ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9769/2009

Deliberând asupra recursului civil de față; Din examinarea actelor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 10209/3 din 11 martie 2008, reclamanții P.A., D.F., S.E., C.G., B.M.G., L.R., S.E., N.S. și P.N.M., prin mandatar, au chemat în judecată pârâtul MUNICIPIUL BUCUREȘTI, prin primarul general, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea acestuia la restituirea în natură a imobilului teren în suprafață de 303 mp, situat în București, sector 2, preluat de către stat în mod abuziv de la autorul reclamanților P.I.T. Prin sentința civilă nr. 1408/F din 05 septembrie 2008, Tribunalul Municipiului București a admis acțiunea formulată de reclamanții P.A., D.F., S.E., C.G., B.M.G., L.R., S.E., N.S.

și P.N.M. , prin mandatar, în contradictoriu cu pârâtul MUNICIPIUL BUCUREȘTI, prin primarul general, a obligat pârâtul să restituie în natură către reclamanți, imobilul teren în suprafață de 313,23 mp, situat în București, sector 2, identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert G.C.

Pentru a pronunța această hotărâre, in baza actele și lucrările dosarului, prima instanța a constatat că, reclamanții au făcut dovada calității de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii impuse de Legea nr. 10/2001, întrucât terenul în suprafață de 303 mp a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 23 martie 1930 (în calitate de cumpărător, in cuprinsul actului, figurând autorul reclamanților), imobil ce a trecut ulterior în proprietatea statului (adresa emisă de către pârât - Direcția de Evidența Imobiliară și Cadastrală sub nr. 749074/11292 din 17 iulie 2008). Din concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză a rezultat că terenul ce face obiectul cererii introductive de instanța are o suprafață de 313,23 mp, fiind liber de construcții și neafectat de detalii de sistematizare.

Împotriva sentinței de prima instanța a formulat apel, în termen legal, pârât MUNICIPIUL BUCUREȘTI, prin primarul general.

Prin decizia civilă nr. 90/A din 07 mai 2009, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins ca nefondat apelul formulat de către pârâtul MUNICIPIUL BUCUREȘTI, prin primarul general, împotriva sentinței civile nr. 1408 /F din 05 septembrie 2008. Pentru a pronunța aceasta hotărâre, s-au avut în vedere următoarele considerente de fapt și de drept: Intimații-reclamanți, pentru autoarea lor P.G., pe calea notificării formulate în termen legal, prin executor judecătoresc, notificarea nr. 806 din 12 februarie 2002, înregistrată în evidențele primăriei sub nr. 23983/2002, conform relațiilor de la fila 37 dosar fond, au solicitat restituirea în natură a terenului în suprafață de 303 mp, situat in București, sector 2, imobil ce a fost preluat abuziv de stat în anul 1988 și care a aparținut autorului inițial al părților, P.I.T., conform contractului de vânzare cumpărare din 23 aprilie 1930, aflat la fila 14 dosar primă instanță.

Deși notificarea a fost formulată în termen legal și era însoțită de toate înscrisurile doveditoare pentru a se putea decide cu privire la măsurile reparatorii solicitate de intimați în baza legii speciale, și cu toate că termenul de imperativ de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, este de mult epuizat, apelantul nu a procedat la emiterea dispoziției motivate de soluționare a notificării, potrivit normei anterior invocate. Curtea a apreciat astfel, ca nefondată susținerea apelantului în sensul că termenul de 60 de zile este unul de recomandare (formularea legii fiind imperativă), ca și cea privind momentul de la care el începe să curgă, întrucât în speță nu era aplicabilă ipoteza privind depunerea ulterioară a înscrisurilor doveditoare.

Indicarea absenței unei declarații provenind de la intimați în sensul că nu mai dețin alte acte doveditoare, conform pct. 25.1 din H.G. nr. 250/2007 cuprinzând Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii 10/2001, ține de un formalism excesiv, apelantul, în absența acestei declarații, nefiind împiedicat să emită dispoziția motivată asupra notificării (absența acestui înscris putând fi interpretata ca o prezumție simplă în sensul inexistenței altor dovezi de care intimații înțelegeau să se folosească).

Curtea a constatat neavenită și critica vizând substituirea instanței de judecată în atribuțiile Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, întrucât o atare susținere se fundamentează pe propria culpă a apelatului pentru întârzierea nejustificată în soluționarea cererii, cu consecința creării, menținerii și prelungirii, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, a unei incertitudini juridice în ceea ce privește recunoașterea și restabilirea dreptului lor de proprietate asupra imobilului (mai bine de 7 ani).

De altfel, acestea sunt și rațiunile avute în vedere de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție cu ocazia adoptării Deciziei nr. XX/2007, prin care în soluționarea recursului în interesul legii cu un atare obiect, a statuat astfel: „in aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care, s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor reluate abuziv, ci și notificarea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate". Datorită pasivității apelantului un interval atât de îndelungat de timp, intimații reclamanți au fost lipsiți chiar de dreptul de acces la o instanță de judecata, garantat de prevederile art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, acces care în cazul procedurii prevăzute de legea specială se produce intr-un mod indirect, respectiv după emiterea deciziei sau dispoziției motivate, pe calea contestării acesteia în condițiile art. 26 alin. (3) din actul normativ de referință.

