ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8577/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8577/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 19 septembrie

2008, pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, reclamanta P.G. a chemat în

judecată pe pârâtul Municipiul București, prin Primarul General și a solicitat

instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nulitatea

absolută a Contractului de donație autentificat din 7 noiembrie 1967, prin care

autorii săi au donat statului terenul viran în suprafață totală de 838,5 mp,

situat în București.

Prin Sentința civilă

nr. 14784 din 12 noiembrie 2008, Judecătoria sectorului 1 București a declinat

competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului București, având

în vedere că reclamanta a evaluat terenul la suma de 600.000 RON.

Prin Sentința civilă

nr. 667 din 28 aprilie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

admis acțiunea formulată de reclamantă, a constatat nulitatea absolută a

Contractului de donație autentificat din 7 noiembrie 1967 de Notariatul de Stat

al Raionului 30 Decembrie București, încheiat între R.C. și M., în calitate de

donatori și Sfatul Popular al Raionului 30 Decembrie, în calitate de donatar și

a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

În considerentele

acestei sentințe, prima instanță a reținut următoarele:

Prin Contractul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. X de Tribunalul Ilfov, secția Notariat,

C.R. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului, stăpânindu-l împreună

cu soțul său, M.R., până în anul 1967 când, prin Contractul de donație

autentificat din 7 noiembrie 1967, terenul în litigiu, în suprafață de 838,50

mp, a fost donat Sfatului Popular al Raionului 30 Decembrie.

Din înscrisurile

depuse la dosar, prima instanță a reținut că R.M. a fost reținut de organele

Ministerului Afacerilor Interne începând cu data de 06 mai 1950 până la data de

06 mai 1955, pentru activitate contra clasei muncitoare, fiind internat într-o

colonie de muncă și pus în libertate înainte de expirarea măsurii, fără a se

pronunța împotriva sa o hotărâre judecătorească de condamnare.

S-a mai reținut că,

în anul 1949, soții R. au fost evacuați din locuința lor situată în București,

str. H. Locuința a fost preluată de stat, iar bunurile mobile aflate în

locuință au fost confiscate.

Referitor la terenul

în litigiu, învecinat cu terenul pe care se afla locuința, prima instanță a

reținut că acesta a fost preluat în proprietatea statului ca bun abandonat, în

baza Decretului nr. 111/1951, astfel cum reiese din cărțile de judecată civile

X și nr. Y, însă acestea au fost reformate prin Sentințele civile nr. 1917 din

24 mai 1956, respectiv nr. 1300 din 22 mai 1956, pronunțate de Tribunalul

Popular al Raionului Grivița Roșie, cele 4 parcele, nr. A, B, C și D, care

compuneau terenul în litigiu, fiind retrocedate soților R.

În ceea ce privește

condițiile de validitate ale Contractului de donație autentificat sub nr. X,

tribunalul a reținut, pe baza probelor administrate, că, la momentul încheierii

contractului de donație, donatorii C. și M.R. nu au avut intenția de a dona

terenul în suprafață de 838,50 mp, obiect al contractului, manifestarea de

voință nefiind exprimată cu scopul real de a produce efecte juridice, deoarece

a lipsit intenția serioasă de a-l gratifica pe donator, în sensul de a-i

procura, în mod irevocabil, un folos patrimonial.

Astfel, din

declarația martorei B.M., tribunalul a reținut că actul de donație a fost

încheiat sub presiunea autorităților timpului, soții R. fiind supuși permanent

la presiuni psihice din partea organelor statului comunist, în condițiile în

care M.R. a efectuat o detenție de 5 ani, iar anterior detenției soții au fost

deposedați de toate bunurile proprii și mutați într-o cameră la subsolul unui

bloc. Declarația acestui martor se coroborează cu declarația martorei A.E., dar

și cu celelalte înscrisuri din care rezultă evacuarea soților R., internarea

lui M.R. într-o colonie de muncă și preluarea tuturor bunurilor acestora.

Tribunalul a

constatat că obligației născute din contractul de donație îi lipsește cauza,

iar conform art. 966 C. civ. „obligația fără cauză (…) nu poate avea niciun

efect”, astfel încât, văzând și dispozițiile art. 948 pct. 4 C. civ., apreciind

că la încheierea contractului a fost nesocotită o cerință esențială pentru

validitatea acestuia, sancționată cu nulitatea, a fost admisă acțiunea și s-a

constatat nulitatea absolută a contractului de donație.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâtul Municipiul București, iar prin Decizia nr. 738

A din 07 decembrie 2010 a Curții de Apel București, apelul a fost respins ca

nefondat.

