ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3656/2008

Deliberând

asupra recursului civil de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor

cauzei constată următoarele:

Prin contestația înregistrată sub

nr. 5457/2005 pe rolul Tribunalului București, reclamatele A.V. și A.M. au

contestat adresa nr. 23832 din 17 octombrie 2005 emisă de S.I.E., solicitând să

fie anulată și să se dispună restituirea în natură a imobilului situat în

București, care a format obiectul notificării nr. 1332 din 22 septembrie 2005,

ce a fost expediată de petente.

Prin sentința civilă nr. 767 din 5

iunie 2006, prima instanță a respins, ca inadmisibilă, contestația formulată de

contestatoare, reținând următoarele:

Prin notificarea nr. 885 din 7

august 2001, notificatorii A.V. și A.C.M. au solicitat restituirea în natură a

imobilului situat în București, alcătuit din teren în suprafață de 644 mp și

construcțiile aferente, fiind emisă de către S.I.E. decizia nr. 21958 din 31

octombrie 2003, prin care notificarea a fost respinsă.

Prin sentința civilă nr. 384 din 19

aprilie 2005, Tribunalul București a anulat contestația formulată de A.C.M., a

respins, ca neîntemeiată, contestația formulată de A.V. și cererea de

intervenție accesorie formulată de A.M., fiind exercitată calea de atac a

apelului împotriva acestei sentințe.

Petentele, pentru restituirea

aceluiași imobil, au formulat o nouă notificare înregistrată sub nr. 1332 din

22 septembrie 2005, iar pârâta S.I.E. a răspuns la această notificare prin

adresa nr. 23832 din 17 octombrie 2005 anexată la dosar.

Potrivit art. 22 din Legea nr.

10/2001 republicată, termenul de depunere a notificărilor a fost prelungit

succesiv până la data de 14 februarie 2002 și, ca atare, cea de-a doua

notificare este formulată în afara termenului menționat.

Pe de altă parte, această nouă

contestație este îndreptată împotriva unei adrese emise de Direcția juridică a

S.I.E., iar nu împotriva unei decizii întocmită de intimată, conform

prevederilor Legii nr. 10/2001, decizie care ar fi trebuit să fie semnată de

organul de conducere al instituției emitente.

Prin decizia nr. 514 din 4

septembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul

declarat de apelantele-contestatoare A.V. și A.M., reținând, în esență, că cea

de-a doua notificare formulată de către contestatoare privește același imobil

solicitat prin notificarea nr. 885/2001, soluționată prin decizia S.I.E. nr.

21958/2002, care a fost contestată în instanță.

Obiectul prezentei contestații îl

constituie adresa nr. 23832/2005, iar notificarea a fost depusă cu depășirea

termenului prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, ce a fost prelungit până

la 14 februarie 2002, sub nr. 1332 din 22 septembrie 2005, astfel că, în mod

corect, prima instanță a respins contestația ca inadmisibilă, căci pentru a fi

admisibilă contestația trebuie să se realizeze numai cu respectarea

dispozițiilor art. 26 din lege.

Admisibilitatea contestației întemeiată

pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, presupune existența unei dispoziții emise de

unitatea deținătoare și respectarea termenului de formulare a contestației,

ambele aspecte nefiind întrunite în prezenta cauză, motiv pentru care cea de-a

doua contestație a fost respinsă ca inadmisibilă.

În ceea ce privește cel de-al doilea

capăt de cerere, referitor la obligarea S.I.E. de a comunica actele,

informațiile și relațiile solicitate, s-a constatat că are caracter accesoriu,

menit să contribuie la buna soluționare a primului capăt de cerere și luând în

considerare soluția pronunțată pe primul capăt de cerere și cererea accesorie

urmează soluția juridică dată cererii principale.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs contestatoarele A.V. și A.M., criticând-o pentru nelegalitate,

potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de

recurs, recurentele contestatoare au arătat că instanța de apel nu a ținut cont

de ipoteza particulară în care se află acestea în urma modificărilor aduse de

Legea nr. 247/2005.

Motivele pe care contestatoarele au

formulat prezenta contestație sunt determinate de împrejurarea că, odată cu

apariția Legii nr. 247/2005, se pot formula din nou pretenții în temeiul Legii

nr. 10/2001, căci, după modificările aduse acestei legi au fost modificate

condițiile de restituire în natură a imobilelor.

Admisibilitatea contestației

întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, presupune existența unei

dispoziții emise de unitatea deținătoare, așa cum este în speță dispoziția nr.

23832 din 17 octombrie 2005, care respinge notificarea nr. 1332 din 22

septembrie 2005, prin care contestatoarele arată că au solicitat restituirea în

natură a imobilului situat în București.

Se mai arată că, în raport de

dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, republicată, instanța a reținut că

sancțiunea instituită de lege pentru nerespectarea termenului de notificare a

unității deținătoare este decăderea, nesocotind faptul că solicitarea

contestatoarelor, de restituire în natură a imobilului, are ca temei Legea nr.

247/2005.

În ceea ce privește cel de-al doilea

capăt de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtei de a comunica

contestatoarelor actele, informațiile și relațiile necesare, s-a reținut că în

mod nelegal a fost respins de către instanță, aceasta nemotivându-și în niciun

fel hotărârea.

În ședința publică din 5 iunie 2008,

recurenta-contestatoare A.M. a invocat excepția de nelegalitate a prevederilor

pct. 1.3 lit. c) subpunctul 2 din Normele Metodologice de Aplicare a Legii nr.

