ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1699/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1699/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr.

1302/1259/2008, reclamanta A.N.A.R. București a chemat în judecată pe pârâta SC

A.T. SA Pitești, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 1.109.943 RON,

reprezentând contravaloarea creanțelor cedate și neîncasate de la pârâtă, la

plata dobânzii legale aferente acestei sume până la data plății efective,

precum și la plata cheltuielile de judecată.

Reclamanta a precizat

că suma este datorată de pârâtă în temeiul Contractului de furnizare încheiat

între părți și înregistrat sub nr. X1 din 18 septembrie 2001, ce a avut ca

obiect cedarea creanțelor ce nu puteau fi încasate de societatea sa prin efort

propriu de la diverși debitori către pârâta SC A.T. SA Pitești în schimbul

furnizării de către aceasta a materialelor, obiectelor de inventar și

utilajelor către Direcțiile teritoriale ale A.N.A.R.

S-a mai arătat că,

deși acest contract a încetat de drept prin încheierea între aceleași părți, a

unui contract similar, nr. X2 din 19 mai 2003, drepturile și obligațiile

derivate din vechiul contract au fost preluate prin noul contract, astfel că

prin neîndeplinirea de către furnizorul SC A.T. SA Pitești a obligațiilor

contractuale, s-a creat în patrimoniul A.N.A.R. un prejudiciu egal cu creanțele

cedate și neîncasate de către furnizor, reflectat în contabilitate, în cuantum

de 1.109.943 RON.

A menționat faptul

că, în temeiul art. 12 din Contractul nr. X1 din 18 septembrie 2001, pârâta

datorează beneficiarului A.N.A.R. atât contravaloarea creanțelor cedate și

neîncasate, cât și a penalităților de întârziere, calculate la sumele avansate

conform proceselor-verbale de compensare semnate.

Tot astfel, a

susținut că la data de 19 mai 2004, prin Adresa nr. 1759, pârâta a recunoscut

expres o datorie către A.N.A.R. în cuantum de 591.445,95 RON, iar la 25 iulie

2006, cu ocazia încheierii procesului-verbal de conciliere prealabilă, pârâta a

recunoscut indirect creanța de 600.000 RON, prin invocarea contractului de

novație încheiat cu o terță societate. A arătat că acest contract nu constituie

un element de exonerare de răspundere, întrucât la momentul semnării acestuia,

noul debitor era insolvabil, ceea ce conferă reclamantei dreptul de a-l urmări

în continuare pe fostul debitor, în speță SC A.T. SA Pitești.

Tribunalul Comercial

Argeș, prin Sentința nr. 434/C din 5 martie 2009, a respins acțiunea ca

prematur formulată, apreciind că procedura concilierii directe, prevăzută de

art. 720

1

C. proc. civ., nu a fost îndeplinită.

Prin Decizia nr.

96/AC din 14 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Pitești s-a admis

apelul declarat împotriva acestei sentințe de reclamantă și s-a trimis cauza

pentru continuarea judecății, la aceeași instanță, apreciind că procedura

reglementată de lege a fost îndeplinită în Dosarul nr. 12/1259/2007.

Soluția instanței de

apel a fost menținută prin Decizia nr. 853 din 3 martie 2010 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, prin care s-a respins recursul formulat de pârâta SC A.T.

SA Pitești împotriva Deciziei nr. 96/AC din 14 octombrie 2009, pronunțată de

Curtea de Apel Pitești.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul instanței, în rejudecare, la data de 29 aprilie 2012.

Prin Sentința nr.