Instanța de apel a

avut în vedere următoarele considerente:

Prin sentința apelată

s-a reținut nulitatea absolută a contractului de donație ca urmare a

constatării lipsei intenției de a gratifica, care atrage lipsa cauzei actului

juridic, în temeiul art. 966 și art. 948 pct. 4 C. civ.

Argumentele din apel

susținute de apelantul pârât sunt străine de motivul de nulitate a actului

juridic, reținut în hotărâre. Astfel, apelantul invocă aspecte privind

existența și valabilitatea consimțământului, respectiv, condițiile de formă ale

actului de donație, deși, nici prin acțiunea introductivă și nici în

considerentele hotărârii apelate nu se reține vreun motiv de nulitate care să

aibă legătură cu consimțământul donatorilor sau condițiile de formă ale actului

juridic.

Împrejurarea că

autorii reclamantei și-au exprimat consimțământul de a dona imobilul nu exclude

posibilitatea ca această manifestare de voință să fie lipsită de cauză

juridică. Or, tocmai acest aspect s-a constatat de către tribunal, în primă

instanță, pe baza probelor administrate, constatare care nu este contrazisă în

niciun fel prin motivele de apel.

Împrejurarea că actul

autentic se bucură de prezumția de autenticitate și validitate nu poate duce la

concluzia că partea interesată nu ar putea invoca nulitatea actului. Domeniul

prezumției de autenticitate, instituită de art. 1173 alin. (1) C. civ., acoperă

numai formalitățile îndeplinite de organul care conferă solemnitate

înscrisului, nu însă și validitatea sa intrinsecă. Împotriva constatărilor

agentului instrumentator, care deși personale, depășesc competența sa, cum ar

fi cele referitoare la existența și valabilitatea cauzei actului juridic, se

poate face dovada contrară, deoarece notarul ia act de voința părților, fără să

aibă posibilitatea de a controla în ce măsură acea voință a fost sau nu

afectată de o cauză de nulitate absolută sau relativă.

În analiza cauzei în

materie de donație este necesar a se stabili scopul sau motivul care a fost

determinant în voința dispunătorului în acest sens. Cauza actului de donație

cuprinde, pe lângă voința de a dărui, și motivul care a hotărât pe dispunător

să facă liberalitatea, aceste elemente neputând fi separate și examinate în mod

izolat. Ca atare, la stabilirea existenței și validității cauzei actului de

donație, instanța trebuie să aibă în vedere împrejurările contemporane

efectuării donației.

Din probele

administrate pe parcursul procesului rezultă că atât imobilul care constituia

locuința donatorilor, cât și terenul în litigiu au fost preluate de stat în

fapt, fără nicio despăgubire, anterior ofertei de donație. De asemenea, au fost

confiscate toate bunurile mobile ale soților R., aceștia fiind obligați să

locuiască într-o încăpere din subsolul unui bloc. Soțul proprietarei, M.R., a

fost arestat, fără a exista o hotărâre judecătorească de condamnare, și

internat timp de 5 ani într-o colonie de muncă forțată.

După revenirea din

detenție, ca urmare a demersurilor efectuate de soții R., terenul în litigiu a

fost restituit acestora, prin Sentințele civile nr. 1917 din 24 mai 1956,

respectiv nr. 1300 din 22 mai 1956, pronunțate de Tribunalul Popular al

Raionului Grivița. Rezultă în mod evident că soții R. doreau să redevină și să

rămână proprietarii terenului, altfel neputându-se explica de ce au făcut

demersuri pentru redobândirea lui.

Având în vedere că

autorii reclamantei au fost deposedați de imobilul în litigiu împotriva voinței

lor, anterior datei la care aceștia au făcut oferta de donație, precum și

faptul că au solicitat în mod repetat restituirea acestui imobil, Curtea de

Apel a apreciat că cei doi soți nu au avut intenția de a gratifica statul, nu a

existat animus donandi, actul de dispoziție efectuat în acest sens fiind

consecința conjuncturii sociale, economice în care s-au derulat faptele, a

posibilităților limitate de manifestare individuală în ceea ce privește dreptul

lor de proprietate.

În lipsa intenției

reale de a gratifica statul comunist, contractul de donație nu are o cauză

licită și este sancționat cu nulitatea absolută, conform art. 801, art. 948

pct. 4 și art. 966 C. civ.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs pârâtul Municipiul

București prin Primarul General.

Prin motivele de

recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate

pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În mod greșit

instanța de apel a considerat că în cauză lipsește intenția părților de a

gratifica Statul Român cu imobilul ce le aparținea.

Oferta de donație

(oferta de a contracta) poartă semnătura donatorilor dată în fața Notarului de

Stat astfel încât nu poate fi reținută motivarea instanței în sensul că nu a există

intenția de a gratifica.

