ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 455/2014

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiunea formulată, reclamanta S.O.R. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta

Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov, suspendarea executării

raportului de inspecție fiscală din 31 ianuarie 2013 și a deciziei de impunere

din 31 ianuarie 2013, emise de pârâtă, până la pronunțarea instanței de fond.

Prin Sentința nr. 75/F/2013 din 9 aprilie 2013,

Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis

acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta S.O.R., în

contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov și a

dispus suspendarea executării raportului de inspecție fiscală din 31 ianuarie

2013 și a deciziei de impunere din 31 ianuarie 2013 emise de pârâtă, până la

pronunțarea instanței de fond asupra acțiunii în anularea acestor acte

administrativ fiscale.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor

Publice Brașov, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând

dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ.

În motivarea

recursului declarat se arată, în esență, că hotărârea pronunțată în cauză este

criticabilă sub aspectul legalității, având în vedere faptul că instanța de

fond a greșit, printr-o interpretare eronată a cadrului legal aplicabil cauzei,

admițând cererea de suspendare formulată în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P.

Brașov.

Arată recurenta că

instanța de fond a greșit când a apreciat că sunt îndeplinite în mod cumulativ

toate condițiile de admisibilitate a cererii de suspendare, respectiv cazul

bine justificat și producerea unei pagube iminente, alături de plata cauțiunii

stabilite în sarcina reclamantei.

Se subliniază în

motivele de recurs că instanța de fond a reținut în mod greșit faptul că, în cauza

de față, cererea de suspendare formulată este probată atât sub aspectul

urgenței, cât și al prejudiciului nerecuperabil, astfel cum prevede art. 14 din

Legea nr. 554/2004, în condițiile în care din analiza cererii de suspendare

formulate de reclamantă nu reiese dovada îndeplinirii în mod cumulativ a

cerințelor legale stabilite de textele aplicabile acesteia.

Apreciază recurenta

că în lipsa îndeplinirii cerințelor stabilite expres de lege, instanța de fond

în mod greșit a dispus suspendarea executării actelor contestate.

Examinând cauza și

sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu

dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și susținerile

părților, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control

judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 488

din Noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanță a reținut

corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză

și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Soluția instanței de

fond a fost criticată de către recurentă pentru că ar fi fost pronunțată cu

încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, temeiul de drept

invocat fiind art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Prin cererea de

chemare în judecată care face obiectul prezentului dosar, reclamanta S.O.R. a

solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice

Brașov, suspendarea executării raportului de inspecție fiscală din 31 ianuarie

2013 și a deciziei de impunere din 31 ianuarie 2013, emise de pârâtă, până la

pronunțarea instanței de fond, cererea de suspendare fiind întemeiată pe

dispozițiile art. 215 alin. (2) C. proc. fisc., coroborat cu art. 14 din Legea

nr. 554/2004.

Cererea de chemare în

judecată ce face obiectul prezentului dosar a fost înregistrată pe rolul Curții

de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 6

martie 2013 și a fost admisă prin Sentința nr. 75/F/2013 din 9 aprilie 2013,

instanța dispunând suspendarea executării raportului de inspecție fiscală din

31 ianuarie 2013 și a deciziei de impunere din 31 ianuarie 2013 emise de

pârâtă, până la pronunțarea instanței de fond asupra acțiunii în anularea

acestor acte administrativ fiscale.

În prezentul dosar,

prin notele de ședință depuse la dosar la data de 24 octombrie 2013 de către

intimata-reclamantă, s-a învederat faptul că prin Sentința nr. 153 din 25

septembrie 2013 a Curții de Apel Brașov s-a dispus anularea actelor

administrativ fiscale a căror suspendare s-a solicitat în prezenta cauză,

precum și suspendarea executării acestora până la soluționarea definitivă a

cauzei, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004.

Măsura suspendării actului

administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și

intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va

cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice

internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliul

Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea română

corespunde recomandării Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei,

R 89 din 13 septembrie 1989, pentru că prevede, în art. 14 și 15 din Legea nr.

554/2004, atribuția instanței de contencios administrativ de a ordona măsuri

vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când

drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt impuse unui risc iminent

de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care

dispun autoritățile publice în contextul puterii lor discreționare.

Suspendarea

executării actului administrativ este o măsură provizorie de protecție a

drepturilor și intereselor legitime ale subiectelor potențial vătămate prin

aplicarea actului, până la momentul la care instanța competentă va evalua

legalitatea acestuia.

Potrivit art. 14

alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "în cazuri bine justificate și pentru

prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a

autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare,

persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea

executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de

fond".

Deci, pentru a admite

o cerere de suspendare a executării unui act administrativ întemeiată pe art.

