituie o gravă neglijență, vecină cu dolul, ceea ce înseamnă rea-credință, diametral opusă bunei-credințe.

Ca urmare a constatării nulității ridurilor de proprietate ale pârâților-persoane fizice, Tribunalul a concluzionat că aceștia au calitatea de posesori neproprietari ai imobilului, astfel că în baza art. 480 C. civ., i-a obligat atât pe pârâții persoane fizice, cât și pe pârâtul Municipiul București, care a redobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, ca efect al nulității contractelor de vânzare-cumpărare, să lase în deplină proprietate și liniștită posesie, reclamanților, imobilul în litigiu. Prin decizia civilă nr. 568 din 11 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile pârâților.

Pentru a pronunța această hotărâre au fost avute în vedere următoarele considerente de fapt și de drept: Susținerile apelantului Municipiul București în ceea ce privește invocarea dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 10/2001, au fost apreciate ca neîntemeiate, întrucât acțiunea reclamanților a fost depusă în instanță la data de 15 ianuarie 1997, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că dispozițiile acestui act normativ nu sunt incidente în cauză. Drept consecință, s-a considerat că nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nici în ceea ce privește acordarea de despăgubiri foștilor proprietari pentru imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995, către chiriași.

În ceea ce privește titlul statului, s-a reținut că la momentul formulării acțiunii, instanțele puteau aprecia asupra valabilității titlului statului în raport de dispozițiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998. Contractele de vânzare-cumpărare încheiate pentru imobile care nu cădeau sub incidența legii de către Municipiul București sunt lovite de nulitate absolută, astfel că pot fi invocate dispozițiile art. 948 C. civ. - frauda la lege. S-a apreciat că sintagma „fraudă la lege” poate fi interpretată în sensul de încălcare a unor dispoziții imperative prevăzute într-un act normativ. S-a apreciat totodată că susținerile apelanților-pârâți referitoare la îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru ca imobilul să intre sub incidența Legii nr. 112/1995, sunt nefondate.

Chiar dacă inițial reclamanții au formulat cerere de despăgubiri în baza Legii nr. 112/1995, ulterior, respectiv în cursul anului 1997, au formulat acțiune în justiție, solicitând în mod expres restituirea în natură a imobilului și constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâții-persoane fizice. Atât acțiunea în revendicare, cât și acțiunea în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare au fost analizate de instanță din perspectiva dreptului comun, deoarece litigiul a fost dedus judecății înainte de intrarea în vigoare a legii speciale de restituire, respectiv Legea nr. 10/2001. În acest context, au fost înlăturate dispozițiile Legii nr. 10/2001, dar și cele ale Legii nr. 1/2009, care nu sunt incidente în cauză.

Tribunalul a statuat că imobilul a fost preluat în mod abuziv de către stat, prin aplicarea greșită a dispozițiilor Decretului nr. 92/1950, întrucât imobilul era folosit drept locuință. Așadar, imobilul a fost preluat fără titlu, iar acest aspect ce nu a fost contestat pe calea apelului de către pârâții-persoane fizice. Apelantul-pârât Municipiul București nu a contestat pe fond preluarea abuzivă, acesta invocând doar imposibilitatea analizării de către instanță a acestui aspect, excepțiile referitoare la chestiunea inadmisibilității și a lipsei de interes fiind de altfel respinse de instanță. În aceste circumstanțe, constatarea nevalabilității ridului statului a intrat în puterea lucrului judecat, ceea ce înseamnă că imobilul nu putea intra sub incidența dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 112/1995.

Concluzia finală a instanței de apel a fost în sensul că, încheierea contractelor de vânzare-cumpărare cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legii intra sub incidența sintagmei prevăzută de art. 948 C. civ. - fraudă la lege - constituind prin urmare un motiv de nulitate absolută. În cauza Străin contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, vânzarea de către stat unor terți de bună-credință a bunului altuia, chiar dacă este anterioară confirmării definitive în instanță a dreptului de proprietate al reclamantului, combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate, contrară art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

În cauza Porțeanu contra României, s-a statuat totodată că vânzarea imobilului în baza Legii nr. 112/1995 - act normativ care nu permitea decât înstrăinarea unor bunuri dobândite în mod legal - a împiedicat reclamanta să se bucure de dreptul său de proprietate, fără să-i fie acordată vreo despăgubire pentru această privare. S-a apreciat, în acest context, în mod judicios că pentru înlăturarea ingerinței statului în exercitarea dreptului de proprietate al reclamanților se impune admiterea acțiunii în revendicare și restituirea în natură a imobilului către intimații-reclamanți. În raport de jurisprudența instanței de contencios european, respectiv cauza Străin contra României și cauza Porțeanu contra României, trebuie adoptat un remediu efectiv pentru încălcarea dreptului de proprietate al reclamanților, chiar și în situația în care bunul a fost vândut unor terți de bună-credință.

