ÎCCJ, decizie (scj.ro #83397)

12. Prescripția extinctivă. Motive de întrerupere. Recunoașterea sumei datorate Cuprins pe materii: Drept civil. Prescripția extinctivă Index alfabetic: -cerere de chemare în judecată -încetarea procesului -întreruperea prescripției -perimarea -prescripția extinctivă Recunoașterea unei sume datorate pentru a duce la întreruperea prescripției trebuie să fie rezultatul unei exprimări clare a voinței părții, din care să rezulte însușirea debitului. Nu constituie o asemenea recunoaștere referirile la o factură ce a făcut obiectul unui alt litigiu, soluționat prin respingerea pretențiilor bazate pe respectiva factură.

(Secția Comercială , decizia nr.3252 din 19 octombrie 2007) Reclamanta SC RCS I. SRL București a chemat-o în judecată pe pârâta SC C. SA Râmnicu Vâlcea pentru a fi obligată la plata sumei de 1.708.853.133 ROL, reprezentând contravaloare marfă și penalități de întârziere, calculate pentru nerespectarea obligației de plată a prețului produselor livrate, conform contractului de vânzare cumpărare nr.210 din 4 martie 2002. Tribunalul Vâlcea, prin sentința nr.95 din 1 februarie 2007, a respins acțiunea ca prescrisă, reținând, în esență, că obligația de plată a prețului era scadentă în anul 2002 iar acțiunea a fost introdusă la 25 august 2006, după împlinirea termenului de prescripție. S-a mai reținut că nu a operat întreruperea termenului de prescripție , întrucât acțiunile anterioare, prin care s-a solicitat aceeași sumă, au fost respinse sau anulate ca netimbrate.

Sentința a fost apelată de reclamantă, iar Curtea de Apel Pitești , prin decizia nr.48 din 25 aprilie 2007, a respins ca nefondat apelul.

Potrivit facturilor fiscale anexate, instanța de apel a reținut că obligația de plată a prețului era scadentă la 7 aprilie 2002, 23 aprilie 2002 și 19 mai 2002, astfel că, în raport cu prevederile art.3 din Decretul nr.167/1958, termenul de trei ani pentru solicitarea sumelor respective era împlinit la 23 august 2006. Apelanta a arătat că debitul din factura nr.1766705 din 20 martie 2002 nu a fost menționat prin cererea de chemare în judecată, astfel că recunoașterea sumei de 688.348.360 ROL nu produce nici un efect asupra termenului de prescripție . Instanța de apel a respins și celelalte critici în legătură cu litigiile anterioare promovate pentru obținerea prețului și penalităților derivând din executarea contractului de livrare, pentru motivul că acestea nu au întrerupt cursul prescripției precum și susținerea referitoare la legalitatea reprezentării în instanță a pârâtei.

Împotriva deciziei nr.48 din 25 aprilie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, reclamanta a declarat recurs și a invocat motivele prevăzute de art.304 pct.6,7,8 și 9 C.proc.civ., în temeiul cărora a solicitat și modificarea soluțiilor anterior pronunțate, în sensul admiterii acțiunii. În argumentarea motivului prevăzut de art.304 pct.6 C.proc.civ., recurenta a susținut că a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată deși pârâta nu le-a solicitat și nu a depus chitanță în dovedirea sumei acordate cu acest titlu. Reclamanta a susținut și critica vizând aplicarea greșită a dispozițiilor art.16 alin.(1) lit.a) din Decretul nr.167/1958, motivat de faptul că nu s-a ținut seama de recunoașterea dreptului său dintr-o altă cauză prin care s-a admis acțiunea.

Potrivit autoarei, de la data scadenței facturilor (2002) societatea sa a introdus trei cereri distincte de chemare în judecată prin care a cerut achitarea aceluiași debit, solicitat și prin acțiunea de față. În același sens, s-a susținut că factura nr.7766705 din 20 martie 2002 a fost menționată și în cererea de chemare în judecată care a fost examinată în acest litigiu, iar, pe de altă parte, că pretenția a fost recunoscută într-un alt dosar, astfel că, dispozițiile art.16 alin.(1) lit.b) erau aplicabile. Recurenta a criticat și neaplicarea art.19 din Decretul nr.167/1958, invocând prevederile art.304 pct.7 C. proc. civ. precum și lipsa calității de reprezentant al avocatului pârâtei, care la momentul dezbaterii cauzei nu avea împuternicire și ca atare, nu avea dreptul de a ridica excepția în fața instanței.