1753 din 22 octombrie 2012, Tribunalul Specializat Argeș a admis excepția

prescripției dreptului material la acțiune, în raport cu Contractul de

furnizare nr. X1 din 18 septembrie 2001 și excepția de inadmisibilitate a

acțiunii, în raport cu Contractul de furnizare nr. X2 din 19 mai 2003 și în

consecință a respins cererea formulată de reclamantă, având în vedere admiterea

excepțiilor de mai sus.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut următoarele:

Că părțile au

încheiat Contractul de furnizare nr. X1 din 18 septembrie 2001, care a avut ca

obiect recuperarea de creanțe prin procurarea de materiale, obiecte de inventar

și utilaje, menționându-se la art. 11 că decontarea efectivă a comenzilor se va

face pe bază de facturi, ce se vor înscrie în ordine de compensare, semnate de

reprezentanții legali ai Direcțiilor de Ape, iar la art. 15 că depășirea

termenelor de livrare prevăzute în contract cu mai mult de 90 de zile, dă

dreptul beneficiarului să rezilieze unilateral contractul, urmând să-și

recupereze daunele și penalitățile de întârziere prin instanțele judecătorești.

În ceea ce privește

Contractul de furnizare nr. X1 din 18 septembrie 2001, instanța a constatat că

acesta a încetat de drept odată cu încheierea între aceleași părți a

Contractului nr. X2 din 19 mai 2003, unde prin art. 10 s-a convenit în mod

expres asupra încetării clauzelor vechiului contract, situație în care

drepturile și obligațiile părților născute sub imperiul acestei din urmă

convenții nu se mai analizează în raport cu dispozițiile Contractului de

furnizare nr. X1 din 18 septembrie 2001.

Instanța a reținut că

acest din urmă contract nu mai cuprinde o clauză similară prevederilor art. 15

din contractul inițial, astfel încât, obiectul convenției constă în procurarea

de materiale, obiecte de inventar, utilaje, reparații și alte servicii, cu

achitarea prin compensare, după primirea și recepția mărfii și că niciunul

dintre contracte nu a fost reziliat, efectele acestora producându-se în

perioada pentru care au fost încheiate.

Din interpretarea

clauzelor, a rezultat că niciunul dintre contracte nu a dat naștere unor debite

de achitat în mod direct de către pârâta SC A.T. SA Pitești către reclamanta

A.N.A.R. București și că în schimbul creanțelor cedate, pârâta avea obligația

de a livra mărfuri al căror preț era acoperit prin încheierea unor documente de

compensare, pretențiile urmând a fi valorificate după încheierea circuitelor de

compensare.

Expertiza efectuată

în cauză a concluzionat că nu au fost emise comenzi ferme ale reclamantei

cuprinzând necesarul de materiale și nici oferte de preț ale furnizorului și că

în temeiul contractelor au fost cedate furnizorului pârât SC A.T. SA Pitești

creanțe în sumă de 1.365.269 RON, fiind emis un număr de 22 facturi în perioada

de valabilitate a primului contract, 18 septembrie 2001 - 18 mai 2003,

respectiv 3 facturi în perioada de valabilitate a celui de-al doilea contract,

19 mai 2003 - 19 mai 2004.

În legătură cu

excepțiile invocate prin întâmpinare, unite cu fondul, instanța a reținut

următoarele:

Cum prin Adresa nr.

1759 din 19 mai 2004, pârâta SC A.T. SA Pitești a recunoscut față de reclamanta

A.N.A.R. București un debit în cuantum de 5.914.459.561 ROL, instanța a reținut

că în privința primului contract, acesta putea fi recuperat în termenul de

prescripție de 3 ani, începând cu data de 19 mai 2004.

Conform prevederilor

art. 7 din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să curgă de la data când

se naște dreptul la acțiune, care în cauză este data la care obligația

debitoarei a devenit scadentă, respectiv când a fost stabilită suma la

încheierea circuitelor de compensare privind facturile menționate în Adresa nr.

1759 din 19 mai 2004.

În raport cu data

menționată, instanța a constatat că termenul de prescripție s-a împlinit cu

privire la această sumă, la data de 19 mai 2007, anterior învestirii instanței

cu cererea de față.

