ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3656/2008

Deliberând asupra recursului civil de față; Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele: Prin contestația înregistrată sub nr. 5457/2005 pe rolul Tribunalului București, reclamatele A.V. și A.M. au contestat adresa nr. 23832 din 17 octombrie 2005 emisă de S.I.E., solicitând să fie anulată și să se dispună restituirea în natură a imobilului situat în București, care a format obiectul notificării nr. 1332 din 22 septembrie 2005, ce a fost expediată de petente. Prin sentința civilă nr. 767 din 5 iunie 2006, prima instanță a respins, ca inadmisibilă, contestația formulată de contestatoare, reținând următoarele: Prin notificarea nr. 885 din 7 august 2001, notificatorii A.V. și A.C.M.

au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București, alcătuit din teren în suprafață de 644 mp și construcțiile aferente, fiind emisă de către S.I.E. decizia nr. 21958 din 31 octombrie 2003, prin care notificarea a fost respinsă. Prin sentința civilă nr. 384 din 19 aprilie 2005, Tribunalul București a anulat contestația formulată de A.C.M., a respins, ca neîntemeiată, contestația formulată de A.V. și cererea de intervenție accesorie formulată de A.M., fiind exercitată calea de atac a apelului împotriva acestei sentințe. Petentele, pentru restituirea aceluiași imobil, au formulat o nouă notificare înregistrată sub nr. 1332 din 22 septembrie 2005, iar pârâta S.I.E. a răspuns la această notificare prin adresa nr. 23832 din 17 octombrie 2005 anexată la dosar.

Potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001 republicată, termenul de depunere a notificărilor a fost prelungit succesiv până la data de 14 februarie 2002 și, ca atare, cea de-a doua notificare este formulată în afara termenului menționat. Pe de altă parte, această nouă contestație este îndreptată împotriva unei adrese emise de Direcția juridică a S.I.E., iar nu împotriva unei decizii întocmită de intimată, conform prevederilor Legii nr. 10/2001, decizie care ar fi trebuit să fie semnată de organul de conducere al instituției emitente. Prin decizia nr. 514 din 4 septembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul declarat de apelantele-contestatoare A.V. și A.M., reținând, în esență, că cea de-a doua notificare formulată de către contestatoare privește același imobil solicitat prin notificarea nr. 885/2001, soluționată prin decizia S.I.E.

nr. 21958/2002, care a fost contestată în instanță. Obiectul prezentei contestații îl constituie adresa nr. 23832/2005, iar notificarea a fost depusă cu depășirea termenului prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, ce a fost prelungit până la 14 februarie 2002, sub nr. 1332 din 22 septembrie 2005, astfel că, în mod corect, prima instanță a respins contestația ca inadmisibilă, căci pentru a fi admisibilă contestația trebuie să se realizeze numai cu respectarea dispozițiilor art. 26 din lege. Admisibilitatea contestației întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, presupune existența unei dispoziții emise de unitatea deținătoare și respectarea termenului de formulare a contestației, ambele aspecte nefiind întrunite în prezenta cauză, motiv pentru care cea de-a doua contestație a fost respinsă ca inadmisibilă.

În ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere, referitor la obligarea S.I.E. de a comunica actele, informațiile și relațiile solicitate, s-a constatat că are caracter accesoriu, menit să contribuie la buna soluționare a primului capăt de cerere și luând în considerare soluția pronunțată pe primul capăt de cerere și cererea accesorie urmează soluția juridică dată cererii principale. Împotriva acestei decizii au declarat recurs contestatoarele A.V. și A.M., criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentele contestatoare au arătat că instanța de apel nu a ținut cont de ipoteza particulară în care se află acestea în urma modificărilor aduse de Legea nr. 247/2005.

Motivele pe care contestatoarele au formulat prezenta contestație sunt determinate de împrejurarea că, odată cu apariția Legii nr. 247/2005, se pot formula din nou pretenții în temeiul Legii nr. 10/2001, căci, după modificările aduse acestei legi au fost modificate condițiile de restituire în natură a imobilelor. Admisibilitatea contestației întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, presupune existența unei dispoziții emise de unitatea deținătoare, așa cum este în speță dispoziția nr. 23832 din 17 octombrie 2005, care respinge notificarea nr. 1332 din 22 septembrie 2005, prin care contestatoarele arată că au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București.

Se mai arată că, în raport de dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, republicată, instanța a reținut că sancțiunea instituită de lege pentru nerespectarea termenului de notificare a unității deținătoare este decăderea, nesocotind faptul că solicitarea contestatoarelor, de restituire în natură a imobilului, are ca temei Legea nr. 247/2005. În ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtei de a comunica contestatoarelor actele, informațiile și relațiile necesare, s-a reținut că în mod nelegal a fost respins de către instanță, aceasta nemotivându-și în niciun fel hotărârea. În ședința publică din 5 iunie 2008, recurenta-contestatoare A.M. a invocat excepția de nelegalitate a prevederilor pct. 1.3 lit. c) subpunctul 2 din Normele Metodologice de Aplicare a Legii nr. 10/2001, solicitând sesizarea instanței de contencios administrativ cu privire la această excepție.

