ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5977/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului rezultă următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 28

decembrie 2001 pe rolul Tribunalului Ialomița, C.N.F.M. a solicitat în temeiul

Legii nr. 10/2001 în contradictoriu cu SC M. SA și Primăria comunei Scânteia

restituirea în natură a clădirii din zid acoperită cu tablă aparținând

bunicului său P.I., a presei de ulei, precum și a terenului de 3000 mp.

Urmare notificării formulate, SC M.

SA prin adresa nr. 125 din 22 noiembrie 2001 i-a comunicat că deține titlu de

proprietate, clădirea nefiind proprietatea societății, iar Primăria Scânteia,

prin adresa nr. 893 din 30 august 2001 a precizat că în clădirea revendicată

funcționează moara de mălai.

Tribunalul Ialomița, prin sentința

nr. 657 F din 17 iunie 2002 a respins ca nefondată cererea reclamantei în

contradictoriu cu SC M. SA și Primăria comunei Scânteia.

Instanța de fond a reținut că

bunurile solicitate de reclamantă au fost trecute în proprietatea statului în

temeiul Decretului nr. 111/1951 fiind transferate în folosința fostului Sfat

Popular Scânteia în baza deciziei nr. 225 din 31 iulie 1956 a Secției

Financiare a fostei regiuni București.

S-a constatat de asemenea că C.F.M.

este nepoata celui deposedat de bunuri, P.I. și deci are calitatea de a

solicita acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Instanța a reținut că SC M. SA a

fost în totalitate privatizată, că aceasta deține în proprietate suprafața de

3180,5 mp teren care încorporează și pe cel revendicat, în timp ce clădirea

deținută de pârâtă nu este una și aceeași cu cea revendicată. Având în vedere

aceste considerente, tribunalul a concluzionat că în cauză sunt incidente

dispozițiunile art. 27 din Legea nr. 10/2001 la care face trimitere art. 9

alin. (2), restituirea putându-se realiza numai prin măsuri reparatorii prin

echivalent, cu respectarea prevederilor din Legea nr. 10/2001.

Apelul declarat de contestatoare

împotriva hotărârii pronunțate a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 33 din 30 ianuarie 2003.

S-a reținut că cerințele Legii nr.

10/2001 au fost satisfăcute întrucât SC M. SA a dat curs notificării

reclamantei prin adresa nr. 725 din 22 noiembrie 2001.

Totodată s-a arătat că în mod corect

s-a constatat de către tribunal că în cauză își găsesc aplicarea dispozițiunile

art. 9 alin. (2) și ale art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, având în

vedere că vechea construcție pretinsă de reclamantă nu mai există, pârâta,

datorită privatizării, are contract de vânzare-cumpărare acțiuni pentru

construcția existentă și celelalte bunuri din patrimoniul său, iar pentru teren

are certificat de atestare a dreptului de proprietate.

Înalta Curte de Casație și Justiție

prin decizia nr. 1410 din 8 februarie 2006 a admis recursul declarat de C.F.M.

împotriva deciziei nr. 33 din 30 ianuarie 2003 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă, pe care a casat-o cu trimitere la aceeași instanță pentru

rejudecarea apelului.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte

de Casație și Justiție a reținut că unitatea deținătoare nu s-a pronunțat prin

decizie sau dispoziție motivată asupra cererii contestatoarei de restituire în

natură a imobilelor, potrivit art. 25 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și că

adresa 125 din 22 noiembrie 2001 nu o poate înlocui.

Totodată s-a concluzionat că, în

raport de mențiunile contradictorii ale pârâtelor SC M. SA și Primăria comunei

Scânteia, instanța de apel nu s-a ocupat de identificarea imobilului care a

făcut obiectul preluării de către stat și nu a stabilit actuala deținătoare a

construcției.

Din virtutea rolului activ instanța

era datoare să stabilească cu claritate situația de fapt și să dispună

efectuarea unei expertize pentru identificarea și individualizarea imobilului

în litigiu și pentru a stabili dacă clădirea revendicată există și este aceeași

cu aceea deținută de SC M. SA.

Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, căreia i-a fost trimisă cauza, prin decizia nr. 567 din 28

noiembrie 2006, a respins ca nefondat apelul declarat de C.F.M.

Pentru a decide astfel, Curtea de

Apel București a susținut că chiar dacă unitatea pârâtă nu s-a pronunțat prin

decizie sau dispoziție motivată, aspectele menționate pot fi cenzurate de către

instanța judecătorească.

Pe baza recunoașterii societății

pârâte, instanța de apel a concluzionat că aceasta deține terenul revendicat și

a probat privatizarea integrală, iar fișa de evidență a clădirii, producție

atestă că edificatul în care se află moara nu este una și aceeași cu cea

revendicată de reclamantă, aspect confirmat și de Primăria Scânteia prin adresa

nr. 757/2002.

Certificatul de atestare a dreptului

de proprietate se coroborează cu recunoașterile societății pârâte, în sensul că

aceasta deține în proprietate exclusivă suprafața de 63.180,5 mp teren în care

este încorporat și acela revendicat în suprafață de 3000 mp.

