ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 704/2008

Deliberând, asupra recursului de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ. constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 21 decembrie 2001 reclamanții G.I., G.T. și P.M.M. au formulat o acțiune împotriva SC P. SA pentru obligarea acesteia să le restituie în natură terenul situat în București, în suprafață de 0,99 ha și să îi pună în posesie cu acest teren. Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 art. 24. În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că prin hotărârea nr. 9 din 19 noiembrie 2001 pârâta le-a respins notificarea nr. 1942 pentru revendicarea terenului cumpărat de autorul lor, G.D., imobil preluat abuziv de Statul Român în anii 1958-1959.

Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 596 din 16 iulie 2003 a admis acțiunea și a obligat pe pârâtă să le restituie în natură reclamanților terenul situat în București, în suprafață de 0,99 ha și să le lase în deplină proprietate acest teren. În motivarea sentinței instanța a reținut că reclamanții sunt moștenitorii lui G.D. conform certificatelor de moștenitor depuse la dosar. S-a mai reținut că lipsa oricărui act de preluare a imobilului de către stat reprezintă, pentru ea însăși, o preluare abuzivă în sensul art. 3 din Lege nr. 10/2001. Terenul a fost individualizat prin expertiza efectuată în cauză de expert G.V. care a relevat și împrejurarea că acesta este liber, putând fi restituit în natură.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 925 din 18 aprilie 2005 a admis apelul pârâtei, a anulat sentința nr. 596/2003 și a reținut cauza pentru evocarea fondului. Instanța de apel a pus în discuție un motiv de ordine publică și a constatat că sentința este nulă în condițiile art. 105 C. proc. civ. Astfel s-a constatat că deși instanța a fost sesizată cu o contestație în baza Legii nr. 10/2001 art. 24 împotriva deciziei nr. 9 din 19 noiembrie 2001 emisă de SC P. SA, această calificare fiind făcută și prin practicaua sentinței atacate (fila 120), instanța a soluționat litigiul pe dreptul comun, calificând acțiunea ca fiind în revendicare. Această soluționare s-a făcut cu încălcarea principiului disponibilității și cu încălcarea obligației prevăzută de art. 129 alin. (2) C. proc.

civ. Rejudecând fondul, Curtea de Apel București prin decizia civilă nr. 110 din 21 februarie 2007 a respins ca nefondată contestația împotriva hotărârii nr. 9 din 19 noiembrie 2001. Pentru a pronunța această soluție Curtea a reținut că G.D., autorul reclamantului, a cumpărat cu două contracte de vânzare–cumpărare autentice un teren de 3,50 ha situat în comuna suburbană Dudești Cioplea pendinte de municipiul București. Terenul a fost cumpărat de la Ș.G., teren din fosta moșie B. G., și că vânzătorul deținea titlul de proprietate definitiv nr. 206227 din 22 noiembrie 1923. S-a constatat că hotărârea de respingere a notificării pentru restituirea în proprietate a imobilului situat în sectorul 3, este legală numai sub aspectul nedovedirii identității terenului revendicat cu cel deținut de pârâtă.

S-a constatat că motivarea bazată pe lipsa dovezilor de preluare abuzivă a terenului este nefondată și a fost înlăturată, dovada preluării incumbând pârâtei și nu reclamanților. Cât privește identitatea bunului revendicat instanța a reținut că reclamanții nu au produs probe în sensul că terenul din str. S.M. nr. 28 deținut de pârâtă este același cu terenul cumpărat de autorul lor conform celor două acte de proprietate din 1942. S-a arătat că s-au efectuat expertize în primă instanță (f. 68 – 72) și în apel (filele 55 – 60; 250 – 255 și 272 – 274) care au avut ca obiectiv identificarea terenului în raport de actele de proprietate ale reclamanților, planurile cadastrale și prin luarea în considerare a actelor de proprietate ale unor proprietăți vecine, procurate prin grija reclamanților.

Curtea a apreciat că nu se poate stabili că terenul aparținând autorului reclamanților este cel aflat în proprietatea pârâtei în raport de incertitudinile exprimate de rapoartele de expertiză efectuate în cauză. S-a procedat la o analiză a rapoartelor de expertiză. Curtea a apreciat că concluzia primei expertize care dădea drept certă identitatea între aceste bunuri este nefundamentată pentru că elementele pe baza cărora s-a emis această concluzie erau insuficiente. Considerând că orice dubiu rezultat din administrarea probei profită pârâtei în condițiile art. 1169 C. civ. contestația a fost respinsă. Împotriva acestei decizii reclamanții au declarat în termen legal recurs. În fapt recursul a fost motivat pe împrejurarea că pe parcursul procesului pârâta a încercat să inducă în eroare instanța judecătorească prezentând acte care nu aveau legătură cu terenul revendicat de ei.