14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care este, ca regulă generală, executoriu

din oficiu, instanța de fond trebuie să constate și să motiveze îndeplinirea

cumulativă a celor două condiții cerute de dispozițiile menționate, suspendarea

executării unui act administrativ fiind o măsură excepțională.

În recursul său,

pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov susține că

instanța de fond a greșit când a apreciat că sunt îndeplinite în mod cumulativ

toate condițiile de admisibilitate a cererii de suspendare, respectiv cazul

bine justificat și producerea unei pagube iminente, alături de plata cauțiunii

stabilite în sarcina reclamantei.

După cum se constată,

prima instanță, soluționând cererea de suspendare, a apreciat în mod corect că

în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr.

554/2004 și art. 215 din O.G. nr. 92/2003, respectiv existența cazului bine

justificat, determinată de indiciile în privința nelegalității actelor

administrative fiscale a căror suspendare s-a solicitat și existența pagubei

iminente, concretizată în consecințele grave ce s-ar aduce în desfășurarea

activității reclamantei, precum și faptul că reclamanta a făcut dovada faptului

că împotriva actelor administrativ fiscale a căror suspendare o solicită a

formulat contestație și că a achitat cauțiunea stabilită de instanța de

judecată.

Astfel, cazul bine

justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele

concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu

poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza

împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu

respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea

publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau

interesele legitime private care pot fi afectate.

Cazul bine justificat

este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o

împrejurare legată de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o

îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ.

Îndoiala serioasă

asupra legalității actului administrativ trebuie să rezulte cu ușurință în urma

unei cercetări sumare a aparenței dreptului.

În jurisprudența sa

constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a

reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună

suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la

analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de

anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la

acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă

o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act

administrativ.

Astfel de împrejurări

vădite, de fapt sau/și de drept care sunt de natură să producă o îndoială

serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reținute de

Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ

necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul

unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului

administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea

recursului administrativ.

Așa cum a reținut și

instanța de fond, în cauză sunt suficiente indicii care să creeze aparența

conturării acelor împrejurări legate de starea de fapt și de drept prevăzute de

art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004. Existența cazului bine

justificat se desprinde și din îndoiala serioasă cu privire la legalitatea

deciziei de impunere, prin raportarea la susținerile reclamantei potrivit

cărora organele de inspecție fiscală nu au efectuat o inspecție efectivă, nu au

aplicat corect dispozițiile legale ce reglementează obligația de plată a TVA și

nu au ținut seama de starea de fapt.

Mai mult, în cauza

prezentă, prin Sentința nr. 153 din 25 septembrie 2013, Curtea de Apel Brașov,

secția de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamantei și a

anulat raportul de inspecție fiscală din 31 ianuarie 2013 și decizia de

impunere din 31 ianuarie 2013, emise de pârâtă și a dispus suspendarea

executării acestora până la soluționarea definitivă a cauzei, în temeiul art.

15 din Legea nr. 554/2004.

În aceste

circumstanțe, soluția adoptată de instanța învestită cu soluționarea acțiunii

în anulare creează, cel puțin cu caracter provizoriu, premisa nelegalității

actelor a căror suspendare s-a solicitat, fiind astfel infirmată prezumția de

legalitate atașată actelor administrative, până la soluționarea recursului,

astfel că este îndeplinită condiția cazului bine justificat.

Cât privește

criticile referitoare la îndeplinirea condiției pagubei iminente, astfel cum

aceasta este definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004,

Înalta Curte constată, de asemenea, că paguba iminentă nu se prezumă, ci

trebuie dovedită de persoana lezată, prin probe concludente, or, în cauză nu

s-a administrat nici un fel de probă de natură să formeze convingerea instanței

în sensul iminenței unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat

ulterior în cazul în care în final actul ar fi anulat, astfel încât să se

circumscrie caracterului de excepție al suspendării executării actului

administrativ, conform fizionomiei pe care legea în prezent în vigoare o

conferă acestei instituții juridice.

Cu privire la

existența pagubei iminente instanța de fond a constatat în mod corect că și

această condiție este îndeplinită dată fiind pe de o parte cuantumul ridicat al

obligațiilor fiscale stabilite în sarcina reclamantei și, pe de altă parte,

situația concretă în care aceasta se află, realizând un venit lunar modest și

fiind singura întreținătoare a unei familii monoparentale.

Drept urmare, Înalta

Curte reține că instanța de fond în mod corect a apreciat că în cauză sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, astfel că

soluția pronunțată este temeinică și legală, nefiind incident motivul de recurs

prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 496 alin. (1) din

Noul C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge

recursul declarat de pârâtă ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice

Brașov împotriva Sentinței nr. 75/F/2013 din 9 aprilie 2013 a Curții de Apel

Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 31 ianuarie 2014.

Procesat de GGC - CL