ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9769/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9769/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Deliberând

asupra recursului civil de față;

Din

examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 10209/3 din 11 martie 2008,

reclamanții P.A., D.F., S.E., C.G., B.M.G., L.R., S.E., N.S. și P.N.M., prin

mandatar, au chemat în judecată pârâtul MUNICIPIUL BUCUREȘTI, prin primarul

general, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea

acestuia la restituirea în natură a imobilului teren în suprafață de 303 mp,

situat în București, sector 2, preluat de către stat în mod abuziv de la

autorul reclamanților P.I.T.

Prin sentința civilă nr. 1408/F din 05

septembrie 2008, Tribunalul Municipiului București a admis acțiunea formulată

de reclamanții P.A., D.F., S.E., C.G., B.M.G., L.R., S.E., N.S. și P.N.M. ,

prin mandatar, în contradictoriu cu pârâtul MUNICIPIUL BUCUREȘTI, prin primarul

general, a obligat pârâtul să restituie în natură către reclamanți, imobilul

teren în suprafață de 313,23 mp, situat în București, sector 2, identificat

prin raportul de expertiză întocmit de expert G.C.

Pentru a pronunța această hotărâre,

in baza actele și lucrările dosarului, prima instanța a constatat că,

reclamanții au făcut dovada calității de persoane îndreptățite la măsurile

reparatorii impuse de Legea nr. 10/2001, întrucât terenul în suprafață de 303

mp a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 23

martie 1930 (în calitate de cumpărător, in cuprinsul actului, figurând autorul

reclamanților), imobil ce a trecut ulterior în proprietatea statului (adresa

emisă de către pârât - Direcția de Evidența Imobiliară și Cadastrală sub nr.

749074/11292 din 17 iulie 2008).

Din concluziile raportului de

expertiză întocmit în cauză a rezultat că terenul ce face obiectul cererii introductive

de instanța are o suprafață de 313,23 mp, fiind liber de construcții și

neafectat de detalii de sistematizare.

Împotriva sentinței de prima instanța

a formulat apel, în termen legal, pârât MUNICIPIUL BUCUREȘTI, prin primarul general.

Prin decizia civilă nr. 90/A din 07

mai 2009, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală, a respins ca nefondat apelul formulat de

către pârâtul MUNICIPIUL BUCUREȘTI, prin primarul general, împotriva sentinței

civile nr. 1408 /F din 05 septembrie 2008.

Pentru a pronunța aceasta hotărâre,

s-au avut în vedere următoarele considerente de fapt și de drept:

Intimații-reclamanți, pentru

autoarea lor P.G., pe calea

notificării

formulate în termen legal, prin executor judecătoresc, notificarea nr.

806

din 12 februarie 2002, înregistrată în evidențele primăriei sub nr. 23983/2002,

conform relațiilor de la fila 37 dosar

fond, au solicitat restituirea în natură a

terenului în suprafață de 303

mp, situat in București,

sector 2, imobil ce

a fost preluat abuziv de stat în

anul 1988 și care a aparținut autorului

inițial al părților, P.I.T.,

conform

contractului de vânzare cumpărare din 23 aprilie 1930, aflat la fila 14 dosar

primă

instanță.

Deși notificarea a fost formulată în

termen legal și era însoțită de toate înscrisurile doveditoare pentru a se

putea decide cu privire la măsurile

reparatorii

solicitate de intimați în baza legii speciale, și cu toate că termenul de

imperativ de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, republicată,

este de mult epuizat, apelantul nu a procedat la emiterea dispoziției

motivate de

soluționare a notificării, potrivit normei anterior

invocate.

Curtea a apreciat

astfel, ca nefondată susținerea apelantului în sensul că termenul

de 60

de zile este unul de recomandare (formularea legii fiind imperativă), ca

și cea privind momentul de la

care el începe să curgă, întrucât în speță nu era

aplicabilă ipoteza privind depunerea ulterioară a înscrisurilor

doveditoare.

Indicarea

absenței unei declarații provenind de la intimați în sensul că nu

mai

dețin alte acte doveditoare, conform pct. 25.1 din H.G. nr. 250/2007 cuprinzând

Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii 10/2001, ține de un

formalism

excesiv,

apelantul, în absența acestei declarații, nefiind împiedicat să emită

dispoziția motivată asupra notificării (absența

acestui înscris putând fi interpretata ca

o prezumție simplă în sensul

inexistenței altor dovezi de care intimații înțelegeau să se folosească).

