ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3252/2007

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3252/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar constată următoarele:

Reclamanta SC R.C.S. SRL

București a chemat-o în judecată pe pârâta SC C. SA Râmnicu Vâlcea și a

solicitat ca prin sentința care se va pronunța să fie obligată la plata sumei

de 1.708.853.133 lei reprezentând contravaloare marfă și penalități de

întârziere, calculate pentru nerespectarea obligației de plată a prețului

produselor livrate conform contractului de vânzare cumpărare nr. 210 din 4

martie 2002.

Litigiul a fost soluționat

de Tribunalul Vâlcea care, prin sentința nr. 95 din 1 februarie 2007, a respins

acțiunea reclamantei ca prescrisă reținând în esență că obligația de plată a

prețului era scadentă în anul 2002 iar acțiunea a fost introdusă, la data de 25

august 2006, după ce termenul prescripției era împlinit. S-a mai reținut prin

sentința fondului că, în cauză, nu a operat întreruperea termenului de prescripție

întrucât acțiunile anterioare prin care s-a solicitat aceeași sumă, au fost

respinse sau anulate ca netimbrate.

Sentința a fost apelată de

reclamanta SC R.C.S. SRL București, iar Curtea de Apel Pitești, prin decizia nr.

48 din 25 aprilie 2007 în urma examinării criticilor de netemeinicie și

nelegalitate evocate, a respins, ca nefondat, apelul.

Potrivit facturilor fiscale

anexate, a reținut instanța de apel, obligația de plată a prețului era scadentă

la 7 aprilie 2002, 23 aprilie 2002 și 19 mai 2002 astfel că în raport de

prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul de trei ani pentru

solicitarea sumelor respective era împlinit la data de 23 august 2006. În

continuare a reținut că apelanta nu beneficiază de prevederile art. 16 alin.

(1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, întrucât debitul din factura nr. 1766705

din 20 martie 2002 nu a fost menționat prin cererea de chemare în judecată,

astfel că recunoașterea sumei de 688.348.360 lei nu produce nici un efect

asupra termenului de prescripție.

Instanța de apel a respins

și celelalte critici în legătură cu litigiile anterioare promovate pentru

obținerea prețului și penalităților derivând din executarea contractului de

livrare pentru motivul că acestea nu au întrerupt cursul prescripției precum și

susținerea referitoare la legalitatea reprezentării în instanță a intimatei

pârâte.

Împotriva deciziei nr. 48

din 25 aprilie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Pitești a declarat recurs,

reclamanta SC R.C.S. SRL, prin care a invocat motivele prevăzute de art. 304 pct.

6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat modificarea

soluțiilor anterior pronunțate în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost

formulată.

În argumentarea motivului

prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că a fost

obligată la plata cheltuielilor de judecată deși intimata pârâtă nu le-a

solicitat și nu a depus chitanța în dovedirea sumei acordate cu acest titlu.

Următoarea critică vizează

aplicarea greșită a dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958

motivat de faptul că nu s-a ținut seama de recunoașterea dreptului său dintr-o

altă cauză prin care inițial s-a admis acțiunea.

Potrivit autoarei, de la

data scadenței facturilor (2002) societatea sa a introdus trei cereri distincte

de chemare în judecată prin care a cerut achitarea aceluiași debit care a fost

solicitat și prin acțiunea de față. În același sens a susținut pe de o parte ca

factura nr. 7766705 din 20 martie 2002 a fost menționată și în cererea de

chemare în judecată care a fost examinată în acest litigiu, iar pe de altă

parte că pretenția a fost recunoscută într-un alt dosar, astfel că dispozițiile

art. 16 alin. (1) lit. b) erau aplicabile. Recurenta a criticat și neaplicarea art.

19 din Decretul nr. 167/1958, motiv pe care l-a încadrat în prevederile art. 304

alin. (7) C. proc. civ., precum și lipsa calității de reprezentant al

avocatului intimatei pârâte care la momentul dezbaterii cauzei nu avea

împuternicire și ca atare nu avea dreptul de a ridica excepția în fața

instanței.

La criticile aduse deciziei

pronunțată de instanța de apel, intimata a răspuns punctual și a solicitat

respingerea recursului ca nefondat.

Recursul este nefondat.

- Acordarea „a ceea ce nu

s-a cerut”, motiv prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.;

Dintre ipotezele motivului

de recurs invocat, recurenta s-a oprit asupra situației, extra petita, când

instanța încălcând principiul disponibilității a acordat ceea ce nu s-a cerut.

Critica este nefondată întrucât

din înscrisurile aflate la dosar rezultă că cheltuielile de judecată solicitate

de intimată au fost probate cu împuternicirea avocațială și chitanța depusă la dosar.