Având în vedere

dispozițiile art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, ca și prevederile

art. 1865 C. civ., aplicabile prezentei cauze, instanța a reținut că formularea

cererilor având ca obiect somația de plată, respectiv convocarea părții pârâte

la conciliere directă, nu au efectul întreruptiv de prescripție, întrucât cererile

au fost respinse, iar cu ocazia concilierii nu a intervenit recunoașterea

neechivocă și necondiționată a debitului din partea pârâtei.

Cu ocazia concilierii

directe, societatea pârâtă nu a recunoscut debitul de 600.000 RON, astfel cum a

susținut reclamanta, ci a invocat novația ca mod de stingere a propriei

obligații.

Potrivit actului de

novație prin schimbare de debitor, nr. 296 din 6 februarie 2003, SC E. SRL s-a

obligat să preia o parte din obligațiile existente la data de 31 decembrie 2002

decurgând din Contractul de furnizare nr. X1 din 18 septembrie 2001, pe care SC

A.T. SA Pitești le avea față de reclamanta A.N.A.R. București, act care a

întrunit acordul creditorului, prin aplicarea semnăturilor și a ștampilei,

fiind astfel realizată cerința de valabilitate a contractului de novație impusă

de art. 1130 C. civ., în vigoare la data încheierii acestuia.

Efectul principal al

novației este acela al stingerii vechii obligații, față de debitorul inițial,

și înlocuirea ei cu o obligație nouă, în sarcina actualului debitor. O dată cu

vechea obligație se sting și toate accesoriile și garanțiile care o însoțeau,

afară de cazul în care părțile, prin acordul lor, prevăd expres ca noua

obligație să fie garantată prin garanții care însoțeau vechea obligație. Reclamanta

a invocat faptul că novația a fost reziliată urmare a stării de insolvabilitate

a noului debitor, iar obligația a revenit în patrimoniul pârâtei, ca debitor

inițial, dar cum în cauză nu s-a făcut dovada acestei operațiuni, s-a reținut

că prevederile art. 1133 C. civ. nu sunt aplicabile speței deduse judecății,

iar contractul de novație are putere de lege între părțile contractante,

conform art. 969 C. civ.

Referitor la cel

de-al doilea contract, instanța a reținut următoarele:

În temeiul

Contractului nr. X2 din 19 mai 2003, în lipsa unei clauze similare

dispozițiilor art. 15 din contractul inițial, s-a reținut că reclamanta poate

solicita îndeplinirea obligației stipulate în art. 1 din convenție și, în caz

de neexecutare are posibilitatea de a solicita despăgubiri, în limita

prejudiciului cauzat prin neîndeplinirea obligațiilor de procurarea

materialelor, obiectelor de inventar, utilajelor, reparațiilor și altor

servicii și că solicitarea unei sume de bani, corespunzător valorii creanțelor

cedate, în condițiile arătate, nu este admisibilă.

La termenul de

judecată din 27 martie 2013, potrivit dispozițiilor art. 223 din Legea nr.

71/2011, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a scos cauza de pe rol și a

înaintat-o secției a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, spre

competentă soluționare.

Curtea de Apel

Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin

Decizia nr. 25/A-C din 26 iunie 2013, a respins ca nefondat apelul declarat de

reclamanta A.N.A.R. București împotriva Sentinței civile nr. 1753 din 22

octombrie 2012, pronunțată de Tribunalul Specializat Argeș în contradictoriu cu

pârâta SC A.T. SA Pitești.

Pentru a pronunța

această decizie instanța de apel a reținut următoarele:

- Cu privire la

instituția întreruperii prescripției, art. 16 din Decretul nr. 167/1958, Curtea

a reținut că aceasta nu operează în speță, fapt reținut în mod corect și de

tribunal în raport de situația de fapt în cauză, și anume, că în ceea ce

privește Contractul de furnizare nr. X1 din 18 septembrie 2001, care este o

convenție ce conține dispoziții cu caracter general, acesta a încetat de drept

odată cu încheierea între aceleași părți, a unui contract similar cu nr. X2 din

19 mai 2003.

