ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7993/2007

Asupra recursului civil de

față:

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a

reținut că, potrivit

dispozițiilor art. 506

alin. (2) C. proc. pen., termenul în care poate fi introdusă acțiunea

pentru

repararea pagubei materiale sau a unei daune morale, în cazul

condamnării pe nedrept sau al privării ori

restrângerii de libertate în mod

nelegal este de 18 luni de la data

rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanțelor de judecată sau a

ordonanțelor procurorului, prevăzute de art. 504 din același cod.

Or, în cauză, nu s-a pronunțat o hotărâre definitivă

de achitare ca

urmare a rejudecării cauzei

sau o ordonanță de revocare a măsurii preventive

sau restrictive de libertate, ordonanță de scoatere de sub urmărire penală

ori

de încetare a urmăririi penale, o hotărâre judecătorească de

revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, astfel că dreptul la

acțiune nu s-a născut.

Sub aspectul fondului cauzei,

instanța a reținut că, prin ordonanța din

8 aprilie 1995, reclamantul a fost

reținut pentru o perioadă de 24 de ore, fiind

învinuit

de săvârșirea infracțiunii de ultraj, prev. și ped. de art. 239 alin. (2) C.

pen

.

Ulterior, prin ordonanța nr.

l436/P/1995, reclamantul din litigiul de față

a fost arestat preventiv, iar prin

rechizitoriul cu același număr din 30 iunie 1995 a fost trimis în judecată.

Prin hotărâre penală definitivă

a fost condamnat la pedeapsa de 1 an și 6

luni închisoare, cu executare în

regim de detenție, pedeapsă pe care a și executat-o.

Așadar, reținerea, arestarea preventivă și apoi

trimiterea în judecată a reclamantului pentru săvârșirea acțiunii de ultraj

s-au finalizat printr-o condamnare definitivă, actele de procedură întreprinse

de organele de urmărire penală, categorie în care se încadrează și ordonanța de

reținere, neputând fi incluse în categoria erorilor judiciare.

Instanța de apel a reținut în

esență, că reclamantul a investit Tribunalul

Buzău cu o cererea având ca obiect

obligarea pârâtului la plata unei sume de

bani,

cu titlul de reparații pentru o presupusă eroare judiciară, săvârșită în

ceea

ce-1 privește, și anume aceea a reținerii sale prin ordonanța din 8 aprilie

1995.

Față de materialul probator

administrat în cauză, s-a reținut că soluția

instanței de fond este legală și

temeinică, avându-se în vedere că, pentru săvârșirea infracțiunii pentru care

reclamantul a fost reținut și ulterior arestat, prin rechizitoriul Parchetului

de pe lângă Judecătoria Buzău, acesta a fost trimis în judecată și condamnat

definitiv la o pedeapsă cu executare în regim de detenție, pedeapsă pe care a

și executat-o.

Căile extraordinare de atac declarate de reclamant

împotriva hotărârii de condamnare au fost respinse.

Potrivit art. 52 alin. (3) Teza I din Constituția

României, revizuită, Statul

Român răspunde

patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.

Pe de altă parte, în baza art.

504 alin. (1) C. proc. pen., persoana care a fost

condamnată definitiv are dreptul la

repararea pagubei încercate de către stat, dacă în urma rejudecării se pronunță

o hotărâre de achitare.

De asemenea, în temeiul alin. (2) al aceluiași text

are dreptul la repararea pagubei și persoana care în cursul procesului penal a

fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

În cauză, susținerea

apelantului în sensul că, prin ordonanța de reținere

a fost privat de libertate în mod

nelegal nu își găsește suport probator, atâta vreme cât aprecierea organului de

urmărire penală a fost aceea că există în

ceea

ce-l privește indiciile săvârșirii unei infracțiuni de ultraj, care ulterior a

fost

confirmată prin hotărâre definitivă de condamnare, urmată de executarea

pedepsei aplicate.

De altfel, în aceeași cauză penală, același

reclamant a fost și arestat preventiv, dar cu privire la aceasta măsură

preventivă nu a făcut nicio referire, în sensul că ar fi ilegală sau dispusă pe

nedrept.

Așadar, actul întreprins de

organul de urmărire penală s-a reținut că nu

poate fi încadrat în erorile

judiciare care l-ar îndreptăți la obținerea unei despăgubiri pentru prejudiciul

suferit.