Curtea a constatat neavenită și

critica vizând substituirea instanței de judecată în atribuțiile Comisiei de

aplicare a Legii nr. 10/2001, întrucât o atare

susținere se fundamentează pe propria culpă a apelatului pentru

întârzierea

nejustificată în soluționarea cererii, cu consecința

creării, menținerii și

prelungirii, fără o

justificare obiectivă și rezonabilă, a unei incertitudini juridice în ceea ce

privește recunoașterea și restabilirea dreptului lor de proprietate asupra

imobilului (mai bine de 7 ani).

De altfel, acestea sunt și rațiunile

avute în vedere de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție cu

ocazia adoptării Deciziei nr. XX/2007, prin care în soluționarea recursului în

interesul legii cu un atare obiect, a statuat astfel: „in aplicarea

dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic

al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989,

republicată, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu

numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor

prin care, s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor reluate abuziv, ci

și notificarea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al

entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate".

Datorită pasivității apelantului un interval atât de îndelungat de timp,

intimații reclamanți au fost lipsiți chiar de dreptul de acces la o instanță de

judecata, garantat de prevederile art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a

Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, acces care în cazul

procedurii prevăzute de legea specială se produce intr-un mod indirect,

respectiv după emiterea deciziei sau dispoziției motivate, pe calea contestării

acesteia în condițiile art. 26 alin. (3) din actul normativ de referință.

Confirmând situația de fapt reținută de prima instanța, instanța de apel

a reafirmat ideea conform căreia, prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei și

care au fost anexate de intimați și notificării adresate PRIMĂRIEI MUNICIPIULUI

BUCUREȘTI, intimații reclamanți au făcut atât dovada dreptului de proprietate

al autorului lor, cât și a calității lor de persoane îndreptățite, astfel cum

impun dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a), coroborat cu art. 4 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, republicată.

Dovada

dreptului de proprietate reiese din conținutul contractului de vânzare-cumpărarea

din 23 martie 1930, act sub semnătură privată, încheiat între autorul

intimaților P.I.T., în calitate de cumpărător și J.K., în calitate de vânzător.

Pentru

momentul întocmirii lui, contractul sub semnătură privată avea efect translativ

de proprietate, întrucât si înstrăinarea imobilelor era supusă regimului

juridic de drept comun, respectiv principiului consensualismului, conform art.

1294 C. civ. (până la adoptarea Decretului 221/1950, act normativ care prin

dispozițiile art. 2 a introdus

ad validitatem

forma autentică a actelor

de înstrăinare a imobilelor).

Pe

de altă parte, prin certificatele de moștenitor și actele de stare civilă

administrate de intimați (filele 10-13 și 38-43, dosar primă instanță) s-au

făcut și dovezile ținând de calitatea de persoană îndreptățită.

Legea

10/2001, încă prin art. 1 alin. (1), instituie regula restituirii în natură,

măsurile reparatorii prin echivalent fiind prevăzute în subsidiar, conform

alin. (2) al aceluiași text.

Imobilul

ce a aparținut autorilor intimaților (care la vremea respectivă era compus din

teren și construcție) a fost preluat în fapt în anul 1988, potrivit susținerii

acestora, apelantul neadministrând probe contrare, astfel că preluarea lui a

fost una fără titlu valabil, conform art. 2 lit. i) din lege.

Împrejurarea

că, din situația juridică comunicată la solicitarea primei instanțe (fila 63

dosar) reiese că imobilul de la adresa în litigiu a fost înscris în anexa 2 a H.G.

nr. 556/1990 nu poate avea valoarea confirmării titlului statului, chiar în

condițiile în care prin art. 1 din acest act normativ s-a prevăzut că

„imobilele compuse din terenuri, construcții și împrejmuirile aferente, situate

în municipiul București și în sectorul agricol Ilfov, demolate înainte de data

Revoluției, pentru realizarea unor obiective de investiții, se consideră

trecute în proprietatea statului, urmând ca foștii proprietari prevăzuți în

tabelele anexa nr. 1-34) la prezenta hotărâre, să primească despăgubirile

cuvenite potrivit legii”.