10/2001, solicitând sesizarea instanței de contencios administrativ cu privire

la această excepție.

În speță, litigiul a fost soluționat

în fond și în apel pe excepția inadmisibilității contestației, iar dispozițiile

pct. 1.3 lit. c) subpunctul 2 din Normele Metodologice de Aplicare a Legii nr.

10/2001, califică ca nefiind preluări abuzive și ca nefăcând obiectul acestei

legi următoarele situații: confiscarea unor bunuri de către stat ca urmare a

aplicării măsurii confiscării dispuse de instanța judecătorească ca pedeapsă

complementară pentru săvârșirea unor infracțiuni economice; confiscarea unor

bunuri ca urmare a săvârșirii unor crime contra umanității sau crime de război

în perioada 6 septembrie 1940-9 mai 1945 și distrugerea de construcții în timp

de război, ca urmare a unor bombardamente, incendii sau alte asemenea;

terenurile pe care acestea s-au aflat fac obiectul legii în condițiile

prevăzute de art. 10 alin. (7) din lege.

Prin urmare, constatând că

soluționarea recursului declarat de recurentele-contestatoare nu depinde de

dispozițiile legale a căror nelegalitate se invocă pe cale de excepție,

instanța va respinge cererea de sesizare a instanței de

contencios-administrativ competentă să soluționeze excepția de nelegalitate, în

baza art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Examinând recursul în limita

criticilor formulate, se constată că este nefondat, pentru următoarele

considerente:

Instanțele de fond și apel au

soluționat contestația formulată de contestatoarele A.V. și A.M. împotriva

adresei nr. 23832 din 17 octombrie 2005 emisă de pârâta S.I.E. Direcția

juridică, pe excepția inadmisibilității, reținând că prezenta contestație este

îndreptată împotriva unei adrese emise de Direcția juridică a S.I.E. și nu

împotriva unei decizii întocmită de intimată conform prevederilor Legii nr.

10/2001, semnată de organul de conducere al instituției notificate.

Potrivit art. 26 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, republicată, „decizia sau, după caz, dispoziția motivată de

respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi

atacată, de persoana care se pretinde îndreptățită, la secția civilă a

tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau,

după caz, al entității investite cu soluționarea notificării, în termen de 30

de zile de la comunicare”.

În speță, recurentele, prin

notificarea înregistrată sub nr. 1332 din 22 septembrie 2005, au solicitat

restituirea în natură a imobilului situat în București, imobil solicitat și

prin notificarea nr. 885 din 7 august 2001 formulată de contestatoarea din

prezenta cauză, A.V. și de A.C.M., această din urmă notificare fiind

soluționată de către pârâtă prin decizia nr. 21958 din 31 octombrie 2003,

contestată în justiție, făcând obiectul unui alt proces.

Potrivit textului de lege mai sus

indicat, obiect al contestațiilor formulate în temeiul art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, republicată, îl constituie numai deciziile sau, după caz,

dispozițiile emise de către unitatea deținătoare sau, după caz, de către entitatea

investită cu soluționarea notificării și nu actele emise de către aceasta în

cadrul procedurii administrative, anterior emiterii dispoziției/deciziei prin

care se soluționează notificarea.

În speță, obiect al contestației îl

constituie adresa nr. 23.832 din 17 octombrie 2005 emisă de Direcția juridică,

Șef Direcție din cadrul S.I.E. și nu o decizie sau dispoziție emisă de către

unitatea deținătoarea în condițiile Legii nr. 10/2001, republicată, art. 21

alin. (1) coroborat cu art. 21.3 lit. d) din H.G. nr. 250/2007, prin

conducătorul numit al acestei instituții publice, care are competența de a

angaja patrimonial instituția.

Nu se poate primi punctul de vedere

al recurentelor potrivit căruia solicitarea acestora privind restituirea în

natură a imobilului are ca temei dispozițiile Legii nr. 247/2005, deoarece prin

acest act normativ s-au adus o serie de modificări și completări Legii nr.

10/2001, care însă nu se referă la art. 22 din lege care stabilește termenul de

formulare a notificărilor de către persoanele îndreptățite la restituire.

De fapt, în speță, este supusă

cenzurii instanțelor o adresă emisă în cadrul procedurii administrative,

anterior deciziei sau, după caz, dispoziției care marchează încheierea acestei

proceduri și deschide persoanei îndreptățite accesul la justiție, pe calea

contestației împotriva deciziei sau dispoziției prevăzute de art. 26 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001, republicată.

Prin urmare, legal a constatat

instanța de apel că admisibilitatea contestației întemeiate pe dispozițiile

Legii nr. 10/2001 presupune existența unei dispoziții emise de unitatea

deținătoare și respectarea termenului de formulare a contestației, condiții

neîndeplinite în speță.

De asemenea, și critica potrivit

căreia instanța de apel nu a răspuns motivat criticilor potrivit cărora,

nelegal, prima instanță a respins cel de-al doilea capăt de cerere este

nefondată, deoarece instanța de apel a răspuns acestor critici, reținând că

față de caracterul de accesorialitate a acestui petit față de petitul principal,

acesta urmează soluția juridică dată cererii principale.

Pentru aceste considerente,

instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul

declarat de contestatoarele A.V. și A.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge cererea de sesizare a instanței

de contencios administrativ cu excepția de nelegalitate invocată de

recurenta-contestatoare A.M.

Respinge recursul declarat de

contestatoarele A.V. și A.M. împotriva deciziei nr. 514 din 4 septembrie 2007 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 5 iunie 2008 .