ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4688/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Reclamanta SC C.T. SRL a chemat în judecată pe

pârâții M.E.F., A.N.A.F., D.G.F.P. Brașov și D.C.F. Brașov, solicitând

instanței ca în contradictoriu cu aceștia să dispună admiterea contestației în

sensul anulării Deciziei nr. 107 din 26 aprilie 2007 și obligarea intimatei la

soluționarea contestației formulate împotriva Deciziei de impunere nr. 40 din 12

ianuarie 2007, întocmită în baza raportului de inspecție fiscală încheiat de D.G.F.P.

Brașov.

În motivarea acțiunii s-a

arătat că prin Decizia nr. 107 din 26 aprilie 2007 sus menționată, s-a dispus

de către intimată suspendarea soluționării contestației formulate de către

reclamantă împotriva actelor fiscale arătate, apreciindu-se că în cauză sunt

indicii privind săvârșirea unei infracțiuni, cu încălcarea dispozițiilor legale

aplicabile.

Curtea de Apel Brașov, secția

de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 97/ F din 3 iulie 2007

a admis contestația astfel cum a fost precizată de contestatoare, dispunând

anularea Deciziei nr. 107 din 26 aprilie 2007 emisă de pârâta 1 – A.N.A.F. - D.G.S.C.

București și obligarea acestei pârâte să soluționeze pe fond contestația

formulată de SC C.T. SRL Brașov, împotriva Deciziei de impunere nr. 40 din 12

ianuarie 2007, întocmită de pârâta 2. D.G.F.P. Brașov, în baza Raportului de

Inspecție Fiscală emis de pârâtul 3 – D.C.F. Brașov, la data de 12 ianuarie 2007.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța de fond a reținut că atâta vreme cât activitatea de control

a fost efectuată la cererea organului de cercetare penală, conform adreselor

emise de I.G.P.R. și în urma acestui fapt s-a încheiat actul de control fiscal

din 12 ianuarie 2007, nu se poate asimila și nu echivalează această operațiune cu

sesizarea organului de control, astfel cum este aceasta cerută și prevăzută de art.

184 C. proc. fisc. „a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra

soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă”, întrucât a fost

cerută pentru soluționarea unui dosar penal, având un o altă conotație.

Reținând că în cauză nu sunt

incidente prevederile Codului de procedură fiscală s-a conchis că nu se poate

pune nici problema suspendării legale a soluționării contestației reclamantei,

apreciindu-se că hotărârea dată în cauză echivalează cu o decizie pronunțată de

instanța de recurs, atunci când casează hotărârea de fond și trimite cauza spre

soluționarea contestației pe fond la organul competent să o soluționeze, altul

decât instanța de judecată.

Împotriva acestei sentințe în

termen legal a declarat recurs D.G.F.P. Brașov, în nume propriu și pentru A.N.A.F.

– M.E.F.P., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin motivele dezvoltate ale

recursului comun, se arată, în esență, că instanța de fond, printr-o interpretare

greșită a cadrului legal aplicabil soluționării cauzei, a luat în considerare

prevederile unui singur text de lege, respectiv art. 184 alin. (1) lit. a) din O.G.

nr. 92/2003, privind Codul de procedură fiscală, republicată, ignorând

prevederile art. 106 din același act normativ, stabilind în mod eronat că

întrucât organele de poliție au solicitat efectuarea unei inspecții fiscale,

situația de fapt nu se încadrează în prevederile art. 184 alin. (1) lit. a) din

O.G. nr. 92/2003 în condițiile în care, la data cererii efectuării inspecției

fiscale, organele de poliție aveau deja înregistrat un dosar penal spre

soluționare, cu privire la această societate.

O astfel de solicitare nu

poate conduce la neaplicarea prevederilor art. 184 alin. (1) lit. a) din O.G.

nr. 92/2003, întrucât legiuitorul nu a precizat în mod expres cine are

inițiativa în demararea cercetărilor penale ci doar că organele fiscale au

posibilitatea înaintării actului de control pentru a se stabili existența sau

inexistența elementelor constitutive ale unei infracțiuni.

S-a mai arătat de recurentă

că în raport de aplicarea textului de lege arătat, organele de soluționare a

contestației reclamantei-intimate nu s-au putut pronunța asupra temeiniciei și

legalității obligațiilor fiscale ale acesteia, în cuantum de 2.268.152 lei, cu

titlu de impozit pe profit și T.V.A., având în vedere faptul că soluția din

cauza penală va avea o înrâurire hotărâtoare asupra prezentei cauzei, fiind

opozabilă organelor fiscale.

În fine, recurenta a mai

arătat că instanța de fond nu a analizat și nici nu a reținut existența unei

strânse interdependențe între constatările organelor de inspecție fiscală și

obiectul dosarului penal nr. 173/D/P/2006, constând în faptul că organul de

inspecție fiscală a stabilit că urmare a verificării relațiilor comerciale cu

SC L. SRL, reclamanta-intimată a dedus cheltuielile și T.V.A. înscrisă în

facturile fiscale emise de respectiva societate, fără însă a deține documente

doveditoare care să ateste materializarea prestațiilor, date și modalitatea de

cuantificare a serviciilor. Referiri  s-au făcut în cadrul recursului și la

alte operațiuni comerciale, desfășurate de reclamantă cu alți agenți economici,

în condiții asemănătoare.

Recursul este fondat.