Construcția

situată pe acesta a fost ulterior demolată. Deși intimații aveau vocația

obținerii unor despăgubiri și pentru construcția demolată abuziv, notificarea

formulată a vizat doar restituirea în natură a terenului, conținutul cererii de

chemare în judecată fiind în același sens, astfel că prima instanță s-a

pronunțat în mod corect, în limitele învestirii sale, cu respectarea

dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Tribunalul, în aplicarea principiului

restitutio in integrum

, anterior

enunțat, a dispus efectuarea unei expertize topo care să verifice dacă terenul

este liber de construcții, precum și dacă este afectat de detalii de

sistematizare, pentru verificarea ipotezei reglementate de art. 10 din lege.

Împotriva deciziei instanței de apel

a formulat cerere de recurs la data de 12 iunie 2009, paratul Municipiul

București, reprezentat legal de primarul general, expunerea de motive a acestei

cereri cuprinzând următoarele susțineri relative la raportul juridic dedus

judecății:

Din examinarea tuturor actelor care

au fost administrate in cauza rezultă că, motivul nesoluționării notificării

pentru restituirea imobilului în litigiu îl constituie faptul că, potrivit

Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr.

498/2003, contes

tatorul

nu și-a dovedit dreptul de proprietate asupra terenului, nedepunând

toate

înscrisurile care să ateste dreptul

său de proprietate și calitatea sa de persoană îndreptățită.

Așa cum rezultă din dispozițiile art.

21-23 din Legea nr. 10/2001, notificarea formulată înăuntrul termenului legal

de persoana ce se consideră îndreptățită la restituire, trebuie însoțită

de actele doveditoare ale

dreptului de proprietate, pre

cum și în cazul moștenitorilor foștilor proprietari,

de acte doveditoare privind

calitatea de moștenitor

a acestor persoane, aceste acte putând fi depuse și

ulterior, în condițiile legii (termenul special prevăzut în acest scop, termen

ce a fost prorogat ulterior prin mai multe acte normative de modificare a Legii

nr. 10/2001).

În aplicarea acestor texte legale,

art. 21.1 din Normele Metodologice de aplicare a legii nr. 10/2001, aprobate

prin H.G. nr. 498/2003 prevede, în concordanță cu dreptul comun în materia

acțiunii în revendicare imobiliară (Legea nr. 10/2001 nederogând sub acest

aspect de la normele generale, respectiv normele cuprinse în Codul Civil) ca,

prin acte doveditoare a dreptului de proprietate se înțelege „orice acte

juridice translative de proprietate, care atestă deținerea proprietății de

către o persoană fizică sau juridică”

.

Art. 22.1 alin. (1) din Normele

metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003,

arată ce se înțelege în sensul legii prin acte doveditoare.

Astfel, prin act juridic translativ

de proprietate în sensul legii se înțelege: act de vânzare-cumpărare,

tranzacție, donație, extras carte funciară, act sub semnătură privată și altele

asemenea.

Același articol a arătat ce acte

sunt considerate potrivit Legii nr. 10/2001 ca fac dovada calității de

moștenitor, respectiv certificatul de moștenitor, testamentul, actele de stare

civilă care atestă filiația sau rudenia cu titularul inițial al dreptului de

proprietate.

Mai mult, dovada dreptului

proprietate nu reiese din contractul sub semnătură privată încheiat între

autorul intimaților P.I.T., în calitate de cumpărător, și J.K. în calitate de

vânzător.

Obligația de a depune actele

doveditoare ale proprietății, precum și în cazul moștenitorilor, cele care

atestă această calitate revine, potrivit art. 22 din Normele date în aplicarea

Legii nr. 10/2001, notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la

notificare, o dată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data

intrării in vigoare a

Legii

nr. 10/2001.

Termenul respectiv a fost prelungit

de legiuitor cu 3 luni prin O.U.G. nr. 109/ 2001, cu 3 luni prin O.U.G. nr. 145/2001,

cu o lună prin O.U.G. nr. 184/2002 și cu încă 2 luni prin O.U.G. nr. 10/2003.   Aceste

prelungiri au fost acordate tocmai în ideea acordării unui interval de timp suficient

notificatorului pentru depunerea tuturor actelor necesare în vederea susținerii

notificării.