De asemenea instanța de apel a

concluzionat că expertiza dispusă de instanța de recurs nu este de natură a

schimba soluția primei instanțe, deoarece restituirea în natură a imobilului

teren și construcție nu este posibilă față de prevederile art. 29 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001 iar pentru acordarea despăgubirilor calitatea procesuală

pasivă revine A.V.A.S.-ului și nu unității deținătoare SC M. SA.

De asemenea, cât timp reclamanta

susține că edificatele se aflau pe terenul de 3000 mp, deținut de SC M. SA,

acestea nu pot fi restituite în natură, în cazul în care ar exista pe vechiul

amplasament, căci s-ar afla printre imobilele evidențiate în patrimoniul unor

societăți comerciale privatizate, intrând sub incidența art. 29 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001.

Chiar în cazul în care clădirea

revendicată ar fi individualizată și s-ar constata că aceasta este identică cu

cea trecută în proprietatea statului și aflată în patrimoniul SC M. SA, cât și

atunci când nu ar putea fi identificată, acțiunea de restituire în natură ar rămâne

neîntemeiată deoarece art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 interzice

restituirea în natură a imobilelor evidențiate în patrimoniul unor societăți

privatizate, altele decât acelea prevăzute de art. 21 alin. (1) și (2) din

Legea nr. 10/2001.

Dacă expertiza ar concluziona că

imobilul nu poate fi identificat, pârâții nu vor fi obligați la restituirea în

natură a ceea ce nu s-a dovedit că posedă.

În ceea ce privește restituirea în

natură a presei de ulei, instanța a reținut incidența în cauză a dispozițiunilor

art. din lege și ale art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 astfel că și

pentru acest capăt de cerere nu pot fi acordate decât măsuri reparatorii prin

echivalent.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs contestatoarea C.F.M., menționând în esență că instanța de apel a

ignorat actele dosarului care atestă că societatea intimată M. SA, deține

clădirea reclamantei.

Recursul este neîntemeiat.

În caz de casare cu trimitere, în

temeiul art. 315 C. proc. civ., instanța care urmează să rejudece trebuie să

procedeze numai în sensul și în limitele stabilite prin hotărârea instanței

superioare. Hotărârea instanței de recurs este obligatorie în ceea ce privește

problemele de drept dezlegate, iar nu și la cele de fapt, asupra cărora

instanța de trimitere are dreptul de apreciere. Obligatoriu pentru instanța de

trimitere sunt și indicațiile referitoare la necesitatea lămuririi unor

împrejurări de fapt și la administrarea de probe în acest sens. Această

concluzie se impune, deoarece indicațiile instanței de casare atrag atenția

instanței de trimitere asupra încălcărilor săvârșite și asupra necesității de a

se lămuri unele împrejurări de fapt, în vederea pronunțării unei soluții

temeinice și legale.

În cauză, prin decizia 567 din 28

noiembrie 2006, instanța de trimitere, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a încălcat dispozițiunile art. 315 C. proc. civ., deoarece nu s-a

conformat problemelor de drept tranșate de instanța de recurs, legate de

aplicarea art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul că cele două

adrese 125 din 22 noiembrie 2005 și 893 din 30 august 2001 ale celor două

intimate SC M. SA și Primăria Scânteia nu echivalează cu decizia sau dispoziția

motivată privitoare la soluționarea notificării.

De asemeni instanța de trimitere nu

a dispus efectuarea expertizei pentru identificarea imobilului ce a făcut

obiectul preluării de către stat, așa cum s-a statuat prin decizia nr. 1410 din

8 februarie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și nu s-a preocupat să

stabilească persoana deținătoare a imobilului.

Întrucât instanța de trimitere nu

s-a conformat îndrumărilor date de instanța de control judiciar pentru corecta

stabilire a situațiilor de fapt, dispunând administrarea de probe și examinând

apărările părților, a săvârșit nulitatea prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., impunându-se în temeiul art. 313 C. proc. civ. casarea deciziei cu

trimitere.

SC M. a susținut că este integral

privatizată, exhibând și certificatul de atestare a dreptului de proprietate în

privința terenului de 63.180,5 mp în care se pretinde că este încorporat și

terenul de 3000 mp revendicat. În aplicarea dispozițiunilor art. 29 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001 posibil a fi aplicate, chiar dacă notificarea a fost

înaintată SC M. SA, se impune ca instanța de trimitere să pună în discuția

părților și introducerea în cauză a A.V.A.S.-ului, chemat să propună acordarea

măsurilor reparatorii prin echivalent.

Respectarea dreptului la apărare

pentru toate părțile în raport de situația de fapt ce se va stabili prin

administrarea probelor dispuse prin decizia 1410/2006 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție și necesitatea parcurgerii tuturor gradelor de jurisdicție,

impune ca trimiterea cauzei pentru rejudecare să se facă la instanța de fond,

respectiv la Tribunalul Ialomița, motiv pentru care va fi casată și sentința

657/2002.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamanta

C.N.F.M. împotriva deciziei nr. 567 din 28 noiembrie 2006 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia recurată și sentința

657/F din 17 iunie 2002 a Tribunalului Ialomița și trimite cauza spre

rejudecare la tribunal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 21 septembrie 2007.