ÎCCJ, decizie (scj.ro #83571)

Prescripția extinctivă. Cauze de întrerupere

art.16 alin.(1) lit b, Decret nr.167/1958

Potrivit art.16 alin.(1) lit. b) din Decretul nr.167/1958, prescripția se

întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de

arbitrare, condiționând însă, întreruperea prescripției de admiterea unei

asemenea cereri(conform alineat ultim al textului legal menționat), dispoziție

imperativă și de strictă interpretare ce nu poate fi extinsă și la alte

situații,cum ar fi îndeplinirea procedurii prealabile de conciliere,care nu se

înscrie între cauzele  de întrerupere a prescripției.

(Secția comercială, decizia nr.3778 din 15 octombrie 2004)

Prin sentința civilă nr.143 pronunțată de Judecătoria Câmpina,

s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei SC R.

P.  SRL, invocată de pârâta SC K. I. SRL, cu consecința respingerii

acțiunii ca fiind prescrisă.

Instanța de fond a înlăturat apărările reclamantei referitoare la suspendarea

și întreruperea cursului prescripției, apreciind că nu sunt îndeplinite

cerințele art.13 și art.16 din Decretul nr.167/1958 și a reținut că, prin

introducerea cererii de chemare în judecată la data de 12 noiembrie 2003, s-a

depășit termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art.3 din

menționatul decret, față de scadența facturilor în litigiu.

Apelul formulat de reclamantă împotriva acestei hotărâri a fost respins, ca

nefondat, de Secția comercială și de contencios administrativ a Curții de Apel

Ploiești, prin decizia nr.323 din 26 aprilie 2004, cu motivarea că, în mod

corect, instanța de fond a admis excepția prescripției dreptului la acțiune,

respingând acțiunea ca prescrisă, întrucât suspendarea (în perioada octombrie

2001 – octombrie 2002) judecății cererii formulată de reclamantă împotriva

pârâtei, pentru declanșarea procedurii prevăzută de Legea nr.64/1995,

republicată, în temeiul art.35 din menționata lege, finalizată prin sentința

nr.901/26 septembrie 2002 a Tribunalului  Dâmbovița, nu este de natură a

modifica cursul prescripției, față de perioada scadenței facturilor: 27

septembrie – 19 octombrie 1999 și data înregistrării cererii de chemare în

judecată : 12 noiembrie 2003.

Împotriva deciziei, reclamanta a declarat recurs, invocând ca temei de drept,

dispozițiile art.304 pct.9 C. proc. civ., susținând că instanțele au încălcat

dispozițiile privind suspendarea și întreruperea prescripției. Prin cererile de

chemare în judecată a debitoarei, pentru declanșarea procedurii de faliment și

a procedurii privind somația de plată, soluționate de Tribunalul Dâmbovița,

prin sentința civilă nr.901 din 26 septembrie 2001, ce i-a fost comunicată la

31 ianuarie 2003, trebuia reținută suspendarea prescripției de către instanța

de apel și, respectiv, de Tribunalul Prahova, prin sentința civilă nr.3525 din

30 octombrie 2003, ca și prin realizarea procedurii prealabile a concilierii

prevăzută de art.720

1

C. proc. civ.

Recursul este nefondat.

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, rezultă că

reclamanta nu a invocat și nu a dovedit nici unul din cazurile de suspendare a

prescripției, limitativ prevăzute de art.13 din Decretul nr.167/1958, spre a

putea critica modul de calcul al perioadei de suspendare a prescripției de

către instanța de apel.

Potrivit art.16 alin.(1) lit.b), prescripția se întrerupe prin introducerea

unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, alineatul ultim al acestui

text legal condiționând, însă, întreruperea prescripției de admiterea acestei

cereri.

Este de observat că hotărârile judecătorești menționate de recurentă ca fiind

date în soluționarea cererilor sale de chemare în judecată, pe care și-a

argumentat susținerea motivului de întrerupere a prescripției extinctive,

prevăzut de art. 16 alin.(1) lit.b) din Decretul nr.167/1958, nu îndeplinesc

această condiție, iar efectuarea procedurii prealabile a concilierii, nu se

înscrie în nici una din cauzele de întrerupere a prescripției prevăzute de

art.16, dispoziții de strictă interpretare, neputând fi extinse la alte

situații decât cele astfel determinate de legiuitor.

Așa fiind, titulara dreptului la acțune nu a pretins și nu a dovedit că s-a

aflat în imposibilitate de a se adresa instanței de judecată pentru protecția

dreptului său pentru cauzele prevăzute, limitativ, de art.13 privind

suspendarea prescripției iar dispozițiile art.16 alin.(1) lit.b) nu-și găsesc

aplicarea în speță, în lipsa condiției statuată prin alineatul ultim al acestui

articol privitor la prescripția extinctivă, astfel că instanțele au respectat

aceste dispoziții legale, aspect ce înlătură incidența art.304 pct.9 C.proc.

civ.

În consecință, în temeiul art.312 alin.(1) teza 2 C. proc. civ., recursul

reclamantei a fost respins ca nefondat.