Sub aspectul jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului,

invocată de reclamant,

Curtea a reținut că instanța europeană a decis că art. 5

alin. (5) din

Convenție este respectat, dacă persoana poate cere o reparație

pentru privarea sa de libertate, realizată în

condiții contrare dispozițiilor art. 5

alin. (1)-(4).

Or, în speță, reclamantul a beneficiat de accesul la

justiție chiar pe calea acțiunii promovată în cauză.

Cu toate acestea, s-a mai avut

în vedere că, aprecierea dacă reținerea sa

a fost sau nu ilegală, a respectat

sau nu dispozițiile interne și europene, este

atributul

judecătorului național, singurul care poate să decidă pe baza probatoriului

administrat dacă unei persoane reținute sau arestate într-un

proces

penal i se pot acorda sau nu despăgubiri, ca urmare a privării sale de

libertate.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel a

declarat recurs reclamantul.

Invocând în drept art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

pen., în esență, recurentul a susținut că prin hotărârea recurată, greșit s-a

interpretat actul juridic dedus

judecății

și că instanța a schimbat natura și înțelesul lămurit al acestuia,

hotărârea

fiind lipsită de temei legal și pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a

legii.

Recursul este nefondat pentru

considerentele ce urmează:

Așa cum corect s-a reținut prin hotărârea recurată,

potrivit art. 52 alin. (3) Teza I din Constituția României, revizuită, Statul

Român răspunde

patrimonial pentru

prejudiciile cauzate pentru erori judiciare, în condițiile

prevăzute de

art. 504-507 C. proc. pen.

Prin art. 504 alin. (l) C. proc. pen. se prevede că

persoana care a fost definitiv condamnată are dreptul la repararea pagubei

suferite de către Statul Român, numai în situația în care, în urma rejudecării

cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.

Conform alin. (2) din același text, dreptul la

reparație intervine și în

cazul privării de

libertate al persoanei în mod nelegal, în cursul procesului

penal, dar

și în situația persoanei căreia în cursul procesului penal i s-a restrâns

libertatea în mod nelegal.

În aceste condiții, răspunderea statului este

circumscrisă celor două

ipoteze avute în

vedere de legiuitor, răspunderea fiind directă, cauzată de

erorile

judiciare săvârșite în procesul penal.

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale, în art. 5 paragraf 5 prevede că: „orice persoană

care este victima unei dețineri sau a unei arestări nelegale are dreptul la

despăgubiri"', textul garantând un drept

executoriu la reparație numai pentru

victimele unei arestări sau a unei

detenții.

Reținerea, arestarea preventivă și apoi trimiterea

în judecată a reclamantului s-a finalizat printr-o condamnare definitivă la o

pedeapsă cu executare în detenție.

Față de susținerea recurentului-reclamant, trebuie

reținut că, actele procedurale săvârșite de organele de urmărire penală, cum

este și ordonanța de reținere în discuție, nu pot fi incluse în categoria

„erorilor judiciare",

avându-se în vedere că, pe toată

durata cercetării penale și apoi a judecății,

reclamantul a beneficiat de

prezumția de nevinovăție.

Reclamantul a beneficiat de acces la justiție,

dovada fiind chiar prezenta cerere adresată instanței.

În ceea ce privește aprecierea,

dacă reținerea a fost sau nu ilegală, dacă

s-au respectat sau nu dispozițiile

interne și europene, este numai atributul judecătorului național, singurul în

măsură să decidă, pe baza unui probatoriu

temeinic,

dacă unei persoane reținute sau arestate într-un proces penal i se

pot acorda sau nu despăgubiri, ca urmare a

privării de libertate, așa cum a

reținut instanța și prin hotărârea

recurată.

Față de cele expuse anterior, criticile formulate de

către recurent nu pot

aduce nicio atingere

hotărârii recurate, instanța soluționând pricina dedusă

judecății, cu

respectarea dispozițiilor legale în materie, fără să schimbe natura și

înțelesul lămurit al actului juridic dedus judecății, avându-se în

vedere că nu sunt întrunite cerințele art. 504 C.

proc. pen. în raport de care s-a

soluționat cererea.

Pentru considerentele expuse, recursul va fi

respins.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul C.G.E.

împotriva

deciziei nr. 233 din 10 mai 2007, pronunțată de

Curtea de Apel Ploiești,

secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26

noiembrie 2007.