ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7993/2007

Asupra recursului civil de față: Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 506 alin. (2) C. proc. pen., termenul în care poate fi introdusă acțiunea pentru repararea pagubei materiale sau a unei daune morale, în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal este de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanțelor de judecată sau a ordonanțelor procurorului, prevăzute de art. 504 din același cod. Or, în cauză, nu s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare ca urmare a rejudecării cauzei sau o ordonanță de revocare a măsurii preventive sau restrictive de libertate, ordonanță de scoatere de sub urmărire penală ori de încetare a urmăririi penale, o hotărâre judecătorească de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, astfel că dreptul la acțiune nu s-a născut.

Sub aspectul fondului cauzei, instanța a reținut că, prin ordonanța din 8 aprilie 1995, reclamantul a fost reținut pentru o perioadă de 24 de ore, fiind învinuit de săvârșirea infracțiunii de ultraj, prev. și ped. de art. 239 alin. (2) C. pen . Ulterior, prin ordonanța nr. l436/P/1995, reclamantul din litigiul de față a fost arestat preventiv, iar prin rechizitoriul cu același număr din 30 iunie 1995 a fost trimis în judecată. Prin hotărâre penală definitivă a fost condamnat la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare, cu executare în regim de detenție, pedeapsă pe care a și executat-o. Așadar, reținerea, arestarea preventivă și apoi trimiterea în judecată a reclamantului pentru săvârșirea acțiunii de ultraj s-au finalizat printr-o condamnare definitivă, actele de procedură întreprinse de organele de urmărire penală, categorie în care se încadrează și ordonanța de reținere, neputând fi incluse în categoria erorilor judiciare.

Instanța de apel a reținut în esență, că reclamantul a investit Tribunalul Buzău cu o cererea având ca obiect obligarea pârâtului la plata unei sume de bani, cu titlul de reparații pentru o presupusă eroare judiciară, săvârșită în ceea ce-1 privește, și anume aceea a reținerii sale prin ordonanța din 8 aprilie 1995. Față de materialul probator administrat în cauză, s-a reținut că soluția instanței de fond este legală și temeinică, avându-se în vedere că, pentru săvârșirea infracțiunii pentru care reclamantul a fost reținut și ulterior arestat, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Buzău, acesta a fost trimis în judecată și condamnat definitiv la o pedeapsă cu executare în regim de detenție, pedeapsă pe care a și executat-o.

Căile extraordinare de atac declarate de reclamant împotriva hotărârii de condamnare au fost respinse. Potrivit art. 52 alin. (3) Teza I din Constituția României, revizuită, Statul Român răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Pe de altă parte, în baza art. 504 alin. (1) C. proc. pen., persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea pagubei încercate de către stat, dacă în urma rejudecării se pronunță o hotărâre de achitare. De asemenea, în temeiul alin. (2) al aceluiași text are dreptul la repararea pagubei și persoana care în cursul procesului penal a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

În cauză, susținerea apelantului în sensul că, prin ordonanța de reținere a fost privat de libertate în mod nelegal nu își găsește suport probator, atâta vreme cât aprecierea organului de urmărire penală a fost aceea că există în ceea ce-l privește indiciile săvârșirii unei infracțiuni de ultraj, care ulterior a fost confirmată prin hotărâre definitivă de condamnare, urmată de executarea pedepsei aplicate. De altfel, în aceeași cauză penală, același reclamant a fost și arestat preventiv, dar cu privire la aceasta măsură preventivă nu a făcut nicio referire, în sensul că ar fi ilegală sau dispusă pe nedrept. Așadar, actul întreprins de organul de urmărire penală s-a reținut că nu poate fi încadrat în erorile judiciare care l-ar îndreptăți la obținerea unei despăgubiri pentru prejudiciul suferit.

Sub aspectul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, invocată de reclamant, Curtea a reținut că instanța europeană a decis că art. 5 alin. (5) din Convenție este respectat, dacă persoana poate cere o reparație pentru privarea sa de libertate, realizată în condiții contrare dispozițiilor art. 5 alin. (1)-(4). Or, în speță, reclamantul a beneficiat de accesul la justiție chiar pe calea acțiunii promovată în cauză. Cu toate acestea, s-a mai avut în vedere că, aprecierea dacă reținerea sa a fost sau nu ilegală, a respectat sau nu dispozițiile interne și europene, este atributul judecătorului național, singurul care poate să decidă pe baza probatoriului administrat dacă unei persoane reținute sau arestate într-un proces penal i se pot acorda sau nu despăgubiri, ca urmare a privării sale de libertate.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel a declarat recurs reclamantul. Invocând în drept art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. pen., în esență, recurentul a susținut că prin hotărârea recurată, greșit s-a interpretat actul juridic dedus judecății și că instanța a schimbat natura și înțelesul lămurit al acestuia, hotărârea fiind lipsită de temei legal și pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează: Așa cum corect s-a reținut prin hotărârea recurată, potrivit art. 52 alin. (3) Teza I din Constituția României, revizuită, Statul Român răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate pentru erori judiciare, în condițiile prevăzute de art. 504-507 C. proc.

pen. Prin art. 504 alin. (l) C. proc. pen. se prevede că persoana care a fost definitiv condamnată are dreptul la repararea pagubei suferite de către Statul Român, numai în situația în care, în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. Conform alin. (2) din același text, dreptul la reparație intervine și în cazul privării de libertate al persoanei în mod nelegal, în cursul procesului penal, dar și în situația persoanei căreia în cursul procesului penal i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. În aceste condiții, răspunderea statului este circumscrisă celor două ipoteze avute în vedere de legiuitor, răspunderea fiind directă, cauzată de erorile judiciare săvârșite în procesul penal.

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în art. 5 paragraf 5 prevede că: „orice persoană care este victima unei dețineri sau a unei arestări nelegale are dreptul la despăgubiri"', textul garantând un drept executoriu la reparație numai pentru victimele unei arestări sau a unei detenții. Reținerea, arestarea preventivă și apoi trimiterea în judecată a reclamantului s-a finalizat printr-o condamnare definitivă la o pedeapsă cu executare în detenție. Față de susținerea recurentului-reclamant, trebuie reținut că, actele procedurale săvârșite de organele de urmărire penală, cum este și ordonanța de reținere în discuție, nu pot fi incluse în categoria „erorilor judiciare", avându-se în vedere că, pe toată durata cercetării penale și apoi a judecății, reclamantul a beneficiat de prezumția de nevinovăție.

Reclamantul a beneficiat de acces la justiție, dovada fiind chiar prezenta cerere adresată instanței. În ceea ce privește aprecierea, dacă reținerea a fost sau nu ilegală, dacă s-au respectat sau nu dispozițiile interne și europene, este numai atributul judecătorului național, singurul în măsură să decidă, pe baza unui probatoriu temeinic, dacă unei persoane reținute sau arestate într-un proces penal i se pot acorda sau nu despăgubiri, ca urmare a privării de libertate, așa cum a reținut instanța și prin hotărârea recurată. Față de cele expuse anterior, criticile formulate de către recurent nu pot aduce nicio atingere hotărârii recurate, instanța soluționând pricina dedusă judecății, cu respectarea dispozițiilor legale în materie, fără să schimbe natura și înțelesul lămurit al actului juridic dedus judecății, avându-se în vedere că nu sunt întrunite cerințele art. 504 C. proc.

pen. în raport de care s-a soluționat cererea. Pentru considerentele expuse, recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul C.G.E. împotriva deciziei nr. 233 din 10 mai 2007, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 noiembrie 2007.