Recursul este nefondat. Dintre ipotezele motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.6 C.proc.civ., recurenta s-a oprit asupra situației - extra petita - când instanța încălcând principiul disponibilității, a acordat ceea ce nu s-a cerut. Critica este nefondată, întrucât rezultă că au fost dovedite cheltuielile de judecată solicitate de intimată cu împuternicirea avocațială și chitanța depuse la dosar . În ceea ce privește motivul prevăzut de art.304 pct.7 C.proc.civ., s-a susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat în legătură cu critica adusă sentinței fondului privind incidența art.19 din Decretul nr.167/1958. Nici această critică nu este fondată întrucât motivul invocat vizează încălcarea dispozițiilor art.261 pct.5 C.proc.

civ . și are ca scop sancționarea lipsei motivării ori a motivării insuficiente sau contradictorii. Aceste ipoteze ale punctului 7 (art.304 C.proc.civ .) nu au fost reținute, pentru că instanța de apel s-a oprit asupra acelor motive care făceau de prisos o altă analiză, fiind evident că prin dezvoltarea acestora toate celelalte argumente teoretice sau de text sunt înlăturate. Recurenta a redat fracționat dispozițiile art.19 din Decretul nr.167/1958 fără să aibă în vedere că acestea vizează repunerea în termen, care poate fi cerută în termen de o lună de la încetarea cauzei care a justificat depășirea termenului de prescripție. În cauză o astfel de cerere nu a fost formulată și nu au existat cauze „temeinic justificate” pentru ca instanța să fie pusă în situația prevăzută de art.19 alin .( 1) dinDecretul nr.167/1958.

Faptul că se invocă demersuri procesuale care nu au avut finalitatea obținerii unui titlu executoriu nu constituie cauze temeinic justificate . Punctul 8 al art.304 pct.8 C. proc. civ. nu a fost motivat, așa încât, având în vedere dispozițiile art.304 alin.(1) raportat la art.302 1 lit.c) C. proc. civ. nu se impune a fi analizat. Ultimul motiv menționat în recurs este cel prevăzut de art.304 pct.9 C. proc. civ., pe care recurenta nu l-a motivat distinct, cu privire la textele de lege încălcate sau aplicate greșit. Fiind într-o cale de atac extraordinară, această cerință procesuală care se sancționează cu nulitatea, conform art.302 1 lit.c) C. proc. civ., trebuia îndeplinită. Instanța de casare nu se poate substitui părții pentru a acoperi lipsurile procedurale ale recursului promovat.

Dacă s-ar trece totuși peste aceste considerații, prima chestiune ridicată în legătură cu dreptul de reprezentare nu a fost argumentată în drept cu referire la textul de lege încălcat, extins sau restrâns la data soluționării. Pe lângă faptul că la dosar s-a depus împuternicirea avocațială care atestă dreptul de reprezentare în instanță, chestiunile legate de excepția prescripției dreptului la acțiune au fost invocate de parte prin întâmpinare și puteau fi examinate ca apărări, independent de susținerile orale, astfel că nu există motive de nulitate a soluției instanței de apel.

Și celelalte critici în legătură cu aplicarea greșită a dispozițiilor art.16 alin.(1) lit.b) din Decretul nr.167/1958 au fost înlăturate, întrucât, după analiza obiectului cererii și a scadenței obligațiilor de plată, s-a stabilit corect că termenul de trei ani, prevăzut de art.3 din Decretul nr.167/1958, nu a fost întrerupt, dat fiind faptul că în demersurile sale recurenta nu a obținut hotărâri definitive și irevocabile. În acest sens, s -a apreciat corect incidența în cauză a dispozițiilor art.16 alin.(2) din Decretul nr.167/1958, potrivit căruia prescripția nu este întreruptă dacă s-a pronunțat încetarea procesului sau dacă cererea de chemare în judecată a fost respinsă ori anulată.

În același sens, al inexistenței unui motiv de întrerupere a cursului prescripției, s-a constatat că înscrisul din dosarul de apel nu are valoarea unei recunoașteri cu privire la suma cuprinsă în factura nr.1766705 din 20 martie 2002, ca fiind datorată, ci (din fraza subliniată de recurentă) rezultă că a fost recunoscută cantitatea de marfă în valoarea indicată. Or, recunoașterea unei sume datorate trebuie să fie rezultatul unei exprimări clare a voinței părții din care să rezulte însușirea debitului . Recunoașterea nu a operat în cauză și pentru că referirile la factura respectivă privesc un alt litigiu, ce s-a soluționat prin respingerea pretențiilor recurentei. Faptul că prin susținerile de la pct.3 (b) se critică și soluția din acel dosar (nr.3222/2003) nu prezintă nicio relevanță în această cauză, câtă vreme aceasta nu a fost infirmată pe căile legale.

Toate celelalte susțineri referitoare la componența sumei pretinse, la eroarea care privește o factură care nu a fost luată în discuție nu constituie motive de nelegalitate și această chestiune nu este de natură să ducă la o altă concluzie în legătură cu efectele prescripției extinctive. În concluzie, față de cele ce preced, recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei nr.48/A-C din 25 aprilie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, Secția Comercială de contencios administrativ și fiscal, a fost respins, ca nefondat.