Constatarea nelegalității naționalizării constituie cauza juridică pentru admiterea acțiunii în revendicare, dar totodată și pentru admiterea acțiunii în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți cu autoritățile române. În cauza Tudor Tudor contra României, instanța europeană a statuat că persoana care a cumpărat un imobil în baza Legii nr. 112/1995, fiind însă evins în cadrul acțiunii în revendicare, are remediu efectiv în baza dreptului intern, având posibilitatea de a obține o creanță certă împotriva Statului Român. Împotriva deciziei instanței de apel au formulat cerere de recurs la data de 22 decembrie 2009, pârâții B.M., D.M., D.C.V. și D.E., prin care au criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte: Potrivit art. 295 C. proc.

civ., instanța de apel trebuia să verifice în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, fără a face abstracție de legea specială aplicabilă în cauza de față, respectiv de situația de bună-credință a pârâților la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare. Situația de fapt a cauzei pendinte a evidențiat că reclamanții, prin cererea înregistrată la data de 23 iunie 1996, au solicitat acordarea de despăgubiri, situație în care atât vânzătoarea, cât și cumpărătorii au încheiat contractele de vânzare-cumpărare cu bună-credință și cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. În atare situație, contractele nu sunt lovite de nulitatea absolută, așa cum au stabilit instanțele anterioare.

Deși în cauză sunt aplicabile prevederile legilor speciale, respectiv Legea nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001, Legea nr. 1/2009, conform principiului specialia generalibus derogant, aspect lămurit și stabilit și prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a instanței supreme, instanța de fond nu a analizat buna-credința a apelanților. Contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate în baza și cu respectarea prevederilor legii speciale în materie - Legea nr. 112/1995 - ceea ce însemna că instanța de fond trebuia să aprecieze condițiile de formă și de fond ale încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, raportat la actul normativ în baza căruia s-au încheiat.

În lipsa unei solicitări de restituire în natură, precum și în lipsa unor notificări din partea reclamanților referitoare la restituirea în natură, buna-credință a apelanților nu era doar prezumată în temeiul art. 1899 C. civ., ci era și dovedită, întrucât statul, autor al deposedării reclamantelor, deținea imobilul în virtutea legii, deci cu titlu, cel puțin în sens formal, câtă vreme nu se stabilise contrariul. Cu privire la acest aspect s-a pronunțat și Curtea Constituțională, sesizată cu excepția de neconstituționalitate a art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care a statuat ca adoptarea soluției legislative prevăzută de art. 46 alin. (2), „a fost impusă legiuitorului de împrejurarea că în această materie eroarea comună cu privire la concordanța dintre aparență și realitate și-a avut suportul în cadrul legislativ în vigoare la acel moment, care confirmă forța unei prezumții juris et de jure, ca proprietarul aparent, statul, este adevăratul proprietar”.

Art. 46 din Legea nr. 10/2001 consacră legislativ valabilitatea actelor de înstrăinare ale imobilelor preluate în mod abuziv, sub condiția respectării legilor în vigoare la data înstrăinării, cu condiția bunei-credințe la încheierea actului. În acest sens, legiuitorul a înțeles să acorde preferința dreptului dobândit prin actul de înstrăinare subsecvent, în defavoarea proprietarului, deposedat de regimul comunist, oferindu-i acestuia o serie de măsuri compensatorii. Această soluție este în concordanță cu practica instanței europene, care prin decizia din 19 octombrie 2008, a statuat că persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună-credință să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat aceste bunuri în trecut, apreciind că restituirea imobilelor astfel dobândite către foștii proprietari reprezintă o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În concluzie, s-a susținut că, în speță, sunt aplicabile prevederile legii speciale conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. Din situația de fapt a dosarului a rezultat că, la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, imobilul nu făcea obiectul unei cereri de restituire în natură. Mai mult, pârâții nu au fost notificați de către reclamanți cu privire la intenția de revendicare în natură a imobilului în litigiu. De asemenea, s-a susținut că pârâții-cumpărători îndeplineau condițiile prevăzute de Legea nr. 112/1995, de a cumpăra imobilele în care locuiau în calitate de chiriași, ceea ce înseamnă că vânzarea-cumpărarea s-a realizat cu respectarea condițiilor de formă și de fond prevăzute de această lege.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează: Imobilul în litigiu a fost preluat în patrimoniul statului în baza Decretului nr. 92/1950, și, pornind de la această premisă de fapt, prima instanța, în mod prioritar, a analizat valabilitatea titlului statului - apreciind că de dezlegarea acestei chestiuni depinde atât capătul de cerere privind nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, cât și acțiunea propriu-zisă în revendicare - concluzia explicită a acestei instanțe fiind în sensul că imobilul în litigiu a fost trecut fără titlu valabil în stăpânirea statului. În drept, s-a reținut că la momentul formulării acțiunii, instanțele de judecată puteau aprecia asupra valabilității titlului statului în baza dispozițiilor exprese ale art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

