ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3050/2015

Decizia nr. 3050/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Hotărârea pronunțată de instanța de fond

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 10 aprilie 2013, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov, suspendarea executării raportului de inspecție fiscală din 28 februarie 2013, a deciziei de impunere din 28 februarie 2013 și a dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală din 28 februarie 2013 emise de pârâtă până la pronunțarea instanței de fond asupra acțiunii în anularea acestor acte administrativ-fiscale.

Prin sentința civilă nr. 123 din 19 iunie 2013, Curtea de Apel Brașov a admis acțiunea formulată de reclamantă și a dispus suspendarea executării raportului de inspecție fiscală din 28 februarie 2013, a deciziei de impunere din 28 februarie 2013 și a dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală din 28 februarie 2013 emise de pârâtă până la pronunțarea instanței de fond asupra acțiunii în anularea acestor acte.

Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov (care s-a subrogat în drepturile și obligațiile procesuale ale Direcției Generale a Finanțelor Publice Brașov potrivit H.G. nr. 520/2013) a formulat recurs, solicitând modificarea în tot a sentinței recurate, ca nelegală și netemeinică, și, pe cale de consecință, respingerea cererii de suspendare, ca neîntemeiată.

Motivele de casare

În susținerea recursului recurenta-pârâtă a invocat motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și, respectiv, când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Principalele argumente invocate

Susține recurenta-pârâtă, în esență, că instanța de fond nu a dezvoltat un raționament propriu pe baza căruia să justifice îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de suspendare, cazul bine justificat și paguba iminentă fiind raportate la considerente cu caracter general ce țin exclusiv de fondul cauzei.

În prezentarea cazului bine justificat instanța de fond face o analiză sumară a modalității în care organele de inspecție fiscală au stabilit obligații fiscale, analizând, practic, ce țin de fond și nu de aparența de legalitate.

Cu privire la justificare a pagubei iminente instanța de fond a apreciat atâta timp, cât legalitatea deciziei de impunere este pusă la îndoială, punerea în executare a actului administrativ afectează activitatea reclamantei se creează deja un prejudiciu. Este evident prin executarea silită a reclamantei se produce o pagubă în patrimoniul acesteia, însă nu este una care sa atragă îndeplinirea condiției de admisibilitate a acțiunii. Actul administrativ fiscal se bucură de prezumția de legalitate în fața instanței de judecată, așa încât punerea lui în executare nu are un caracter abuziv.

Instanța de fond trebuia se aibă în vedere situația de excepție reglementată de legiuitor în astfel de cazuri, când punerea în executare a unui act administrativ fiscal se justifică printr-o vădită aparență de nelegalitate a acestuia , care poate fi constatată în astfel de situații, când există un caz bine justificat și întemeiat, precum și în vederea împiedicării producerii unei pagube iminente, care nu ar mai putea fi recuperată. Or, este de observat că reclamanta nu se află într-o asemenea situație de excepție, întrucât prin acțiunea de față nu se face dovada îndeplinirii în mod cumulativ a acestor condiții. Totodată, înscrisurile anexate nu fac dovada situației de excepție reținută de instanța de fond, mai ales că se face trimitere și la Recomandarea nr. (89) 8 din 1989 a Comitetului de Miniștrii din cadrul Consiliului Europei, care scoate în evidență tocmai o astfel de situație. În lipsa existenței unui argument juridic aparent valabil față de legalitatea actului administrativ, invocarea de către instanța de fond a Recomandării nr. (89) 8 din 1989 nu-și găsește aplicabilitatea în cauza de față.

Considerentele și soluția instanței de recurs

Recursul este nefondat.

Conform instanței de fond, în cauză este dovedit cazul bine justificat, având în vedere că reclamanta a susținut prin contestația formulată că organele fiscale au aplicat o altă cota de impozitare decât cele legale aplicabile și că au reținut obligații fiscale care în realitate erau prescrise. În această situație, a apreciat prima instanță, sunt suficiente indicii care să creeze aparenta conturare a acelor împrejurări legate de starea de fapt și de drept prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

