ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 51/2008

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 51/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr.

714 din 10 februarie 2005 pronunțată în dosar nr. 17070/2002 al Tribunalului

București, secția a VI-a comercială, s-a admis în parte acțiunea formulată de

reclamanta SC C.I.T.C., prin administrator judiciar SC C.SRL București și SC C.

SA București împotriva pârâtei SC B. SA București cu consecința obligării

acesteia la plata sumei de 1.402.369.984 lei pretenții către SC C. SA și

179.311.300 lei cheltuieli de judecată, fiind respinse celelalte cereri ca

neîntemeiate.

Pentru a pronunța această

soluție, tribunalul a reținut, în esență, că reclamanta C.I.T.C. SA, prin

administrator judiciar SC C. SRL București se află începând cu data de 19

martie 2002 în procedura falimentului prevăzută de Legea nr. 64/1995 republicată,

fiind numit în calitate de administrator judiciar SC C. SRL. Pe parcursul

soluționării cauzei, respectiv la data de 18 aprilie 2005 s-a încheiat un

contract de cesiune de drepturi litigioase prin care reclamanta a cesionat

toate drepturile pe care le avea împotriva pârâtei rezultate din executarea

contractului nr. 2158 și 2159/1999 și a sumelor reprezentând profitul

nerealizat ca urmare a rezilierii unilaterale a contractului nr. 2159/1999.

Astfel, arată prima

instanță, în temeiul contractelor anterior menționate, modificarea prin actele

adiționale, reclamanta s-a obligat să execute lucrări de construcții montaj la

obiectivul B., sucursala Militari și Centrul de calcul București și să

efectueze expertiza tehnică a imobilului, lucrări care nu au fost finalizate

deoarece la data de 27 noiembrie 2000, pârâta a reziliat unilateral

contractele.

În consecință, pe baza

expertizei efectuate și a recunoașterilor pârâtei, s-a apreciat ca fiind

întemeiate parțial pretențiile reclamantei, admițându-le în această măsură.

Pentru a proceda de această

manieră s-a avut în vedere faptul că valoarea lucrărilor pentru organizarea

șantierului putea fi realizată din avansul de 15 % achitat antreprenorului

general la începutul lunii iunie 1999, motiv pentru care penalitățile

solicitate de reclamantă sub forma diferenței de curs valutar, nu sunt

justificate. De asemenea, nu sunt datorate nici diferențele dintre dobânda

medie la termen pentru depozite și dobânda la vedere de 7 % pe an, deoarece

nivelul dobânzii acordate de B. pentru acest depozit a fost acceptat de

reclamantă.

Prin urmare, raportat la

modul de îndeplinire a obligațiilor asumate de părți, sumele achitate cu titlu

de avans, valoarea garanției de bună execuție, tribunalul a obligat pârâta la

plata sumei de 1.402.369.984 lei, respingând restul pretențiilor formulate de

reclamantă.

De asemenea, a fost respinsă

și cererea de compensare a creanțelor formulată de pârâtă, cu motivarea că

cererea reconvențională a fost disjunsă ca urmare a deschiderii procedurii

falimentului față de reclamantă, iar pe de altă parte pentru că o eventuală

compensare a datoriilor reciproce se va putea efectua în procedura falimentului

unde de altfel pârâta a formulat o declarație de creanță.

Prin decizia nr. 687 din 24

octombrie 2005 pronunțată în dosar nr. 833/2005 al Curții de Apel București, secția

a V-a comercială, s-a anulat, ca netimbrat, apelul reclamantei SC C. SA și s-a

respins ca nefondat apelul declarat de pârâta SC B. SA.

Instanța de control judiciar

a respins criticile privind greșita introducere în cauză a cesionarei SC C. SA

având în vedere că, contrar susținerilor apelantei, contractul de cesiune a

fost validat prin încheierea din 2 iulie 2004 a judecătorului sindic pronunțată

în temeiul art. 23 lit. j) din Legea nr. 64/1995.

De asemenea, a reținut

curtea de apel și cuantumul sumei datorate de pârâtă a fost corect stabilit de

tribunal pe baza concluziilor expertizei, dar și a propriei recunoașteri a

pârâtei care prin înscrisul depus a arătat că suma de 1.402.369.981 lei urmează

a fi plătită reclamantei.

În privința înlăturării

compensării invocate de pârâtă soluția este determinată de prevederile art. 42

din legea falimentului, pe de o parte, precum și a art. 54 din aceeași lege,

care prevede posibilitatea compensării, dar, în cadrul acestei proceduri

speciale, astfel încât și textele legale anterior menționate au fost corect

aplicate de prima instanță.