Înalta Curte, examinând

actele și lucrările dosarului în raport de probele administrate, de prevederile

legale incidente, incluzând art. 304

1

C. proc. civ., reține

temeinicia criticilor formulate, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., ceea ce impune admiterea recursului și modificarea sentinței

atacate în sensul respingerii acțiunii de față, în considerarea celor în

continuare arătate.

Prin Decizia nr. 107 din 26

iulie 2007 M.E.F. – A.N.A.F. – D.G.S.C. a suspendat soluționarea contestației

reclamantei-intimate referitoare la suma totală de 2.268.152 lei, reprezentând

impozit pe profit și taxa pe valoarea adăugată cu majorări de întârziere

aferente, procedura administrativă urmând a fi reluată la încetarea definitivă

a motivului care a determinat suspendarea, în condițiile legii.

În cuprinsul deciziei, s-a

menționat, în adevăr, că prin adresa din data de 3 aprilie 2006 înregistrată la

D.G.F.P. Brașov I.G.P.R. – Direcția generală de combatere a criminalității

organizate s-a solicitat, în vederea soluționării unui dosar penal

pre-existent, efectuarea unui control fiscal la SC C.T. SRL și la alți agenți

economici, dată de la care, organul fiscal la rândul său, a trimis I.G.P.R. corespondențe,

incluzând raportul de inspecție fiscală încheiat la data de 12 ianuarie 2007

precum și Decizia de impune nr. 40 din 20 ianuarie 2007.

S-a reținut în motivarea

deciziei de suspendare că între obligațiile bugetare stabilite prin Decizia de

impunere nr. 40 din 12 ianuarie 2007, emisă în baza raportului de inspecție

fiscală încheiat la 12 ianuarie 2007, și stabilirea potențialului caracter

infracțional al faptelor săvârșite există o strânsă interdependență de care

depinde soluționarea cauzei în procedura administrativă, interdependență ce

face ca organul administrativ să nu se poată pronunța înainte de finalizarea

laturii penale, în cauză fiind pusă în discuție chiar realitatea tranzacțiilor

desfășurate de reclamanta-intimată cu alți agenți economici.

Contrar celor stabilite de

către instanța de fond, Înalta Curte reține că măsura suspendării dispusă în

cadrul soluționării administrative a contestației formulate de

reclamanta-intimată, de altfel amplu motivată, a fost luată cu respectarea și

corecta aplicare a prevederilor art. 184 din C. proc. fisc.

Potrivit

acestui text de lege menționat și în cuprinsul sentinței atacate, organul de

soluționare poate suspenda prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci

când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept

cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare

ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în

procedura administrativă.

Finalitatea

acestei norme legale, rațiunea ei sau mai bine spus scopul în care a fost

edictată (ratio legis) este aceea de a clarifica și de a elimina toate

bănuielile, respectiv indiciile privind săvârșirea unei fapte penale, a cărei

constatare ar avea o directă influență asupra soluției date în procedura

administrativă, prealabil însă emiterii deciziei administrativ fiscale.

Ceea ce este

hotărâtor așadar este legătura dintre potențialul caracter penal al faptei și

soluția organului administrativ, legiuitorul înțelegând să acorde prioritate

organului de cercetare penală.

Din această

perspectivă, considerentul primei instanțe, referitor la faptul că art. 184 din

C. proc. fisc. nu este incident în cauză pentru simplul motiv că sesizarea organelor

penale nu a fost făcută de către recurenta-pârâtă nu poate fi primit, pentru

argumentul ce rezultă din cele sus-arătate, vizând interpretarea sistematică și

teleologică a textului de lege arătat.

Totodată Înalta

Curte apreciază că din cuprinsul deciziei de suspendare atacate rezultă cu

evidență elementele pe baza cărora, în mod justificat s-a apreciat legătura

dintre potențialul caracter penal al faptei și constatările organului fiscal ce

ar atrage plata la bugetul statului a obligațiilor stabilite în sarcina reclamantei-intimate,

prin decizia de impunere contestată, fiind pusă în discuție chiar caracterul  real

și efectiv al tranzacțiilor desfășurate.

Aceste elemente,

atestate de actele de control, vizează înregistrarea și deducerea de către

reclamantă a unor cheltuieli în baza unor facturi, care însă nu permit

identificarea în concret a obiectelor livrate și nici a prețurilor, în cazul

altei societăți cu care reclamanta-intimată a avut relații comerciale, nefiind

găsite evidențele fiscale ale respectivului agent comercial.

În fine, Înalta

Curte reamintește că de altfel și Curtea Constituțională s-a pronunțat, atunci

când a fost investită cu excepția de neconstituționalitate a textului C. proc.

fisc. ce reglementează cazul de suspendare facultativă a procedurii de

soluționare a contestației pe cale administrativă, similară cu procedura de suspendare

cuprinsă în art. 244 pct. 2 C. proc. civ., în sensul că scopul evident al unei

astfel de suspendări îl constituie tocmai verificarea existenței sau a

inexistenței infracțiunii cu privire la care există anumite „indicii”.

Pentru toate

aceste motive, în temeiul art. 312 alin. (1) – (3) C. proc. civ., pentru

motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se va admite recursul și se

va modifica în tot sentința atacată în sensul respingerii cererii de chemare în

judecată a reclamantei-intimate, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

D.G.F.P. a județului Brașov împotriva sentinței civile nr. 97/ F din 3 iulie

2007 a Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal.

Modifică în tot sentința

atacată și în fond respinge ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC

C.T. SRL.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 4 decembrie 2007.