ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4688/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta SC C.T. SRL a chemat în judecată pe pârâții M.E.F., A.N.A.F., D.G.F.P. Brașov și D.C.F. Brașov, solicitând instanței ca în contradictoriu cu aceștia să dispună admiterea contestației în sensul anulării Deciziei nr. 107 din 26 aprilie 2007 și obligarea intimatei la soluționarea contestației formulate împotriva Deciziei de impunere nr. 40 din 12 ianuarie 2007, întocmită în baza raportului de inspecție fiscală încheiat de D.G.F.P. Brașov. În motivarea acțiunii s-a arătat că prin Decizia nr. 107 din 26 aprilie 2007 sus menționată, s-a dispus de către intimată suspendarea soluționării contestației formulate de către reclamantă împotriva actelor fiscale arătate, apreciindu-se că în cauză sunt indicii privind săvârșirea unei infracțiuni, cu încălcarea dispozițiilor legale aplicabile.

Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 97/ F din 3 iulie 2007 a admis contestația astfel cum a fost precizată de contestatoare, dispunând anularea Deciziei nr. 107 din 26 aprilie 2007 emisă de pârâta 1 – A.N.A.F. - D.G.S.C. București și obligarea acestei pârâte să soluționeze pe fond contestația formulată de SC C.T. SRL Brașov, împotriva Deciziei de impunere nr. 40 din 12 ianuarie 2007, întocmită de pârâta 2. D.G.F.P. Brașov, în baza Raportului de Inspecție Fiscală emis de pârâtul 3 – D.C.F. Brașov, la data de 12 ianuarie 2007. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că atâta vreme cât activitatea de control a fost efectuată la cererea organului de cercetare penală, conform adreselor emise de I.G.P.R.

și în urma acestui fapt s-a încheiat actul de control fiscal din 12 ianuarie 2007, nu se poate asimila și nu echivalează această operațiune cu sesizarea organului de control, astfel cum este aceasta cerută și prevăzută de art. 184 C. proc. fisc. „a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă”, întrucât a fost cerută pentru soluționarea unui dosar penal, având un o altă conotație. Reținând că în cauză nu sunt incidente prevederile Codului de procedură fiscală s-a conchis că nu se poate pune nici problema suspendării legale a soluționării contestației reclamantei, apreciindu-se că hotărârea dată în cauză echivalează cu o decizie pronunțată de instanța de recurs, atunci când casează hotărârea de fond și trimite cauza spre soluționarea contestației pe fond la organul competent să o soluționeze, altul decât instanța de judecată.

Împotriva acestei sentințe în termen legal a declarat recurs D.G.F.P. Brașov, în nume propriu și pentru A.N.A.F. – M.E.F.P., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin motivele dezvoltate ale recursului comun, se arată, în esență, că instanța de fond, printr-o interpretare greșită a cadrului legal aplicabil soluționării cauzei, a luat în considerare prevederile unui singur text de lege, respectiv art. 184 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, privind Codul de procedură fiscală, republicată, ignorând prevederile art. 106 din același act normativ, stabilind în mod eronat că întrucât organele de poliție au solicitat efectuarea unei inspecții fiscale, situația de fapt nu se încadrează în prevederile art. 184 alin. (1) lit. a) din O.G.

nr. 92/2003 în condițiile în care, la data cererii efectuării inspecției fiscale, organele de poliție aveau deja înregistrat un dosar penal spre soluționare, cu privire la această societate. O astfel de solicitare nu poate conduce la neaplicarea prevederilor art. 184 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, întrucât legiuitorul nu a precizat în mod expres cine are inițiativa în demararea cercetărilor penale ci doar că organele fiscale au posibilitatea înaintării actului de control pentru a se stabili existența sau inexistența elementelor constitutive ale unei infracțiuni.

S-a mai arătat de recurentă că în raport de aplicarea textului de lege arătat, organele de soluționare a contestației reclamantei-intimate nu s-au putut pronunța asupra temeiniciei și legalității obligațiilor fiscale ale acesteia, în cuantum de 2.268.152 lei, cu titlu de impozit pe profit și T.V.A., având în vedere faptul că soluția din cauza penală va avea o înrâurire hotărâtoare asupra prezentei cauzei, fiind opozabilă organelor fiscale. În fine, recurenta a mai arătat că instanța de fond nu a analizat și nici nu a reținut existența unei strânse interdependențe între constatările organelor de inspecție fiscală și obiectul dosarului penal nr. 173/D/P/2006, constând în faptul că organul de inspecție fiscală a stabilit că urmare a verificării relațiilor comerciale cu SC L. SRL, reclamanta-intimată a dedus cheltuielile și T.V.A.

înscrisă în facturile fiscale emise de respectiva societate, fără însă a deține documente doveditoare care să ateste materializarea prestațiilor, date și modalitatea de cuantificare a serviciilor. Referiri s-au făcut în cadrul recursului și la alte operațiuni comerciale, desfășurate de reclamantă cu alți agenți economici, în condiții asemănătoare. Recursul este fondat. Înalta Curte, examinând actele și lucrările dosarului în raport de probele administrate, de prevederile legale incidente, incluzând art. 304 1 C. proc. civ., reține temeinicia criticilor formulate, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ceea ce impune admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii de față, în considerarea celor în continuare arătate.