Împotriva acestei decizii a

declarat recurs pârâta SC B. SA București criticând-o pentru motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7,8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor,

recurenta invocă faptul că decizia cuprinde motive contradictorii rezultate din

concluzia instanței conform căreia în cauză sunt incidente prevederile art. 42

din Legea nr. 64/1995 referitoare la suspendarea acțiunilor îndreptate

împotriva debitorului din această procedură precum și ale art. 54 din aceeași

lege, privind posibilitatea compensării, deși prin aplicarea celor două texte

legale s-ar fi putut ajunge la soluții opuse.

De asemenea, arată

recurenta, concluzia instanțelor în sensul că a fost recunoscut debitul la

plata căruia a și fost obligată, nu constituie decât o interpretare

tendențioasă și contrară a poziției formulate pe parcursul litigiului, în

condițiile în care, deși este real că a recunoscut o parte din lucrările

executate, în limita sumei de 1.402.369.984 lei a solicitat ca aceste pretenții

să fie compensate cu avansul acordat. De altfel, sub acest aspect sunt greșit

interpretate și concluziile raportului de expertiză.

Ultima critică, vizează, din

nou greșita aplicare a prevederilor art. 42 și 54 din Legea nr. 64/1995, în

sensul că, contrar interpretării date de instanțe, în speță sunt îndeplinite

condițiile compensării legale care au operat la data de 31 octombrie 2001,

adică anterior deschiderii procedurii falimentului, față de reclamantă, în luna

martie 2002.

În această ordine de idei,

precizează recurenta, în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 42 din aceeași

lege, cu consecința suspendării cauzei pentru că nu se solicită obligarea

debitorului la restituirea sumelor acordate în avans ci numai recunoașterea că

această sumă s-a plătit, sens în care trebuie interpretate și prevederile art. 54

care prevăd posibilitatea unui creditor să invoce compensarea legală față de

creanța unui debitor supus procedurii speciale. Din acest motiv compensarea nu

putea fi respinsă având în vedere și faptul că drepturile litigioase au fost

preluate de SC C. SA căreia nu îi sunt aplicabile prevederile art. 42 din Legea

nr. 64/1995.

Analizând recursul formulat

prin prisma motivelor invocate raportat la prevederile art. 304 pct. 7,8 și 9 C.

proc. civ., curtea constată că acesta este nefondat.

Cu precizarea că, vor fi

examinate doar criticile de nelegalitate nu și acelea referitoare la analiza

probelor, în speță a expertizei efectuate în cauză, deoarece acesta este în

exclusivitate atributul instanței de apel în considerarea caracterului

devolutiv al acestei căi de atac.

Din această perspectivă

primul motiv de recurs este nefondat, în condițiile în care ambele instanțe au

făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 42 și 54 din Legea nr. 64/1995 (în

prezent Legea nr. 85/2006).

Raportat la împrejurarea

deschiderii procedurii falimentului față de reclamanta SC C. SA, în mod justificat

s-a dat eficiență prevederilor legale anterior menționate cu consecința că în

această procedură, de drept comun s-a respins cererea de compensare a

creanțelor.

Cu alte cuvinte, conform art.

42 din Legea nr. 64/1995, deschiderea procedurii falimentului are drept efect

suspendarea acțiunilor judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea

creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale, situație în care în mod

evident cererea reconvențională formulată de pârâtă nu a mai putut fi

analizată, fiind justificat disjunsă prin încheierea tribunalului din 19

decembrie 2002.

Aplicarea acestui text

legal, nu este contrară cu prevederile art. 54 din aceeași lege, ci dimpotrivă,

deoarece motivul pentru care instanțele au înlăturat compensarea a fost tocmai

acela că față de un debitor aflat în procedura falimentului această modalitate

de stingere a obligațiilor poate opera doar în condițiile legii speciale, fiind

atributul judecătorului sindic.

De altfel, pentru creanța ce

a făcut obiectul cererii reconvenționale, pârâta a depus și declarație de creanță

în dosarul de faliment ceea ce constituie un argument în plus pentru

respingerea cererii de compensare în prezentul litigiu desfășurat după regulile

dreptului comun, nefiind admisibilă valorificarea aceleiași pretenții în două

proceduri distincte.

Din aceleași motive, este

nefondată și critica referitoare la greșita aplicare a acestor texte legale și

față de reclamanta SC C. SA care nu se află sub incidența procedurii

reglementate de legea falimentului, deoarece cererea reconvențională a fost

formulată în contradictoriu cu reclamanta SC C.I.T.C., iar existența sau nu a

condițiilor compensării urmează a fi analizate în dosarul de faliment.

De asemenea, sunt

neîntemeiate și criticile referitoare la cuantumul sumei la plata căreia

recurenta a fost obligată, în considerarea faptului că acțiunea a fost admisă

în limita propriei recunoașteri a pârâtei.

În consecință, reținând că

recurenta, interpretând eronat textele legale anterior menționate, formulează

critici nefondate, recursul va fi respins ca atare conform art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâta SC B. SA București împotriva deciziei nr. 687 din 24 octombrie 2005

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 ianuarie 2008.