Lipsa

consimțământului putea fi invocată doar dacă actul de donație nu ar fi fost

semnat. Or, față de regimul juridic al actelor autentice și forța probantă în

privința constatărilor notarului, lipsa consimțământului ca o cauză de nulitate

absolută, nu poate fi primită.

Oferta de donație a

fost acceptată de către Comitetul Executiv al Consiliului Popular al

Municipiului București în conformitate cu prevederile Decretului nr. 478/1958.

Mai mult, donația este un act juridic esențialmente irevocabil, caracter

consacrat de art. 801 C. civ.

Se mai susține că

reclamanta nu justifică un interes în promovarea acțiunii.

Analizând decizia

recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte

constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele

considerente:

Contrar celor

susținute prin cererea de recurs, reclamanta justifică un interes în promovarea

cererii de constatare a nulității absolute a Contractului de donație

autentificat din 7 noiembrie 1967, încheiat de autorii săi cu Statul Român. A

rezultat din probele administrate în cauză că reclamanta a formulat, în temeiul

Legii nr. 10/2001, Notificarea nr. X prin care a solicitat, în condițiile

acestei legi, restituirea prin echivalent a terenului ce face obiectul

contractului de donație menționat.

Or, față de

prevederile art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001, promovarea cererii de chemare

în judecată era justificată de necesitatea obținerii unei hotărâri

judecătorești irevocabile prin care să se dispună cu privire la valabilitatea

contractului de donație încheiat.

În ceea ce privește

dezlegarea dată cererii având ca obiect constatarea nulității absolute a

contractului de donație făcută Statului Român de autorii reclamantei, decizia

instanței de apel este, de asemenea, legală, criticile formulate de recurent

fiind nefondate.

Așa cum rezultă din

cuprinsul art. 801 - 803 C. civ., donația este un contract solemn, unilateral

și cu titlu gratuit prin care donatorul, cu intenție liberală, își micșorează în

mod irevocabil patrimoniu cu un drept real sau de creanță, mărind în mod

corespunzător, cu același drept, patrimoniul donatarului, fără a urmări să

primească ceva în schimb.

Valabilitatea

donației, ca a oricărui alt contract, se apreciază prin raportare la condițiile

prevăzute de art. 948 C. civ. Licitatea cauzei - impusă drept condiție pentru

validitatea unei convenții - trebuie analizată atât din perspectiva art. 966

C.civ cât și în raport cu specificul contractului de donație ca liberalitate.

Admițând existența a

două elemente care compun cauza actului juridic și anume scopul imediat (scopul

obligației, care în cazul contractelor unilaterale cu titlu gratuit constă în

intenția de a gratifica) și scopul mediat (scopul actului juridic reprezentat

de motivul determinant al încheierii actului juridic), urmează a considera că

atunci când lipsa cauzei se datorează lipsei intenției de a gratifica, în

actele cu titlu gratuit, lipsește un element esențial al actului juridic. În

acest caz, lipsa scopului imediat absoarbe eroarea asupra scopului mediat, iar

sancțiunea aplicabilă este aceea a nulității absolute a actului juridic.

În cauză, donația a

fost făcută după instaurarea puterii comuniste, nu cu intenția de a gratifica

Statul Român, ci pentru a înlătura presiunile exercitate asupra proprietarilor

imobilului, astfel încât actul juridic încheiat este lipsit de animus donandi,

ceea ce atrage sancțiunea nulității absolute.

Nu există, așa cum se

susține prin recursul declarat de pârât un regim juridic diferit, sub aspectul

sancțiunii aplicabile, în situația lipsei cauzei actelor de donație încheiate

în temeiul Decretului nr. 478/1954. Simpla împrejurare că oferta de donație a

fost acceptată în temeiul acestui act normativ, nu salvează actul de la

sancțiunea nulității atrasă de lipsa intenției de a gratifica.

Tot astfel,

împrejurarea că donatorii și-au exprimat consimțământul în fața notarului nu

echivalează cu valabilitatea consimțământului astfel exprimat, deoarece

notarul, în cadrul atribuțiilor ce-i revin, ia act de voința părților, fără să

aibă posibilitatea de a cenzura în ce măsură acea voință a fost sau nu afectată

de o cauză de nulitate absolută sau relativă.

Însă, pentru

considerentele anterior expuse, nulitatea actului juridic în cauză este atrasă

nu de lipsa ori de vicierea consimțământului exprimat la încheierea donației,

ci de lipsa intenției de a gratifica, ceea ce echivalează cu lipsa cauzei

actului juridic astfel încheiat.

În consecință, pentru

considerentele anterior expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General

împotriva Deciziei nr. 738 A din 07 decembrie 2010 a Curții de Apel, secția a

IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 decembrie 2011.