Faptul că imobilul în litigiu a trecut în stăpânirea statului fără titlu valabil, în condițiile în care această statuare a primei instanțe de judecată nu a fost criticată în apel, a intrat sub protecția conferită de instituția puterii lucrului judecat, cu toate consecințele ce derivă din aceasta asupra raporturilor juridice configurate între părți. Cu alte cuvinte, se poate susține cu deplin temei că s-a clarificat, în termenii unei hotărâri judecătorești irevocabile, situația juridică a imobilului în litigiu la data trecerii acestuia în stăpânirea statului, chestiune relevantă pentru cauza pendinte, dat fiind cadrul procesual de învestire, respectiv pretențiile/susținerile concrete ale părților cu interese contrare din dosarul de față.

Recurenții-pârâți deși au invocat în mod corect conținutul normativ al art. 295 C. proc. civ. - instanța de apel va verifica în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță - aceștia ajung la o concluzie total greșită atunci când se referă punctual la situația redată în paragraful anterior, ignorând cu evidență faptul că, în apel, nu se poate rediscuta fondul litigiului nici ultra apellatum, nici ultra iudicati.

În ceea ce privește critica referitoare la aplicabilitatea în cauză a prevederilor legilor speciale - Legea nr. 10/2001, respectiv Legea nr. 1/2009, prin efectul principiului specialia generalibus derogant, aspect ce ar fi fost lămurit și stabilit prin decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 a instanței supreme - aceasta nu este întemeiată, pentru următoarele considerente: Prin decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a stabilit cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești că, în concursul dintre legea specială și legea generală prioritate are legea specială, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres in legea specială și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Este adevărat că prin decizia menționată s-a făcut aplicarea unor principii de drept, însă problemele de drept dezlegate au avut în vedere, așa cum în mod expres se arată în considerentele deciziei, față de limitele învestirii stabilite prin recursul în interesul legii declarat, acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Or, principiile care au stau la baza soluționării recursului în interesul legii nu pot fi invocate în prezentul litigiu, față de circumstanțele speciale ale cauzei de față; pe de o parte, data învestirii instanțelor, pe de altă parte, normele juridice pe care reclamanții au înțeles să le invoce în susținerea cererilor formulate. Astfel, acțiunea reclamanților a fost depusă în instanță la data de 15 ianuarie 1997, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că dispozițiile acestui act normativ nu sunt incidente în cauză, litigiului de față fiindu-i pe deplin aplicabil cadrul legal configurat de dispozițiile Legii nr. 112/1995 (cel puțin din perspectiva clarificării domeniului de incidență a legii), respectiv cele ale dreptului comun în materie de nulitate și revendicare imobiliară, art. 948, art. 966, art. 480 și 481 C. civ.

Chiar dispozițiile art. 47 alin. (1) ale Legii nr. 10/2001, în forma inițială, au stipulat în mod expres că prevederile prezentei legi sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea acestei legi, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei, context legal care a conferit persoanei interesate posibilitatea concretă de a opta între cele două modalități concrete de realizare a drepturilor/intereselor lor legitime - dispozițiile de drept comun sau dispozițiile legislației speciale, respectându-se în acest fel principiul disponibilității acestei părți în procedurile judiciare.

Criticile de nelegalitate referitoare la fondul raportului juridic litigios nu pot fi reținute, întrucât instanțele anterioare au avut în vedere considerente relevante pentru cauza pendinte, premisa raționamentului juridic fiind reprezentat de faptul că actul normativ care a constituit temeiul perfectării contractelor de vânzare-cumpărare deținute de pârâții-persoane fizice - Legea nr. 112/1995 - are ca obiect de reglementare doar bunurile imobile, cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, cu titlu (art. 1). În acest context legislativ și în condițiile în care s-a clarificat situația juridică a imobilului în litigiu la data trecerii acestuia în stăpânirea statului - constatarea primei instanțe privind nevalabilitatea titlului statului având deja caracter irevocabil - singura concluzie judicioasă ce se impunea a fi reținută în cauză era aceea că imobilul nu putea constitui obiect al convențiilor de vânzare-cumpărare încheiate la solicitarea chiriașilor, pentru simplu fapt că acesta nu intra sub incidența dispozițiilor actului normativ sus-menționat.