S-a reținut că pârâta

SC A.T. SA Pitești a recunoscut față de reclamanta A.N.A.R. București debitul

în cuantum de 5.914.459.561 ROL, prin Adresa nr. 1759 din 19 mai 2004, astfel

că la data de 19 mai 2004 s-a născut dreptul la acțiune al reclamantei, conform

art. 7 din Decretul nr. 167/1958, ce a fost împlinit la 19 mai 2007, astfel că

acțiunea reclamantei promovată în anul 2008, este prescrisă.

Coroborând

dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 privind întreruperea executării

prescripției extinctive, cu art. 1865 C. civ., dispoziții aplicabile prezentei cauze,

s-a reținut în mod corect de către prima instanță că formularea cererilor având

ca obiect somația de plată, respectiv convocarea părții pârâte la conciliere

directă, nu au efect întreruptiv de prescripție, deoarece cererile au fost

respinse, iar cu ocazia concilierii nu a intervenit recunoașterea neechivocă,

necondiționată a debitului din partea intimatei.

A precizat că pârâta,

cu ocazia concilierii directe, nu a recunoscut debitul de 600.000 RON, ci a

invocat contractul de novație încheiat cu SC E. SRL, ca mod de stingere a

propriei obligații, care a fost valabil încheiat, fiind acceptat de creditor

prin aplicarea semnăturilor și a ștampilei, fiind îndeplinite condițiile art.

1130 C. civ., în vigoare la data încheierii contractului.

Nu se poate considera

că novația a fost reziliată ca urmare a stării de insolvabilitate a noului

debitor, iar obligația a revenit în patrimoniul pârâtei SC A.T. SA, contractul

de novație având putere de lege potrivit art. 969 C. civ.

Curtea a reținut că

în speță nu sunt aplicabile prevederile art. 16 lit. a) și b) din Decretul nr.

167/1958 privind întreruperea prescripției extinctive și că dreptul la acțiune

al reclamantei s-a născut în raport de Contractul nr. X1/2001 la data de 19 mai

2004, și nu la data de 25 iulie 2006, cum eronat a susținut reclamanta.

- În ceea ce privește

admiterea excepției inadmisibilității acțiunii reclamantei raportat la

Contractul de furnizare nr. X2 din 19 mai 2003, instanța de apel a reținut că

soluția tribunalului este corectă, în lipsa unei clauze similare dispozițiilor

art. 15 din contractul inițial și față de obiectul cererii livrarea de către

pârâtă a mărfurilor către A.N.A.R., cu achitarea de către aceasta din urmă,

prin compensare cu unele creanțe pe care le avea de încasat de la diverse persoane.

- Cu privire la

interpretarea probatoriului administrat în cauză de către tribunal, Curtea a

reținut că această critică este nefondată, întrucât judecătorul fondului a

analizat toate probele de la dosar, iar în legătură cu expertiza efectuată în speță

a avut în vedere concluziile expertului, dar și cele două completări ale

expertizei.

Împotriva Deciziei

nr. 25/A-C din 26 iunie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a

II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs

reclamanta A.N.A.R. București, întemeiat în drept pe art. 304 pct. 8 și pct. 9

C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie

admiterea recursului, respingerea excepției prescripției și a excepției

inadmisibilității, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru

soluționarea ei pe fond.

