ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2197/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința

civilă nr. 62 din 18 ianuarie 2008, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de C.S., în

contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, a dispus anularea Hotărârii

nr. 22094 din 23 iulie 2007 emisă de pârâtă și a obligat-o pe aceasta să-i

recunoască reclamantei calitatea de refugiat în perioada 25 martie 1942 - 6

martie 1945 și să-i acorde drepturile bănești prevăzute de O.G.nr. 105/1999,

aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările

și completările ulterioare, începând cu data de 1 aprilie 2007.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel a reținut, în esență,

următoarele:

C.S. se încadrează în prevederile art. 1 din O.G. nr. 105/1999, cu

modificările și completările ulterioare, acest fapt fiind probat prin

declarațiile martorilor D.V. și S.I. care au arătat că reclamanta împreună cu

mama sa s-au refugiat din localitatea Sîntejude, Județul Cluj în localitățile

Cătina și apoi Geaca din același județ, în perioada martie 1942 - martie 1945,

datorită persecuțiilor fizice din motive etnice exercitate în localitatea de

domiciliu asupra mamei reclamantei.

Împotriva sentinței civile pronunțate de Curtea de Apel a declarat

recurs, în termenul legal, pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă Casa Județeană de Pensii Cluj

susține, în esență, că, potrivit O.G. nr. 105/1999, cu modificările și

completările ulterioare, pentru acordarea drepturilor reparatorii este necesar

să existe două surse de informație care să poată fi coroborate în favoarea

petentului și care să indice aceleași date cu privire la: data de plecare,

localitatea de plecare, motivul plecării, localitatea de refugiu și data

întoarcerii din refugiu.

Recurenta-pârâtă susține că instanța fondului a nesocotit aceste

prevederi ale legii și a soluționat cauza în baza unor declarații de martori

insuficiente și contradictorii cu privire la motivele, începutul și sfârșitul

refugiului familiei reclamantei.

Analizând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate, în raport cu

prevederile art. 304 și art. 3041 C. proc. civ., ale O.G. nr. 105/1999, cu

modificările și completările ulterioare, și ale Normelor aprobate prin H.G. nr.

127/2002, Curtea constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce

vor fi arătate în continuare.

Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și

completările ulterioare, „beneficiază de prevederile ordonanței persoana,

cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6

septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive

etnice", fiind „refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate".

Potrivit art. 4 alin. (1) și (2) din Normele de aplicare a ordonanței,

aprobate prin H.G. nr. 127/2002 „dovada încadrării în situațiile prevăzute la art.

1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, cu

modificările ulterioare, se poate face cu acte oficiale eliberate de organele

competente", iar „în lipsa actelor oficiale dovada persecuției etnice se

poate face prin declarație cu martori."

Aceste dispoziții sunt date în aplicarea art. 61 din O.G. nr. 105/1999,

cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora „dovedirea

situațiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte

oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în

care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de

lege".

Față de aceste dispoziții legale, este neîntemeiată critica din recurs

referitoare la faptul că instanța de fond a eludat dispozițiile ordonanței

referitoare la existența a două surse de informații care să probeze susținerile

reclamantei C.S. Înalta Curte reține că nici dispozițiile ordonanței și nici

dispozițiile din normele de aplicare a acesteia nu prevăd că este necesar ca

instanța să verifice două surse de informație care să ateste susținerile din

cererea de chemare în judecată sau cererea de acordare a drepturilor prevăzute

de O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare.

În privința mijloacelor de probă sunt aplicabile normele de procedură

civilă, conform cărora proba trebuie să fie pertinentă, concludentă și utilă

cauzei, aceste caracteristici ale mijloacelor de probă fiind la aprecierea

instanței învestită cu soluționarea cauzei.

Or, în speță, întemeiat și cu respectarea normelor procedurale, Curtea

de Apel a avut în vedere declarațiile martorilor care în mod justificat nu s-au

putut prezenta în vederea audierii nemijlocite, declarații pe care le-a

apreciat ca făcând dovada persecuțiilor etnice care au determinat familia

reclamantei să se refugieze din localitatea de domiciliu - Sîntejude, inițial

în localitatea Cătina și, ulterior, în localitatea Geaca din același județ.

Totodată, Înalta Curte reține că, potrivit art. 4 alin. (2) din Normele

de aplicare a ordonanței, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, și având în vedere

faptul că reclamanta a efectuat diligentele necesare pentru a obține acte

oficiale eliberate de organele competente, așa cum rezultă din împrejurarea că

s-a adresat Arhivelor Naționale, dovada persecuțiilor din motive etnice

suferite în localitatea de domiciliu și a refugiului puteau fi făcute prin

declarații de martori, cum de altfel s-a și întâmplat.

În ceea ce privește aprecierea probelor, aceasta se face pe baza

convingerii intime a judecătorului, în mod liber, dar nu arbitrar. Or,

recurenta-pârâtă aduce critici modalității de apreciere a probatoriului

administrat în cauză, rară a combate aspectele invocate de reclamantă la fond

și fară a produce în recurs vreo probă care să demonstreze netemeinicia celor

reținute de Curtea de Apel pe baza probatoriului administrat.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că instanța de fond a realizat o

corectă apreciere a probatoriului administrat în cauză, în acord cu

dispozițiile art. 6 din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările

ulterioare, cu referire la art. 4 alin. (1) și (2) din Normele aprobate prin

H.G. nr. 127/2002.

În privința localității de domiciliu și a localității de refugiu, atât

susținerile reclamantei cât și declarațiile martorilor atestă cu caracter

unitar că este vorba de localitatea Sîntejude, respectiv localitatea Cătina și,

ulterior, localitatea Geaca. În privința motivelor refugiului, probele

administrate converg în mod unitar la aprecierea faptului că acestea au fost

determinate de persecuțiile din motive etnice exercitate asupra mamei

reclamantei în localitatea de domiciliu. În privința datei de început a

refugiului, aceasta este menționată în cererea reclamantei adresată Casei de Pensii

și este confirmată prin declarațiile martorilor.

Sub toate aspectele, Înalta Curte reține că instanța fondului a

realizat o corectă apreciere a probatoriului administrat, în deplină

concordanță cu dispozițiile legale aplicabile, stabilind cu just temei faptul

că reclamanta se încadrează în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din O.G. nr.

105/1999, cu modificările și completările ulterioare.

Față de cele arătate, Curtea constată că sentința civilă atacată este

legală și temeinică și, în potrivit art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc.

civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de Casa Județeană de Pensii

Cluj.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Cluj împotriva

sentinței civile nr. 62 din 18 ianuarie 2008 a Curții de Apel Cluj, secția comercială,

de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 mai 2008.