De altfel, dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, condiționează în mod expres vânzarea apartamentelor către chiriași, de nerestituirea lor în natură, foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, ceea ce înseamnă că rezolvarea cererilor formulate de persoanele îndreptățite la restituire, de către organele abilitate administrative sau judecătorești - era neîndoielnic prioritară oricărei vânzări pe seama chiriașilor. De asemenea, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 9 și art 17-18 din Legea nr. 112/1995, rezultă că numai după finalizarea și epuizarea efectivă a tuturor procedurilor (administrative și judecătorești) conferite de legiuitor foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, se putea vorbi de împlinirea condiției prescrise de legiuitor în mod imperativ, respectiv circumscrierea obiectului vânzării, desemnat prin expresia „apartamentele ce nu se restituie foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora”.

Împrejurarea că s-a formulat o cerere de acordare de despăgubiri pentru imobilul în litigiu, nu reprezintă un argument în favoarea susținerii punctului de vedere al recurenților-pârâți - întemeiat pe ideea de bună-credință a acestora la momentul perfectării contractelor de vânzare-cumpărare - întrucât prefigurarea unui astfel de interes patrimonial din partea fostului proprietar, trebuia să constituie pentru părțile interesate să contracteze, motivația clarificării situației juridice a imobilului, de care depindea, de altfel, însăși incidența actului normativ în discuție.

Necesitatea lămuririi situației juridice a imobilelor solicitate a fi înstrăinate, trebuia să constituie obligația prioritară a organelor abilitate să aplice legea, date fiind și considerentele Deciziei nr. 73 din 19 iulie 1995 a Curții Constituționale, care au statuat în sensul următor; în privința locuințelor preluate de stat fără titlu, ceea ce înseamnă inexistenta unei reglementari care să reprezinte temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost desființat legal, astfel încât, statul nefiind proprietar, asemenea imobile nu pot fi incluse în categoria celor avute în vedere într-o lege al cărui obiect de reglementare este situația juridica a locuințelor trecute în proprietatea statului.

A. proceda altfel înseamnă a recunoaște explicit unei asemenea dispoziții legale, efect constitutiv de drepturi în favoarea statului, situație care s-ar putea justifica doar printr-o retroactivitate a legii, lucru inacceptabil într-o societate democratică.

Situația de fapt, astfel cum aceasta a fost configurată în cauză - prin contribuția exclusivă a instanțelor fondului, singurele abilitate să evidențieze pe deplin situația de fapt a raportului juridic dedus judecății - au îndreptățit instanțele anterioare să aprecieze că, în speță, sunt incidente dispozițiile art. 948 și art. 966 C. civ., sub aspectul ilicității cauzei la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, cu precizarea că ilicitatea cauzei poate însemna și o ipoteză concretă de încălcare a unor dispoziții legale imperative - în speță, art. 1 din Legea nr. 112/1995, respectiv o acțiune de fraudare a legii, atunci când normele legale nu au fost folosite în scopul pentru care au fost edictate, ci pentru eludarea altor norme legale imperative.

Concluzia corectă a tribunalului, confirmată de instanța de apel, a fost în sensul că actele de vânzare-cumpărare ale pârâților au avut la bază o cauză ilicită, situație care, coroborată cu consecința directă a fraudării intereselor reclamanților, se impunea a fi invalidată prin constatarea nulității acestor acte de înstrăinare. Sub aspectul bunei-credințe a părților la data perfectării contractului și care întemeiază în mare parte apărările formulate în cauză, se impun următoarele constatări: Fiind vorba de un imobil preluat în mod abuziv de stat, de principiu, organele statului, care au reprezentat statul sau unitățile administrativ-teritoriale, nu pot invoca și nici susține pe temeiuri de drept valabile, considerente rezonabile în ceea ce le privește, întrucât acestea cunoșteau sau trebuiau să cunoască situația juridică reală a imobilului la data încheierii contractului.