- Motivul prevăzut de art. 304

alin. (7) C. proc. civ., prin care s-a susținut că instanța de apel nu s-a

pronunțat pe critica adusă sentinței fondului privind incidența art. 19 din

Decretul nr. 167/1958, în cauza dedusă judecății.

Și această critică se

vădește nefondată întrucât acest motiv vizează în realitate încălcarea

dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. și are ca scop sancționarea lipsei

motivării a motivării insuficiente sau contradictorii.

Aceste ipoteze ale pct. 7

invocat nu vor fi reținute și pentru că instanța de apel s-a oprit asupra

acelor motive care făceau de prisos o altă analiză, fiind evident că prin

dezvoltarea acestora toate celelalte argumente teoretice sau de text sunt

înlăturate. Recurenta a redat fracționat dispozițiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958

fără să aibă în vedere că acestea vizează repunerea în termen, care poate fi

cerută în termen de o lună de la încetarea cauzei care a justificat depășirea

termenului de prescripție. În cauză o astfel de cerere nu a fost formulată și

nu s-au demonstrat cauze „temeinic justificate” pentru ca instanța să fie pusă

în situația prevăzută de art. 19 alin. (1) din decretul menționat. Faptul că se

invocă demersuri procesuale care nu au avut finalitatea obținerii unui titlu

executoriu nu constituie cauze temeinic justificate.

- Motivul prevăzut de art. 304

alin. (8) C. proc. civ. deși invocat nu a fost motivat așa încât având în

vedere dispozițiile art. 304 alin. (1) raportat la art. 302

1

lit. c)

C. proc. civ., nu se impune a fi analizat.

- Ultimul motiv menționat în

recurs este cel prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ., pe care recurenta

nu l-a motivat distinct, cu privire la textele de lege încălcate sau aplicate

greșit. Fiind într-o cale de atac extraordinară, această cerință procesuală

care se sancționează cu nulitatea conform art. 302

1

lit. c) C. proc.

civ., trebuia îndeplinită. Instanța de casare nu se poate substitui părții

pentru a acoperi lipsurile procedurale ale recursului promovat.

Dacă s-ar trece totuși peste

aceste considerații prima chestiune ridicată în legătură cu dreptul de

reprezentare nu a fost argumentată în drept cu referire la textul de lege

încălcat, extins sau restrâns la data soluționării. Pe lângă faptul că la dosar

s-a depus împuternicirea avocațială care atestă dreptul de reprezentare în

instanță, chestiunile legate de excepția prescripției dreptului la acțiune au fost

invocate de parte prin întâmpinare și puteau fi examinate ca apărări

independent de susținerile orale, astfel că nu există motive de nulitate a

soluției instanței de apel.

- Și celelalte critici în

legătură cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) din

Decretul nr. 167/1958 vor fi înlăturate întrucât după analiza obiectului

cererii și a scadenței obligațiilor de plată s-a stabilit corect că termenul de

trei ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 nu a fost întrerupt dat

fiind faptul că în demersurile sale recurenta nu a obținut hotărâri definitive

și irevocabile. În acest sens s-a apreciat corect incidența în cauză a

dispozițiilor art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 potrivit căruia

prescripția nu este întreruptă dacă s-a pronunțat încetarea procesului sau dacă

cererea de chemare în judecată a fost respinsă ori anulată.

În același sens, al

inexistenței unui motiv de întrerupere a cursului prescripției, se constată că

înscrisul depus la dosarul de apel nu are valoarea unei recunoașteri cu privire

la suma cuprinsă în factura nr. 1766705 din 20 martie 2002 ca fiind datorată,

ci din fraza subliniată de recurentă rezultă că a fost recunoscută cantitatea de

marfă în valoarea indicată, or recunoașterea unei sume datorate trebuie să fie

rezultatul unei exprimări clare a voinței părții din care să rezulte însușirea

debitului.

- Recunoașterea nu a operat

în cauză și pentru că referirile la factura respectivă privesc un alt litigiu

care s-a soluționat prin respingerea pretențiilor recurentei așa cum s-a arătat

mai sus. Faptul că prin susținerile de la pct. 3 (b) se critică și soluția din acel

dosar (nr. 3222/2003) nu prezintă nicio relevanță în această cauză câtă vreme

aceasta nu a fost infirmată pe căile legale.

- Toate celelalte susțineri

referitoare la componența sumei pretinse, la eroarea care privește și o factură

care nu a fost luată în discuție nu constituie motive de nelegalitate și oricum

această chestiune nu este de natură să ducă la o altă concluzie în legătură cu

efectele prescripției extinctive.

În concluzie, față de cele

ce preced, potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta SC R.C.S. SRL București împotriva deciziei nr. 48/ A-C din 25

aprilie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția comercială de

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 octombrie 2007.