În opoziție cu concluzia instanței de fond, Înalta Curte apreciază că în speță nu este satisfăcută exigența legală a cazului bine justificat, astfel cum este definit în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea contenciosului administrativ. Conform definiției legale a cazului bine justificat, expresia se referă la „acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ”. Având ca reper definiția legală precitată, judecătorul cauzei deși nu este învestit cu puterea juridică de a face o examinare pe fond a legalității actului contestat, el trebuie totuși să procedeze la analizarea actului infralegislativ, însă este ținut să se limiteze doar la o simplă pipăire a fondului. Aceasta înseamnă să arate care sunt acele împrejurări care creează o îndoială în privința legalității actelor administrative și care l-au convins să procedeze la suspendarea actelor infralegislative. Or, în speță, judecătorul cauzei a consemnat că reclamanta, prin contestația formulată, a indicat că organele de inspecție fiscală au aplicat o altă cotă de impozitare decât cea legală și, în plus, că o obligațiile fiscale erau în realitate prescrise. Simpla consemnare a opiniei reclamantei, fără un examen al legalității actului administrativ, în condițiile prescrise în art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, prin prisma celor invocate în cererea de chemare în judecată, nu dovedește îndeplinirea cazului bine justificat, astfel cum este definit în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr 554/2004. Este de observat că nici reclamanta, în cererea adresată instanței, nu a dezvoltat o argumentație a cazului bine justificat, limitându-se, la rândul său, să susțină că s-a aplicat o cotă nelegală de impozitare și că în realitate, obligațiile fiscale reținute sunt prescrise.

În ceea ce privește cealaltă condiție de fond prevăzută în art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554 din 2004, a pagubei iminente, judecătorul cauze a considerat că este îndeplinită dat fiind, pe de o parte, cuantumul ridicat al obligațiilor fiscale, și, pe de altă departe, situația concretă în care se află reclamant, având în derulare proiecte majore de investiții.

Înalta Curte constantă, contrar celor reținute de primă instanță, că nici această condiție nu este îndeplinită. Sub acest aspect, în mod constant în jurisprudența instanței supreme s-a arătat că executarea unei obligații bugetare ce a fost stabilită printr-un act administrativ fiscal se bucură de prezumția de legalitate, și nu poate constitui prin ea însăși o pagubă în sensul art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, pentru că nu reprezintă o diminuare ilicită a patrimoniului. Simpla afirmație din partea reclamantei referitoare la cuantumul obligației fiscale a cărei executare i-ar bloca activitatea nu conduce implicit la concluzia existenței aceste condiții, în situația executării actului administrativ fiscal. Elemente suplimentare ar fi trebuit să fie aduse de către reclamantă, cum ar cifra de afaceri pentru a demonstra puterea sa economică, precum și alți indicatori economico-financiari, pe bază de probe, pentru a demonstra că executarea deciziei de impunere din 28 februarie 2013 i-ar bloca activitatea, cu consecințe dificil de reparat ulterior.

În fine, invocarea de către judecătorul cauzei a Recomandării nr. (89) 8 din 1989 a Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei, ca temei juridic al suspendării actelor infralegislative atacate în prezenta cauză, se bazează pe o interpretare îndoielnică a documentului internațional amintit. Instanța, în cuprinsul hotărârii pronunțate a arătat că are în vedere la pronunțarea soluției și această Recomandare, sugerând că aceasta este un act juridic normativ aplicabil în speță în materia suspendării actelor administrative.

În realitate, observă Înalta Curte, Recomandarea (89) 8 din 1989 a Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei nu are caracter normativ, și nici nu are aplicabilitate directă în ordinea juridică națională, conform doctrinei de drept internațional public fiind plasată în categoria soft law. Recomandarea nu se adresează sistemului judiciar național, ci legislatorilor naționali, invitându-i pe aceștia din urmă a adopta în legislațiile naționale proprii anumite standarde juridice în materia suspendării actelor administrative. Așa cum rezultă din conținutul însăși al Recomandării, acest document european a fost adoptat în baza art. 15 lit. b) din Statutul Consiliului Europei, prevedere care autorizează Comitetul Miniștrilor să facă recomandări prin care invită statele componente ale Consiliului să facă cunoscute măsurile luate în privința acestora. Rezultă cu puterea evidenței așadar că Recomandarea nr. (89) 8 din 1989 a Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei este un simplu text de persuasiune, nu are caracter manifest normativ și deci nu poate fi invocată ca bază legală a suspendării actelor administrative. Desigur, principiile enunțate acolo pot fi utilizate ca argumente în cadrul analizei pe care judecătorul investit în baza art. 14 alin. (1), respectiv art. 15 din Legea contenciosului administrativ, având în vedere că Statul Român a implementat standardele propuse de către Comitetul de Miniștri în legislația națională, însă nu ca argumente juridice care să reprezinte temeiul legal al unei sentințe judecătorești.

Față de cele ce preced, Înalta Curte, potrivit art. 496 C. proc. civ. va admite recursul declarat de către pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov împotriva sentinței recurate, va casa hotărârea și, rejudecând, va respinge acțiunea formulată de către reclamantă, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov împotriva sentinței nr. 123/F din 19 iunie 2013 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând, respinge acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL Brașov, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 07 octombrie 2015.