În ceea ce îi privește pe cumpărătorii locuințelor, buna-credință, prin raportare la conținutul normativ al art. 1169 C. civ., respectiv art. 1899 alin. (2) C. civ., presupunea credința eronată, dar lipsită de orice culpă a cumpărătorului în existența unei situații juridice reale a locuinței cumpărate, ce rezulta dintr-o aparență înșelătoare, conform căreia ar dobândi bunul de la adevăratul proprietar. Reaua-credință constă în prevalarea cumpărătorului de o situație căreia îi cunoștea sau trebuia să-i cunoască viciile.

În contextul legislativ prescris anterior, dat fiind obiectul concret de reglementare al legii, respectiv scopul acesteia - asigurarea în condițiile legii a reparației civile către foștii proprietari sau moștenitorii acestora, inclusiv măsuri concrete și benefice pentru situația chiriașilor din imobilele vizate de acest act normativ - voința oricărui om prudent și diligent, interesat să cumpere în condiții de deplină legalitate, trebuia să fundamenteze o acțiune prioritară de clarificare a situației juridice a imobilului și numai după aceea să se angajeze în perfectarea contractului.

Circumstanțele particulare ale cauzei pendinte au evidențiat că reclamanții, prin cererea înregistrată la data de 23 iunie 1996, au solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul naționalizat, situație în care părțile contractante erau obligate să se preocupe de chestiunea situației juridice a imobilului, întrucât de aceasta depindea însăși aplicabilitatea actului normativ vizat pentru perfectarea contractelor de vânzare-cumpărare, situație ce impunea dovada unor acțiuni concrete de diligență și previziune din partea dobânditorului.

Pe de altă parte, cât timp existau date concrete care contraziceau aparența de proprietar a statului - în special, modalitatea specifică de preluare a bunului imobil în stăpânirea statului, prin naționalizare - părțile contractante erau obligate să se abțină de la contractare, sancțiunea nulității reprezentând consecință directă a oricărei forme de încălcare a normelor legale imperative, sub aspectul condițiilor de valabilitate a înstrăinării de bunuri.

Fiind pe deplin clarificată situația juridică a imobilului în litigiu prin contribuția instanțelor fondului, constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare se impunea, pe de o parte, pentru nesocotirea dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 112/1995, care circumscriau strict obiectul de aplicare a acestui act normativ, iar, pe de altă parte, din perspectiva principiului legalității, principiu fundamental de drept ce trebuie să guverneze angajamentul juridic al persoanelor fizice sau juridice în circuitul civil al bunurilor. Așadar, pârâții-cumpărători ai locuințelor erau obligați să respecte prescripția explicită a legii și, prin urmare, să se angajeze juridic doar cu privire la locuințele trecute cu titlu valabil în patrimoniul statului.

Aceeași sancțiune juridică se impunea însă și din perspectiva unui alt principiu de drept, de natură convențională - Convenția Europeană a Drepturilor Omului - principiul preeminenței dreptului, din perspectiva căruia trebuie interpretate orice dispoziții interne sau de drept internațional care vizează în mod explicit conținutul unui drept fundamental, cum este dreptul de proprietate. Principiul securității raporturilor civile ar putea constitui un argument pe deplin valabil pentru menținerea unei anumite situații juridice, în circumstanțe de fapt și de drept care să nu implice pentru partea care solicită apărarea unui drept fundamental - dreptul de proprietate asupra imobilului - o sarcină specială și disproporționată.

Criticile recurenților-pârâți susținute pe temeiul dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001 - text de lege care consacră legislativ valabilitatea actelor de înstrăinare ale imobilelor preluate în mod abuziv, sub condiția respectării legilor în vigoare la data înstrăinării, cu condiția bunei-credințe la încheierea actului - nu pot fi primite față de cadrul procesual de învestire, clarificat în paragrafele anterioare, respectiv față de garanțiile ce trebuie să însoțească dreptul de proprietate, dovedit în patrimoniul reclamanților.

Invocarea unora din ideile consacrate în jurisprudența instanței europene - conform cărora persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună-credință să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat aceste bunuri în trecut - în circumstanțele cauzei pendinte, nu poate fi primită, întrucât raportul juridic litigios a pus în discuție interesele mai multor părți cu interese contrare, într-un context legislativ intern și internațional care obliga, în esență, la respectarea principiilor legalității la momentul perfectării angajamentelor juridice, respectiv la garantarea exercițiului atributelor depline ale dreptului de proprietate, ca drept fundamental, în patrimoniul părților reclamante.

Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâți ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții B.M., D.M., D.C.V. și D.E. împotriva deciziei nr. 568 din 11 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 septembrie 2010.