Confirmând situația de fapt reținută de prima instanța, instanța de apel a reafirmat ideea conform căreia, prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei și care au fost anexate de intimați și notificării adresate PRIMĂRIEI MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, intimații reclamanți au făcut atât dovada dreptului de proprietate al autorului lor, cât și a calității lor de persoane îndreptățite, astfel cum impun dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a), coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată. Dovada dreptului de proprietate reiese din conținutul contractului de vânzare-cumpărarea din 23 martie 1930, act sub semnătură privată, încheiat între autorul intimaților P.I.T., în calitate de cumpărător și J.K., în calitate de vânzător.

Pentru momentul întocmirii lui, contractul sub semnătură privată avea efect translativ de proprietate, întrucât si înstrăinarea imobilelor era supusă regimului juridic de drept comun, respectiv principiului consensualismului, conform art. 1294 C. civ. (până la adoptarea Decretului 221/1950, act normativ care prin dispozițiile art. 2 a introdus ad validitatem forma autentică a actelor de înstrăinare a imobilelor). Pe de altă parte, prin certificatele de moștenitor și actele de stare civilă administrate de intimați (filele 10-13 și 38-43, dosar primă instanță) s-au făcut și dovezile ținând de calitatea de persoană îndreptățită. Legea 10/2001, încă prin art. 1 alin. (1), instituie regula restituirii în natură, măsurile reparatorii prin echivalent fiind prevăzute în subsidiar, conform alin. (2) al aceluiași text.

Imobilul ce a aparținut autorilor intimaților (care la vremea respectivă era compus din teren și construcție) a fost preluat în fapt în anul 1988, potrivit susținerii acestora, apelantul neadministrând probe contrare, astfel că preluarea lui a fost una fără titlu valabil, conform art. 2 lit. i) din lege. Împrejurarea că, din situația juridică comunicată la solicitarea primei instanțe (fila 63 dosar) reiese că imobilul de la adresa în litigiu a fost înscris în anexa 2 a H.G.

nr. 556/1990 nu poate avea valoarea confirmării titlului statului, chiar în condițiile în care prin art. 1 din acest act normativ s-a prevăzut că „imobilele compuse din terenuri, construcții și împrejmuirile aferente, situate în municipiul București și în sectorul agricol Ilfov, demolate înainte de data Revoluției, pentru realizarea unor obiective de investiții, se consideră trecute în proprietatea statului, urmând ca foștii proprietari prevăzuți în tabelele anexa nr. 1-34) la prezenta hotărâre, să primească despăgubirile cuvenite potrivit legii”. Construcția situată pe acesta a fost ulterior demolată. Deși intimații aveau vocația obținerii unor despăgubiri și pentru construcția demolată abuziv, notificarea formulată a vizat doar restituirea în natură a terenului, conținutul cererii de chemare în judecată fiind în același sens, astfel că prima instanță s-a pronunțat în mod corect, în limitele învestirii sale, cu respectarea dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc.

civ. Tribunalul, în aplicarea principiului restitutio in integrum , anterior enunțat, a dispus efectuarea unei expertize topo care să verifice dacă terenul este liber de construcții, precum și dacă este afectat de detalii de sistematizare, pentru verificarea ipotezei reglementate de art. 10 din lege. Împotriva deciziei instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 12 iunie 2009, paratul Municipiul București, reprezentat legal de primarul general, expunerea de motive a acestei cereri cuprinzând următoarele susțineri relative la raportul juridic dedus judecății: Din examinarea tuturor actelor care au fost administrate in cauza rezultă că, motivul nesoluționării notificării pentru restituirea imobilului în litigiu îl constituie faptul că, potrivit Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G.

nr. 498/2003, contes tatorul nu și-a dovedit dreptul de proprietate asupra terenului, nedepunând toate înscrisurile care să ateste dreptul său de proprietate și calitatea sa de persoană îndreptățită. Așa cum rezultă din dispozițiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, notificarea formulată înăuntrul termenului legal de persoana ce se consideră îndreptățită la restituire, trebuie însoțită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, pre cum și în cazul moștenitorilor foștilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moștenitor a acestor persoane, aceste acte putând fi depuse și ulterior, în condițiile legii (termenul special prevăzut în acest scop, termen ce a fost prorogat ulterior prin mai multe acte normative de modificare a Legii nr. 10/2001).

În aplicarea acestor texte legale, art. 21.1 din Normele Metodologice de aplicare a legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003 prevede, în concordanță cu dreptul comun în materia acțiunii în revendicare imobiliară (Legea nr. 10/2001 nederogând sub acest aspect de la normele generale, respectiv normele cuprinse în Codul Civil) ca, prin acte doveditoare a dreptului de proprietate se înțelege „orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau juridică” . Art. 22.1 alin. (1) din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003, arată ce se înțelege în sensul legii prin acte doveditoare.