În speță, litigiul a fost soluționat în fond și în apel pe excepția inadmisibilității contestației, iar dispozițiile pct. 1.3 lit. c) subpunctul 2 din Normele Metodologice de Aplicare a Legii nr. 10/2001, califică ca nefiind preluări abuzive și ca nefăcând obiectul acestei legi următoarele situații: confiscarea unor bunuri de către stat ca urmare a aplicării măsurii confiscării dispuse de instanța judecătorească ca pedeapsă complementară pentru săvârșirea unor infracțiuni economice; confiscarea unor bunuri ca urmare a săvârșirii unor crime contra umanității sau crime de război în perioada 6 septembrie 1940-9 mai 1945 și distrugerea de construcții în timp de război, ca urmare a unor bombardamente, incendii sau alte asemenea; terenurile pe care acestea s-au aflat fac obiectul legii în condițiile prevăzute de art. 10 alin. (7) din lege.

Prin urmare, constatând că soluționarea recursului declarat de recurentele-contestatoare nu depinde de dispozițiile legale a căror nelegalitate se invocă pe cale de excepție, instanța va respinge cererea de sesizare a instanței de contencios-administrativ competentă să soluționeze excepția de nelegalitate, în baza art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Examinând recursul în limita criticilor formulate, se constată că este nefondat, pentru următoarele considerente: Instanțele de fond și apel au soluționat contestația formulată de contestatoarele A.V. și A.M. împotriva adresei nr. 23832 din 17 octombrie 2005 emisă de pârâta S.I.E. Direcția juridică, pe excepția inadmisibilității, reținând că prezenta contestație este îndreptată împotriva unei adrese emise de Direcția juridică a S.I.E.

și nu împotriva unei decizii întocmită de intimată conform prevederilor Legii nr. 10/2001, semnată de organul de conducere al instituției notificate. Potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, „decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată, de persoana care se pretinde îndreptățită, la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității investite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare”. În speță, recurentele, prin notificarea înregistrată sub nr. 1332 din 22 septembrie 2005, au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București, imobil solicitat și prin notificarea nr. 885 din 7 august 2001 formulată de contestatoarea din prezenta cauză, A.V.

și de A.C.M., această din urmă notificare fiind soluționată de către pârâtă prin decizia nr. 21958 din 31 octombrie 2003, contestată în justiție, făcând obiectul unui alt proces. Potrivit textului de lege mai sus indicat, obiect al contestațiilor formulate în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, îl constituie numai deciziile sau, după caz, dispozițiile emise de către unitatea deținătoare sau, după caz, de către entitatea investită cu soluționarea notificării și nu actele emise de către aceasta în cadrul procedurii administrative, anterior emiterii dispoziției/deciziei prin care se soluționează notificarea. În speță, obiect al contestației îl constituie adresa nr. 23.832 din 17 octombrie 2005 emisă de Direcția juridică, Șef Direcție din cadrul S.I.E.

și nu o decizie sau dispoziție emisă de către unitatea deținătoarea în condițiile Legii nr. 10/2001, republicată, art. 21 alin. (1) coroborat cu art. 21.3 lit. d) din H.G. nr. 250/2007, prin conducătorul numit al acestei instituții publice, care are competența de a angaja patrimonial instituția. Nu se poate primi punctul de vedere al recurentelor potrivit căruia solicitarea acestora privind restituirea în natură a imobilului are ca temei dispozițiile Legii nr. 247/2005, deoarece prin acest act normativ s-au adus o serie de modificări și completări Legii nr. 10/2001, care însă nu se referă la art. 22 din lege care stabilește termenul de formulare a notificărilor de către persoanele îndreptățite la restituire.

De fapt, în speță, este supusă cenzurii instanțelor o adresă emisă în cadrul procedurii administrative, anterior deciziei sau, după caz, dispoziției care marchează încheierea acestei proceduri și deschide persoanei îndreptățite accesul la justiție, pe calea contestației împotriva deciziei sau dispoziției prevăzute de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată. Prin urmare, legal a constatat instanța de apel că admisibilitatea contestației întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 presupune existența unei dispoziții emise de unitatea deținătoare și respectarea termenului de formulare a contestației, condiții neîndeplinite în speță.

De asemenea, și critica potrivit căreia instanța de apel nu a răspuns motivat criticilor potrivit cărora, nelegal, prima instanță a respins cel de-al doilea capăt de cerere este nefondată, deoarece instanța de apel a răspuns acestor critici, reținând că față de caracterul de accesorialitate a acestui petit față de petitul principal, acesta urmează soluția juridică dată cererii principale. Pentru aceste considerente, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de contestatoarele A.V. și A.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge cererea de sesizare a instanței de contencios administrativ cu excepția de nelegalitate invocată de recurenta-contestatoare A.M. Respinge recursul declarat de contestatoarele A.V. și A.M. împotriva deciziei nr. 514 din 4 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 5 iunie 2008 .