La termenul de judecata din 02 decembrie 2009,

Înalta Curte a pus in discuția contradictorie a părților chestiunea încadrării

criticilor formulate de recurentul-parat în categoria motivele de nelegalitate

reglementate de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Înalta Curte va constata nulitatea

recursului, pentru considerentele ce urmează:

În calea de atac extraordinara a

recursului, criticile ce pot fi formulate de partea recurentă nu pot viza decât

ipotezele strict prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care concretizează

aspecte de nelegalitate in legătura cu hotărârea atacata (pe aspecte de ordin

procedural si/sau substanțial).

Scopul acestei căi de atac este,

esențialmente, de control al legalității hotărârii atacate cu recurs, ceea ce

înseamnă ca orice susținere care releva, o expunere a istoricului cauzei deduse

judecății, o expunere detaliata a conținutului reglementarilor legale incidente

in cauza, fără ca aceasta sa fie particularizata cadrului procesual de

investire ori etapei procesuale ori considerentelor deja redate in cuprinsul hotărârii

judecătorești contestate, pretinsele necorelări ale acțiunilor părții adverse

cu dispozițiile legale procedurale, cu ignorarea totala a ceea ce s-a obținut

pana la momentul formulării cererii, ori pretinse erori ale instanței de apel

in aprecierea probelor administrate in cauza, cu consecințe in planul configurării

situației de fapt a dosarului pendinte, exced analizei instanței de recurs.

Instanțele anterioare au prezentat in mod

exhaustiv întreaga situație de fapt a dosarului pendinte, expunând in mod

concret considerentele pentru care au ajuns la concluzia ca reclamanții pot

beneficia de efectele legii speciale de reparație civilă, constatând ca s-au făcut

dovezi clare relative la proprietatea asupra imobilului in litigiu si la

calitatea de persoane îndreptățite.

In cuprinsul cererii de recurs nu sunt

vizate considerentele instanței de apel care au configurat cu precizie situația

de fapt a cauzei pendinte, respectiv modul de aplicare a dispozițiilor legale

incidente, ci, așa cum s-a arătat anterior, doar o formala și nepertinenta înșiruire

de pretinse inacțiuni ale părții adverse ori de neregularități procedurale, o înșiruire

de norme legale, fără ca acestea să poată fi opuse chestiunilor deja dezlegate

de instanțele anterioare, in scopul îndreptării acestora in calea de atac

promovata.

Este motivul pentru care legiuitorul a

prevăzut sancțiunea nulității atât pentru nemotivarea cererii de recurs, cat si

pentru situația in care cererea se motivează, însă criticile nu pot fi

încadrate in nici una din ipotezele de nelegalitate enumerate de norma

procedurala susmenționată.

Noua formulare a textului art. 304 C.

proc. civ. accentuează caracterul nondevolutiv al căii extraordinare de atac a

recursului, tocmai pentru faptul că părțile au beneficiat de o judecată în

primă instanță și una în apel (ambele judecăți de fond), finalizata prin

configurarea situației de fapt a dosarului si cu o rezolvare judiciara

definitiva a conflictului existent intre părțile cu interese contrare.

O situație de nelegalitate, în esență,

pentru a fi analizată în recurs trebuie susținută prin invocarea expresă a

textului de lege încălcat sau aplicat greșit, la situația de fapt pe deplin

stabilită în fața instanțelor anterioare.

În fața unei instanțe de recurs nu pot fi

aduse spre analiză decât exclusiv aspecte de nelegalitate, nu de netemeinicie,

și aceasta pentru că recurentul a beneficiat în mod concret de sistemului

dublului grad de jurisdicție, calea de atac a recursului fiind in mod expres

desemnată de legiuitor drept o cale extraordinară de atac.

Pentru toate aceste considerente de fapt

si de drept, Înalta Curtea in conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. (2)

și (3) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de

pârâtul MUNICIPIUL BUCUREȘTI,

prin Primarul general S.M.O., împotriva deciziei nr. 90/A din 7 mai 2009 a

Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 decembrie

2009.