ÎCCJ, decizie (scj.ro #83397)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #83397) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Motive de întrerupere.

Recunoașterea sumei datorate

Cuprins pe materii:

Drept   civil. Prescripția

extinctivă

Index alfabetic:

-cerere de

chemare

în judecată

-încetarea procesului

-întreruperea prescripției

-perimarea

-prescripția

extinctivă

Recunoașterea unei sume datorate pentru a duce la

întreruperea

prescripției   trebuie să fie

rezultatul  unei exprimări clare a voinței părții, din

care să rezulte  însușirea debitului. Nu constituie o asemenea

recunoaștere referirile la o factură ce a făcut obiectul unui

alt litigiu, soluționat prin respingerea pretențiilor bazate

pe

respectiva factură.

(Secția

Comercială

, decizia nr.3252

din 19 octombrie 2007)

Reclamanta SC RCS I. SRL București a chemat-o în judecată pe pârâta

SC C. SA Râmnicu Vâlcea pentru a fi obligată la plata sumei de

1.708.853.133 ROL, reprezentând contravaloare marfă și penalități

de întârziere, calculate pentru nerespectarea obligației de plată a

prețului produselor livrate, conform contractului de vânzare

cumpărare nr.210 din 4 martie 2002.

Tribunalul Vâlcea, prin sentința nr.95 din 1 februarie 2007, a

respins acțiunea ca  prescrisă, reținând, în

esență, că obligația de plată a prețului era

scadentă în anul 2002 iar acțiunea a fost introdusă la 25 august

2006, după împlinirea termenului de prescripție.

S-a mai

reținut că nu a operat întreruperea termenului de

prescripție

, întrucât acțiunile anterioare, prin care

s-a  solicitat aceeași sumă, au  fost respinse sau anulate

ca netimbrate.

Sentința a fost apelată de reclamantă, iar Curtea de Apel

Pitești

, prin decizia nr.48

din 25 aprilie 2007, a

respins

ca nefondat

apelul.

Potrivit facturilor fiscale anexate, instanța de apel a reținut

că obligația de plată a prețului era scadentă la 7

aprilie 2002, 23 aprilie 2002 și 19 mai 2002, astfel că, în raport cu

prevederile art.3 din Decretul nr.167/1958, termenul de trei ani pentru

solicitarea sumelor respective era împlinit la 23 august 2006. Apelanta a

arătat că debitul din factura nr.1766705 din 20 martie 2002 nu a fost

menționat prin cererea de

chemare

în

judecată, astfel că  recunoașterea sumei de 688.348.360 ROL

nu produce nici un efect asupra  termenului de prescripție .

Instanța de apel a respins și celelalte critici în legătură

cu litigiile anterioare  promovate pentru obținerea prețului

și penalităților derivând din executarea  contractului de

livrare, pentru motivul că acestea nu au întrerupt cursul

prescripției precum și  susținerea referitoare la

legalitatea  reprezentării în instanță a pârâtei.

Împotriva deciziei nr.48 din 25 aprilie 2007, pronunțată de Curtea de

Apel Pitești, reclamanta  a declarat recurs și a invocat

motivele prevăzute de art.304 pct.6,7,8 și 9 C.proc.civ., în temeiul

cărora a solicitat și modificarea soluțiilor anterior

pronunțate, în sensul admiterii acțiunii.

În

argumentarea motivului prevăzut de art.304 pct.6

C.proc.civ.,

recurenta a susținut că a fost obligată

la plata

cheltuielilor de

judecată deși pârâta nu le-a solicitat și nu a  depus

chitanță în dovedirea  sumei acordate cu acest titlu.

Reclamanta a susținut și critica vizând aplicarea

greșită

a dispozițiilor art.16 alin.(1) lit.a) din

Decretul nr.167/1958, motivat de faptul că nu s-a ținut seama de

recunoașterea dreptului său dintr-o altă cauză prin care

s-a admis acțiunea.

Potrivit autoarei,

de

la data scadenței

facturilor  (2002) societatea sa a introdus trei cereri distincte de

chemare în judecată prin care a cerut achitarea  aceluiași

debit, solicitat și prin acțiunea de

față.

În același sens, s-a susținut  că factura nr.7766705 din 20

martie 2002 a fost menționată și în cererea de chemare în

judecată care a fost examinată în  acest litigiu, iar, pe de

altă parte, că pretenția a fost recunoscută într-un alt

dosar, astfel că, dispozițiile art.16 alin.(1) lit.b) erau aplicabile.

Recurenta a criticat

și neaplicarea art.19 din Decretul nr.167/1958, invocând prevederile

art.304

pct.7 C. proc. civ. precum și lipsa

calității de reprezentant al avocatului pârâtei, care la momentul

dezbaterii cauzei nu avea împuternicire și ca atare, nu avea dreptul de a

ridica excepția în fața instanței.

Recursul

este

nefondat.

Dintre ipotezele

motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.6

C.proc.civ.,

recurenta s-a oprit asupra situației - extra petita - când instanța

încălcând principiul  disponibilității, a acordat ceea ce

nu s-a cerut.

Critica este nefondată, întrucât rezultă că au fost dovedite

cheltuielile de judecată solicitate de intimată cu împuternicirea

avocațială și chitanța depuse la

dosar

.