Prin Decizia nr. 107 din 26 iulie 2007 M.E.F. – A.N.A.F. – D.G.S.C. a suspendat soluționarea contestației reclamantei-intimate referitoare la suma totală de 2.268.152 lei, reprezentând impozit pe profit și taxa pe valoarea adăugată cu majorări de întârziere aferente, procedura administrativă urmând a fi reluată la încetarea definitivă a motivului care a determinat suspendarea, în condițiile legii. În cuprinsul deciziei, s-a menționat, în adevăr, că prin adresa din data de 3 aprilie 2006 înregistrată la D.G.F.P. Brașov I.G.P.R. – Direcția generală de combatere a criminalității organizate s-a solicitat, în vederea soluționării unui dosar penal pre-existent, efectuarea unui control fiscal la SC C.T.

SRL și la alți agenți economici, dată de la care, organul fiscal la rândul său, a trimis I.G.P.R. corespondențe, incluzând raportul de inspecție fiscală încheiat la data de 12 ianuarie 2007 precum și Decizia de impune nr. 40 din 20 ianuarie 2007. S-a reținut în motivarea deciziei de suspendare că între obligațiile bugetare stabilite prin Decizia de impunere nr. 40 din 12 ianuarie 2007, emisă în baza raportului de inspecție fiscală încheiat la 12 ianuarie 2007, și stabilirea potențialului caracter infracțional al faptelor săvârșite există o strânsă interdependență de care depinde soluționarea cauzei în procedura administrativă, interdependență ce face ca organul administrativ să nu se poată pronunța înainte de finalizarea laturii penale, în cauză fiind pusă în discuție chiar realitatea tranzacțiilor desfășurate de reclamanta-intimată cu alți agenți economici.

Contrar celor stabilite de către instanța de fond, Înalta Curte reține că măsura suspendării dispusă în cadrul soluționării administrative a contestației formulate de reclamanta-intimată, de altfel amplu motivată, a fost luată cu respectarea și corecta aplicare a prevederilor art. 184 din C. proc. fisc. Potrivit acestui text de lege menționat și în cuprinsul sentinței atacate, organul de soluționare poate suspenda prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Finalitatea acestei norme legale, rațiunea ei sau mai bine spus scopul în care a fost edictată (ratio legis) este aceea de a clarifica și de a elimina toate bănuielile, respectiv indiciile privind săvârșirea unei fapte penale, a cărei constatare ar avea o directă influență asupra soluției date în procedura administrativă, prealabil însă emiterii deciziei administrativ fiscale. Ceea ce este hotărâtor așadar este legătura dintre potențialul caracter penal al faptei și soluția organului administrativ, legiuitorul înțelegând să acorde prioritate organului de cercetare penală. Din această perspectivă, considerentul primei instanțe, referitor la faptul că art. 184 din C. proc. fisc. nu este incident în cauză pentru simplul motiv că sesizarea organelor penale nu a fost făcută de către recurenta-pârâtă nu poate fi primit, pentru argumentul ce rezultă din cele sus-arătate, vizând interpretarea sistematică și teleologică a textului de lege arătat.

Totodată Înalta Curte apreciază că din cuprinsul deciziei de suspendare atacate rezultă cu evidență elementele pe baza cărora, în mod justificat s-a apreciat legătura dintre potențialul caracter penal al faptei și constatările organului fiscal ce ar atrage plata la bugetul statului a obligațiilor stabilite în sarcina reclamantei-intimate, prin decizia de impunere contestată, fiind pusă în discuție chiar caracterul real și efectiv al tranzacțiilor desfășurate. Aceste elemente, atestate de actele de control, vizează înregistrarea și deducerea de către reclamantă a unor cheltuieli în baza unor facturi, care însă nu permit identificarea în concret a obiectelor livrate și nici a prețurilor, în cazul altei societăți cu care reclamanta-intimată a avut relații comerciale, nefiind găsite evidențele fiscale ale respectivului agent comercial.

În fine, Înalta Curte reamintește că de altfel și Curtea Constituțională s-a pronunțat, atunci când a fost investită cu excepția de neconstituționalitate a textului C. proc. fisc. ce reglementează cazul de suspendare facultativă a procedurii de soluționare a contestației pe cale administrativă, similară cu procedura de suspendare cuprinsă în art. 244 pct. 2 C. proc. civ., în sensul că scopul evident al unei astfel de suspendări îl constituie tocmai verificarea existenței sau a inexistenței infracțiunii cu privire la care există anumite „indicii”. Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 312 alin. (1) – (3) C. proc. civ., pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se va admite recursul și se va modifica în tot sentința atacată în sensul respingerii cererii de chemare în judecată a reclamantei-intimate, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de D.G.F.P. a județului Brașov împotriva sentinței civile nr. 97/ F din 3 iulie 2007 a Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal. Modifică în tot sentința atacată și în fond respinge ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC C.T. SRL. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 4 decembrie 2007.