După o prezentare

amănunțită a situației de fapt, recurenta-reclamantă a susținut în esență

următoarele:

- Că, în mod eronat a

soluționat instanța de apel excepția prescripției cu privire la Contractul de

furnizare nr. X1 din 18 septembrie 2001, în condițiile în care în speță au

existat două recunoașteri ale pretențiilor sale, respectiv la 19 mai 2004, când

prin Adresa nr. 1759 pârâta a recunoscut în mod expres că are o datorie certă la

societatea sa și la 25 iulie 2006, când a avut loc concilierea între cele două

părți, reținând că întreruperea cursului prescripției a intervenit la 19 mai

2004, și nu la 25 iulie 2006, instanța interpretând greșit procesul-verbal de

conciliere, considerând că invocarea de pârâtă a contractului de novație nu

poate fi interpretată decât ca o recunoaștere implicită a pretențiilor sale și

ca un element de natură a exonera pârâta de la îndeplinirea obligațiilor

asumate.

Față de data de 25

iulie 2006, de la care curge un nou termen de prescripție, este de observat că

în raport de momentul promovării prezentei acțiuni, respectiv la 5 noiembrie

2008, nu era împlinit termenul de prescripție de 3 ani, astfel că acțiunea sa

nu este prescrisă.

Totodată, reclamanta

a arătat că în speță au fost aplicate greșit dispozițiile art. 16 lit. b) din

Decretul nr. 167/1958 și art. 1865 C. civ. privind întreruperea cursului

prescripției, având în vedere că societatea sa a făcut mai multe demersuri

pentru recuperarea sumelor datorate de pârâtă, fiind introduse astfel două

cereri de emitere a somației de plată, litigii ce au făcut obiectul Dosarelor

nr. 326/COM/2006 și nr. 327/COM/2006 și chiar o cerere de deschidere a

procedurii insolvenței ce a făcut obiectul Dosarului nr. 874/1259/2007, toate

aflate pe rolul Tribunalului Comercial Argeș.

A invocat și practica

instanțelor de judecată, care în mod constant s-au pronunțat în sensul că

cererea de emitere a somației de plată are ca efect întreruperea prescripției

extinctive, astfel că în mod eronat instanța de apel a reținut că formularea

cererilor de emitere a unor somații de plată nu au efect întreruptiv de

prescripție, pe motiv că aceste cereri au fost respinse.

- Cu privire la

excepția inadmisibilității acțiunii în raport de Contractul de furnizare nr. X2

din 19 mai 2003, a susținut că instanța a dat o interpretare eronată clauzelor

contractului și a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale specifice în

cazul neexecutării obligației de a face cuprinsă în contractul menționat, situație

în care creditorul are dreptul la despăgubiri.

Astfel, în raport de

prevederile art. 1075 C. civ., care menționează faptul că orice obligație de a

face sau de a nu face se schimbă în dezdăunări, în caz de neexecutare din

partea debitorului și de situația de fapt legată de neexecutarea obligației

contractuale de către pârâtă, constând în livrarea de materiale, obiecte de

inventar, utilaje, reparații și alte servicii, apreciază că societatea sa este

îndreptățită la recuperarea prejudiciului suferit urmare nerespectării

clauzelor stabilite în Contractul nr. X2 din 19 mai 2003, motiv pentru care se

impune respingerea excepției inadmisibilității.

- Arată că, în cauză,

pentru stabilirea situației reale a raporturilor dintre părți, instanța

învestită cu soluționarea apelului i-a respins în mod greșit încuviințarea

probei cu expertiza contabilă solicitată, chiar dacă în speță s-a mai efectuat

o expertiză contabilă, la care s-au făcut două completări ca urmare a

obiecțiunilor formulate de părți, dar la care expertul nu a răspuns prin

lucrările efectuate, ignorând o parte din înscrisurile depuse de societatea sa,

cu referire expresă la ordinele de compensare aferente anilor 2003 și 2004.

Intimata-pârâtă SC

A.T. SA a formulat note scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca

nefondat.

Analizând recursul

declarat de reclamanta A.N.A.R. București împotriva Deciziei nr. 25/A-C din 26

iunie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, în raport de criticile formulate și

temeiurile de drept arătate, ținând cont de limitele controlului de legalitate,

Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat avându-se în vedere

următoarele considerente:

Deși recurenta a

invocat art. 304 pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate nu se circumscriu

acestui motiv de recurs, întrucât acestea nu se referă la interpretarea greșită

a vreunui act juridic dedus judecății, ci la greșita interpretare a clauzelor

contractului.

Motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când

hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal sau a fost dată cu aplicarea

greșită a legii.

Critica recurentei

prin care a arătat că în mod greșit a soluționat instanța de apel excepția

prescripției cu privire la Contractul de furnizare nr. X1 din 18 septembrie

2001, când prin Adresa nr. 1759 din 19 mai 2004 pârâta a recunoscut în mod

expres că are o datorie certă la societatea sa, reținând că întreruperea

cursului acesteia a intervenit la 19 mai 2004, și nu la 25 iulie 2006, când a

avut loc concilierea dintre cele două părți și că invocarea de pârâtă a

contractului de novație nu poate fi interpretată decât ca o recunoaștere

implicită a pretențiilor sale este nefondată.

Art. 1 alin. (1) din

Decretul nr. 167/1958, în vigoare la data încheierii convenției, prevede că

dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție dacă

nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege și că odată cu stingerea

dreptului la acțiune se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile

accesorii, iar art. 3 alin. (1) din același decret, prevede că termenul de

prescripție este de 3 ani.

Conform prevederilor

art. 7 din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să curgă de la data când

se naște dreptul la acțiune, care în cauză a fost la data la care obligația

debitoarei a devenit scadentă, respectiv când a fost stabilită suma datorată la

încheierea circuitelor de compensare privind facturile menționate în Adresa nr.

1759 din 19 mai 2004.

Cum pârâta SC A.T. SA

a recunoscut debitul în cuantum de 5.914.459.561 ROL față de reclamanta

A.N.A.R. București, prin Adresa nr. 1759 din 19 mai 2004, instanța de apel a

reținut corect în privința primului Contract nr. X1 din 18 septembrie 2001, că

dreptul material la acțiune al reclamantei s-a născut la această dată,

respectiv la 19 mai 2004 și s-a împlinit la 19 mai 2007, conform art. 7 din

Decretul nr. 167/1958 și că acțiunea reclamantei formulată la data de 5

noiembrie 2008 este prescrisă.

Potrivit prevederilor

art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, prescripția se întrerupe

prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar

dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească ori la un organ de

arbitraj, necompetent.

Prescripția nu este întreruptă,

dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată

sau de executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel

care a făcut-o a renunțat la ea.

Având în vedere

dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958 și ale art.

nr. 1865 C. civ., precum și faptul că în cauză nu a intervenit niciunul din

motivele de întrerupere a cursului prescripției, întrucât cererile formulate de

reclamantă având ca obiect somația de plată, ce au făcut obiectul Dosarelor nr.

326/COM/2006 și nr. 327/COM/2006 și cererea de deschidere a procedurii

insolvenței, ce a făcut obiectul Dosarului nr. 874/1259/2007, toate aflate pe

rolul Tribunalului Comercial Argeș, respectiv convocarea pârâtei la conciliere

directă, nu au efect întreruptiv de prescripție, deoarece cererile au fost

respinse, iar cu ocazia concilierii nu a intervenit recunoașterea neechivocă,

necondiționată a debitului din partea intimatei.

Astfel, se constată

că în mod just instanța de apel a reținut în ceea ce privește instituția

întreruperii prescripției în raport de art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul

nr. 167/1958, că aceasta nu operează în speță întrucât în ceea ce privește

Contractul de furnizare nr. X1 din 18 septembrie 2001, care este o convenție ce

conține dispoziții cu caracter general, acesta a încetat de drept odată cu

încheierea între părțile procesuale a Contractului nr. X2 din 19 mai 2003.