În ceea ce privește motivul

prevăzut

de art.304 pct.7 C.proc.civ., s-a susținut  că instanța de

apel nu s-a pronunțat în legătură cu critica adusă

sentinței fondului privind incidența art.19 din Decretul

nr.167/1958.

Nici

această critică nu

este

fondată

întrucât motivul invocat vizează încălcarea dispozițiilor

art.261 pct.5 C.proc.

civ

. și are ca scop

sancționarea lipsei motivării ori a motivării insuficiente sau

contradictorii.

Aceste ipoteze ale punctului 7 (art.304

C.proc.civ

.)

nu

au

fost reținute, pentru că

instanța de apel s-a oprit asupra acelor motive care făceau de prisos

o altă analiză, fiind evident că prin dezvoltarea  acestora

toate celelalte argumente teoretice sau de text sunt înlăturate.

Recurenta a redat

fracționat dispozițiile art.19 din

Decretul

nr.167/1958 fără să aibă în vedere că acestea

vizează repunerea în termen, care poate fi cerută în termen de o

lună de la încetarea cauzei care a justificat depășirea

termenului de  prescripție.

În cauză o

astfel de cerere nu a fost formulată și nu au existat cauze „temeinic

justificate” pentru ca instanța să fie pusă în situația

prevăzută de art.19 alin

.(

1) dinDecretul

nr.167/1958. Faptul că se invocă demersuri procesuale care nu au avut

finalitatea obținerii unui titlu executoriu nu constituie cauze temeinic

justificate

.

Punctul 8 al art.304 pct.8 C. proc. civ. nu a fost motivat, așa încât,

având  în vedere dispozițiile art.304 alin.(1) raportat la art.302

1

lit.c) C. proc. civ. nu se impune a fi analizat.

Ultimul motiv menționat

în

recurs este cel

prevăzut de art.304 pct.9 C. proc. civ., pe care recurenta nu l-a

motivat distinct, cu privire la textele  de lege încălcate sau

aplicate greșit. Fiind într-o cale de atac extraordinară,

această cerință procesuală care se sancționează

cu nulitatea, conform art.302

1

lit.c) C. proc. civ., trebuia

îndeplinită. Instanța de casare nu se poate substitui

părții pentru

a

acoperi lipsurile

procedurale ale recursului promovat.

Dacă s-ar trece totuși peste aceste considerații, prima chestiune

ridicată în legătură cu dreptul de reprezentare nu a fost

argumentată

în drept cu referire la  textul

de lege încălcat, extins  sau restrâns la data

soluționării. Pe  lângă faptul că la dosar s-a

depus împuternicirea avocațială care  atestă dreptul de

reprezentare în instanță, chestiunile legate de excepția

prescripției dreptului la acțiune au  fost invocate de parte

prin  întâmpinare și puteau fi examinate ca apărări,

independent de susținerile orale, astfel  că nu există

motive de nulitate  a soluției instanței de apel.

Și celelalte critici în legătură cu aplicarea greșită

a dispozițiilor

art.16

alin.(1) lit.b) din

Decretul nr.167/1958 au fost înlăturate, întrucât, după analiza

obiectului cererii și a scadenței obligațiilor de plată,

s-a stabilit corect că termenul de trei ani, prevăzut de art.3 din

Decretul nr.167/1958, nu a fost întrerupt, dat fiind  faptul că în

demersurile sale recurenta nu a obținut  hotărâri definitive

și irevocabile. În acest sens,

s

-a apreciat

corect incidența în cauză a dispozițiilor art.16 alin.(2) din

Decretul nr.167/1958, potrivit căruia prescripția nu este

întreruptă dacă s-a pronunțat încetarea  procesului

sau  dacă cererea de chemare în  judecată a fost

respinsă ori anulată.

În același sens, al inexistenței unui  motiv de întrerupere a

cursului prescripției, s-a constatat că înscrisul din dosarul de apel

nu are  valoarea unei recunoașteri cu privire la  suma

cuprinsă în factura nr.1766705 din 20 martie 2002, ca fiind datorată,

ci (din fraza subliniată de recurentă) rezultă că a fost

recunoscută cantitatea de marfă în valoarea indicată.

Or,

recunoașterea unei sume datorate

trebuie

să fie rezultatul unei  exprimări clare a voinței

părții din care să rezulte însușirea debitului .

Recunoașterea nu a operat în cauză și pentru că referirile

la factura respectivă privesc

un

alt litigiu, ce

s-a soluționat prin respingerea pretențiilor recurentei. Faptul

că

prin

susținerile de la  pct.3

(b) se critică și soluția din  acel dosar (nr.3222/2003) nu

prezintă  nicio relevanță în această cauză,

câtă vreme aceasta nu a fost infirmată pe căile legale.

Toate celelalte susțineri referitoare la componența sumei pretinse,

la eroarea care privește o factură care nu a fost luată în

discuție nu constituie motive de nelegalitate și această

chestiune nu

este

de natură să ducă la

o altă concluzie în legătură cu efectele prescripției

extinctive.

În concluzie, față de cele ce preced, recursul declarat de

reclamantă  împotriva  deciziei nr.48/A-C din   25

aprilie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Pitești,

Secția  Comercială  de contencios administrativ și

fiscal, a fost  respins, ca nefondat.