Ca urmare pentru a veni în sprijinul efectuării unei noi expertize au produs acte noi: acte de proprietate ale vecinilor, procesul verbal de vecinătate imediată cu ocazia întocmirii documentelor necesare obținerii certificatului de atestare a dreptului de proprietate încheiat de însăși intimată cu vecinii incintei. Deși expertul a identificat elemente de identitate parțiale instanța de apel a respins contestația, soluție considerată nelegală de către recurent deoarece concluziile expertului conduceau la admiterea în parte a contestației și deci admiterea în parte a cererii de restituire în natură. S-a mai criticat faptul că instanța în virtutea rolului activ nu a ținut cont de actele depuse la dosar și nu a solicitat documentele necesare pentru lămurirea situației imobilului revendicat.

Recursul a fost motivat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ. În recurs recurenții au depus înscrisuri noi pentru a-și dovedi pretențiile și anume acte de vânzare-cumpărare și chitanțe aflate în dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție la filele 27 – 31, 34 – 38. Analizând motivele invocate în recurs se constată că acestea se pot încadra în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. fiind irelevantă încadrarea greșită dată de recurenți prin invocarea unei dispoziții abrogate (prin art. I pct. 111 1 din O.U.G. nr. 138/2000 aprobată prin Legea nr. 219/2005 publicată în 14 iulie 2005). Analizând decizia atacată prin prisma motivelor invocate se constată că recursul este întemeiat și va fi admis însă pentru considerentele ce urmează.

Curtea de apel admițând apelul împotriva sentinței civile nr. 596 din 16 februarie 2003 a Tribunalului București a reținut cauza și evocând fondul nu a avut în vedere stabilirea situației juridice a pârâtei de la care s-a revendicat imobilul de către reclamanți, împrejurare esențială pentru stabilirea regimului aplicabil soluționării cererii. Potrivit art. 29 (fost art. 27) din Legea nr. 10/2001 pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2) persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate.

Potrivit art. 21 alin. (1) imobilele preluate abuziv indiferent de deținător care sunt deținute la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 de o regie autonomă, o societate sau o companie națională, o societate comercială, la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar sau asociat majoritar, vor fi restituite persoanei îndreptățite în natură prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată. Alin. (2) prevede același regim și pentru situația când statul sau o autoritate publică centrală sau locală este acționar minoritar sau când valoarea acțiunilor sau părțile sociale deținute este egală sau mai mare cu natura imobilului revendicat.

Deși în motivele de apel pârâta a invocat împrejurarea că s-a privatizat și deține un certificat de atestare a proprietății asupra terenului din care face parte și imobilul revendicat, (fila 15 în dosarul nr. 2666/2003 al Curții de Apel București) instanța nu s-a preocupat de lămurirea acestui aspect. Ca urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va admite recursul, și văzând dispozițiile art. 313 și art. 315 C. proc. civ. se va casa hotărârea și se va trimite cauza spre rejudecarea contestației. Instanța de trimitere va administra probe pentru a se stabili dacă la data de 14 februarie 2001 (intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001) pârâta era privatizată în totalitate sau nu.

În prima ipoteză ar urma să se aplice dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 1072001. În ipoteza în care pârâta nu era privatizată în totalitate la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ar urma să se aplice dispozițiile art. 21 alin. (1) și (2) din lege care prevăd modalitatea restituirii în natură ca soluție reparatorie în regimul acestei legi speciale. În acest din urmă caz în vederea soluționării contestației se impune completarea probelor administrate cu o nouă expertiză pentru individualizarea terenului revendicat cu luare în considerare și a actelor noi depuse de recurent în recurs. Cu această ocazie se vor examina și criticile recurenților cât privește modalitatea de interpretare și analizare făcută de instanță exclusiv asupra expertizelor.

Instanța, la analiza dovezilor administrate și a celor administrate în completarea ce se impune va avea în vedere ansamblul probelor produse de părți și va ține cont de principiile și prezumțiile stabilite de Legea nr. 10/2001, reglementare specială impusă, din rațiuni lesne de înțeles cum ar fi cele ce țin de trecerea timpului, vicisitudinile regimului totalitar, lipsa actelor conținute în arhivele naționale și locale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamanții G.I., G.T. și P.M.M. împotriva deciziei nr. 110 din 21 februarie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 februarie 2008.