ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1790/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Curtea de Apel București a examinat fondul acțiunii introductive promovată de reclamanta SC F.S.U.T.B. SA Brașov în contradictoriu cu pârâta C.N.V.M., având ca obiect cererea de anulare a deciziei nr. 2401 din 21 mai 2004, prin care s-a respins contestația formulată de reclamantă împotriva Ordonanței C.N.V.M. nr. 952 din 9 decembrie 2003, act administrativ ce vatămă interesele reclamantei. În motivarea acțiunii, reclamanta a susținut că prevederile O.U.G. nr. 28/2002 (art. 121 – 122) nu-i sunt aplicabile de vreme ce nu este societate deținută public și nu este nici o societate deschisă, nefiind constituită prin subscripția publică.

Prin sentința civilă nr. 1120 din 22 mai 2006, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC F.S.U.T.B. SA Brașov. Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că măsura de suspendare adoptată de pârât este temeinică și legală întrucât reclamanta a refuzat fără temei să se supună îndeplinirii obligației legale de transmitere la C.N.V.M., la termen,a raporturilor periodice, aferente încheierii fiecărui exercițiu financiar. Împotriva sentinței sus-menționate, în termen legal, a declarat recurs SC F.S.U.T.B. SA Brașov, apreciind-o ca fiind netemeinică și nelegală. S-a învederat prin motivele de recurs formulate că instanța de fond nu a analizat temeinic modalitatea în care s-a aplicat, de către intimată, sancțiunea cu amendă prin Ordonanța nr. 952 din 9 decembrie 2003, pe motiv că nu s-au depus situațiile financiare aferente anului 2002, conform O.U.G.

nr. 28/2002, art. 121 – 122, ignorând faptul că intimata nu a făcut dovada comunicării Ordonanței nr. 180/2003, prin care se susține că recurenta a mai fost anterior sancționată cu avertisment, pentru același motiv. S-a mai arătat de către recurenta-reclamantă că actele de sancționare emise de intimata C.N.V.M. nu au fost semnate de reprezentantul legal al acestei autorități, ceea ce atrage nulitatea absolută a acestora. În fine, recurenta a mai susținut, în ceea ce privește motivul esențial de sancționare, constând în neîndeplinirea obligației de raportare periodică a situației financiare, că instanța de fond în mod eronat a apreciat că societatea reclamantă ar fi o societate deschisă, deținută public, câtă vreme acest atribut nu mai exista la data apariției O.U.G.

nr. 28/2002, motivația reținută, în sensul că abia prin Hotărârea A.G.E.A. din 19 martie 2003 societatea s-a declarat de tip închis, fiind irelevantă întrucât o astfel de decizie a consfințit numai o situație de fapt pre-existentă. Recursul nu este fondat. Înalta Curte, examinând actele și lucrările dosarului, în raport de prevederile legale incidente, incluzând art. 304 1 C. proc. civ. reține că nici una din criticile formulate de recurenta-reclamantă nu este întemeiată și ca atare nu poate conduce la modificarea și/sau casarea hotărârii atacate pentru următoarele considerațiuni. După cum a reținut și instanța de fond, prin acțiunea de față recurenta-reclamantă a solicitat anularea Deciziei C.N.V.M.

nr. 2401 din 21 mai 2004, prin care i-a fost respinsă contestația formulată împotriva Ordonanței C.N.V.M. nr. 952 din 9 decembrie 2003, de aplicare a amenzii în valoare de 97.537.500 lei, motivat de împrejurarea că până la data de 9 decembrie 2003, la sediul C.N.V.M. nu au fost depuse de către reclamantă raporturile aferente exercițiului financiar pe anul 2002, fiind astfel încălcate prevederile art. 121 și 122 coroborat cu art. 172 lit. d), și art. 176 din O.U.G. nr. 28/2002, aprobată și modificată prin Legea nr. 525/2002. Contrar celor susținute de recurenta-reclamantă Înalta Curte reține că actele atacate, respectiv Decizia nr. 2401 din 21 mai 2004 și Ordonanța nr. 952 din 9 decembrie 2003, deși în adevăr nesemnate de președintele autorității emitente, C.N.V.M., nu sunt lovite de nulitate întrucât persoanele semnatare au primit împuternicire și delegare expresă de competență în acest sens.