În cauză nu se poate

reține nici că pârâta, cu ocazia concilierii directe a recunoscut debitul de

600.000 RON, întrucât aceasta a invocat contractul de novație încheiat cu SC E.

SRL, ca mod de stingere a propriei obligații, convenție care a fost valabil

încheiată, fiind acceptată de creditor prin aplicarea semnăturilor și a

ștampilei, fiind îndeplinite condițiile art. 1130 C. civ., în vigoare la data

încheierii contractului.

Or, în atare

situație, nu se poate considera că novația a fost reziliată ca urmare a stării

de insolvabilitate a noului debitor, iar obligația a revenit în patrimoniul

pârâtei SC A.T. SA, știut fiind că, contractul de novație are putere de lege

între părți, potrivit art. 969 C. civ., astfel că în speță nu sunt aplicabile

prevederile art. 16 lit. a) și b) din Decretul nr. 167/1958 privind

întreruperea prescripției extinctive, întrucât dreptul la acțiune s-a născut în

speță la data de 19 mai 2004 în raport de Contractul nr. X1/2001, și nu la data

de 25 iulie 2006, cum eronat a susținut recurenta.

- Nici critica prin

care recurenta a arătat că în mod greșit instanța de apel a admis excepția inadmisibilității

acțiunii raportat la Contractul de furnizare nr. X2 din 19 mai 2003, nu poate

fi primită față de obiectul convenției, livrarea mărfurilor de către pârâtă

către A.N.A.R., cu achitarea de către aceasta din urmă, prin compensare cu

unele creanțe pe care petenta le avea de încasat de la diverse persoane, și în

lipsa unei clauze similare dispozițiilor art. 15 din contractul inițial.

Cum prezentul litigiu

nu are ca obiect îndeplinirea obligației de a face, corespunzător clauzelor

contractuale, pe baza unor comenzi din partea reclamantei, iar în cauză nu

există nicio adresă de recunoaștere a vreunei datorii în urma finalizării

procesului de compensare pentru facturile emise în temeiul Contractului nr. X2

din 19 mai 2003, după cum corect a reținut și instanța de apel în virtutea

rolului său devolutiv, solicitarea unei sume de bani, corespunzătoare valorii

creanțelor cedate, în condițiile arătate, nu este admisibilă.

- Este de observat că

în dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta invocă greșita reținere a

situației de fapt de către instanța de apel, în contradicție cu întreg

probatoriul administrat în cauză susținând că aceasta i-a respins în mod

nejustificat proba cu expertiza contabilă solicitată în cauză, situație în

raport de care se impunea obligarea pârâtei la plata sumei menționate, dar

greșita reținere a situației de fapt în raport de greșita interpretare a

probelor constituie o chestiune de fapt care nu vizează nelegalitatea hotărârii

recurate.

Altfel spus, critica

recurentei pentru stabilirea situației de fapt nu se convertește în motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece stabilirea

situației de fapt este atributul instanței fondului sau apelului din

perspectiva caracterului devolutiv al acestei căi de atac, iar în cauză cele

două instanțe și-au motivate hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul

situației de fapt corect reținute.

Reaprecierea probelor

administrate în cauză de către instanța de apel nu mai este posibilă în recurs,

odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ.

În plus, față de

argumentele arătate mai trebuie reținut, în conformitate cu art. 167 alin. (1)

C. proc. civ., că dovezile se încuviințează numai dacă instanța socotește că

ele pot să ducă la dezlegarea pricinii, or, din analiza înscrisurilor existente

la dosar s-a constatat că acestea sunt suficiente, pertinente și utile cauzei

și duc la dezlegarea chestiunilor de fapt evocate.

Față de

considerentele expuse, cum instanța de apel a pronunțat o decizie legală,

context în care motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu

poate fi reținut, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

urmează să respingă recursul reclamantei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta A.N.A.R. București împotriva Deciziei nr.

25/A-C din 26 iunie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 15 mai 2014.

Procesat

de GGC - AZ