Astfel, prin act juridic translativ de proprietate în sensul legii se înțelege: act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras carte funciară, act sub semnătură privată și altele asemenea. Același articol a arătat ce acte sunt considerate potrivit Legii nr. 10/2001 ca fac dovada calității de moștenitor, respectiv certificatul de moștenitor, testamentul, actele de stare civilă care atestă filiația sau rudenia cu titularul inițial al dreptului de proprietate. Mai mult, dovada dreptului proprietate nu reiese din contractul sub semnătură privată încheiat între autorul intimaților P.I.T., în calitate de cumpărător, și J.K. în calitate de vânzător.

Obligația de a depune actele doveditoare ale proprietății, precum și în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate revine, potrivit art. 22 din Normele date în aplicarea Legii nr. 10/2001, notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare, o dată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării in vigoare a Legii nr. 10/2001. Termenul respectiv a fost prelungit de legiuitor cu 3 luni prin O.U.G. nr. 109/ 2001, cu 3 luni prin O.U.G. nr. 145/2001, cu o lună prin O.U.G. nr. 184/2002 și cu încă 2 luni prin O.U.G. nr. 10/2003. Aceste prelungiri au fost acordate tocmai în ideea acordării unui interval de timp suficient notificatorului pentru depunerea tuturor actelor necesare în vederea susținerii notificării.

La termenul de judecata din 02 decembrie 2009, Înalta Curte a pus in discuția contradictorie a părților chestiunea încadrării criticilor formulate de recurentul-parat în categoria motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. Înalta Curte va constata nulitatea recursului, pentru considerentele ce urmează: În calea de atac extraordinara a recursului, criticile ce pot fi formulate de partea recurentă nu pot viza decât ipotezele strict prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate in legătura cu hotărârea atacata (pe aspecte de ordin procedural si/sau substanțial).

Scopul acestei căi de atac este, esențialmente, de control al legalității hotărârii atacate cu recurs, ceea ce înseamnă ca orice susținere care releva, o expunere a istoricului cauzei deduse judecății, o expunere detaliata a conținutului reglementarilor legale incidente in cauza, fără ca aceasta sa fie particularizata cadrului procesual de investire ori etapei procesuale ori considerentelor deja redate in cuprinsul hotărârii judecătorești contestate, pretinsele necorelări ale acțiunilor părții adverse cu dispozițiile legale procedurale, cu ignorarea totala a ceea ce s-a obținut pana la momentul formulării cererii, ori pretinse erori ale instanței de apel in aprecierea probelor administrate in cauza, cu consecințe in planul configurării situației de fapt a dosarului pendinte, exced analizei instanței de recurs.

Instanțele anterioare au prezentat in mod exhaustiv întreaga situație de fapt a dosarului pendinte, expunând in mod concret considerentele pentru care au ajuns la concluzia ca reclamanții pot beneficia de efectele legii speciale de reparație civilă, constatând ca s-au făcut dovezi clare relative la proprietatea asupra imobilului in litigiu si la calitatea de persoane îndreptățite. In cuprinsul cererii de recurs nu sunt vizate considerentele instanței de apel care au configurat cu precizie situația de fapt a cauzei pendinte, respectiv modul de aplicare a dispozițiilor legale incidente, ci, așa cum s-a arătat anterior, doar o formala și nepertinenta înșiruire de pretinse inacțiuni ale părții adverse ori de neregularități procedurale, o înșiruire de norme legale, fără ca acestea să poată fi opuse chestiunilor deja dezlegate de instanțele anterioare, in scopul îndreptării acestora in calea de atac promovata.

Este motivul pentru care legiuitorul a prevăzut sancțiunea nulității atât pentru nemotivarea cererii de recurs, cat si pentru situația in care cererea se motivează, însă criticile nu pot fi încadrate in nici una din ipotezele de nelegalitate enumerate de norma procedurala susmenționată. Noua formulare a textului art. 304 C. proc. civ. accentuează caracterul nondevolutiv al căii extraordinare de atac a recursului, tocmai pentru faptul că părțile au beneficiat de o judecată în primă instanță și una în apel (ambele judecăți de fond), finalizata prin configurarea situației de fapt a dosarului si cu o rezolvare judiciara definitiva a conflictului existent intre părțile cu interese contrare. O situație de nelegalitate, în esență, pentru a fi analizată în recurs trebuie susținută prin invocarea expresă a textului de lege încălcat sau aplicat greșit, la situația de fapt pe deplin stabilită în fața instanțelor anterioare.

În fața unei instanțe de recurs nu pot fi aduse spre analiză decât exclusiv aspecte de nelegalitate, nu de netemeinicie, și aceasta pentru că recurentul a beneficiat în mod concret de sistemului dublului grad de jurisdicție, calea de atac a recursului fiind in mod expres desemnată de legiuitor drept o cale extraordinară de atac. Pentru toate aceste considerente de fapt si de drept, Înalta Curtea in conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. (2) și (3) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de pârâtul MUNICIPIUL BUCUREȘTI, prin Primarul general S.M.O., împotriva deciziei nr. 90/A din 7 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 decembrie 2009.