Astfel, în chiar cuprinsul actelor atacate se face referire la Decizia C.N.V.M. nr. 4206 din 28 noiembrie 2003 și respectiv la Decizia C.N.V.M. nr. 109 din 12 ianuarie 2004. Prima decizie reprezintă delegarea de către președintele C.N.V.M. către D.D.E. a prerogativei de a semna ordonanțele de sancționare cu amendă de 0,5 % din capitalul societăților deținute public care nu au transmis raporturile aferente încheierii anului 2002, cum este și cazul societății reclamante, iar prin cea de a doua decizie sus arătată, D.D.J. a primit, la rândul său, împuternicirea expresă de semnare din partea președintelui C.N.V.M. Nu se poate așadar vorbi de nulitatea absolută a acestor acte, cum eronat susține recurenta, ele fiind întocmite cu respectarea formalităților legale cerute.

Nu este întemeiată nici critica vizând cauza de nulitate datorată necomunicării Ordonanței nr. 952/2003 și nici a celei anterioare, nr. 180/2003, care de altfel nici nu face obiectul prezentului dosar, câtă vreme ambele acte au fost publicate în publicația oficială a C.N.V.M., respectiv buletinul C.N.V.M. Potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Statutul C.N.V.M. și a O.U.G. nr. 25/2002 actele publicate sunt opozabile părților de la publicare. Înalta Curte reține totodată caracterul pur formal al acestui motiv de recurs și al pretinsei cauze de nulitate invocate câtă vreme recurenta-reclamantă a luat deplină cunoștință de conținutul Ordonanței C.N.V.M. nr. 932/2003, pe care apoi a și contestat-o în termen legal.

În fine, și în ceea ce privește fondul litigiului, respectiv motivul pentru care s-a aplicat recurentei sancțiunea amenzii, Înalta Curte apreciază că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale în raport de Statutul juridic al societății recurente. Corect s-a stabilit astfel că la data aplicării sancțiunii de către C.N.V.M., recurenta-reclamantă trebuia să se supună prevederilor art. 121 – 122 din O.U.G. nr. 28/2002, având obligația de a întocmi rapoarte financiare pe care să le transmită C.N.V.M., fiind o societate de tip deschis, așa cum se prevedea de altfel și în actul constitutiv al acesteia (art. 3 alin. (3)). Această prevedere statutară a fost modificată abia la data de 19 martie 2003, când a avut loc adunarea generală extraordinară a acționarilor societății, la care s-a hotărât că societatea devine de tip închis, hotărâre publicată în M. Of.

nr. 373 din 4 februarie 2004 și care potrivit Legii nr. 31/1990, privind societățile comerciale, cu modificările ulterioare, sunt opozabile terților numai de la publicare și pot fi executate numai după îndeplinirea acestor formalități. În fine, actele dosarului atestă incontestabil și împrejurarea că demersurile de transformare a societății recurente în societate de tip închis, au fost finalizate la data de1 iunie 2004 când s-au retras de la tranzacționare de pe piața Rasdaq acțiunile emise de SC F.S.U.T.B. SA Brașov. Așa fiind, corect s-a reținut că reclamantei-recurente, îi reveneau obligațiile legale de raportare aferente anului financiar 2002, dată fiind poziția sa de societate deschisă la acel moment, ca o reflectare a principiului „tempus regit actum”.

Față de toate argumentele prezentate, Înalta Curte, reținând netemeinicia criticilor recurentei-reclamante, va respinge ca nefondat recursul formulat, potrivit art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC F.S.U.T.B. SA Brașov, împotriva sentinței civile nr. 1120 din 22 mai 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 martie 2007.