ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 51/2008

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 714 din 10 februarie 2005 pronunțată în dosar nr. 17070/2002 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC C.I.T.C., prin administrator judiciar SC C.SRL București și SC C. SA București împotriva pârâtei SC B. SA București cu consecința obligării acesteia la plata sumei de 1.402.369.984 lei pretenții către SC C. SA și 179.311.300 lei cheltuieli de judecată, fiind respinse celelalte cereri ca neîntemeiate. Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut, în esență, că reclamanta C.I.T.C. SA, prin administrator judiciar SC C. SRL București se află începând cu data de 19 martie 2002 în procedura falimentului prevăzută de Legea nr. 64/1995 republicată, fiind numit în calitate de administrator judiciar SC C. SRL.

Pe parcursul soluționării cauzei, respectiv la data de 18 aprilie 2005 s-a încheiat un contract de cesiune de drepturi litigioase prin care reclamanta a cesionat toate drepturile pe care le avea împotriva pârâtei rezultate din executarea contractului nr. 2158 și 2159/1999 și a sumelor reprezentând profitul nerealizat ca urmare a rezilierii unilaterale a contractului nr. 2159/1999. Astfel, arată prima instanță, în temeiul contractelor anterior menționate, modificarea prin actele adiționale, reclamanta s-a obligat să execute lucrări de construcții montaj la obiectivul B., sucursala Militari și Centrul de calcul București și să efectueze expertiza tehnică a imobilului, lucrări care nu au fost finalizate deoarece la data de 27 noiembrie 2000, pârâta a reziliat unilateral contractele.

În consecință, pe baza expertizei efectuate și a recunoașterilor pârâtei, s-a apreciat ca fiind întemeiate parțial pretențiile reclamantei, admițându-le în această măsură. Pentru a proceda de această manieră s-a avut în vedere faptul că valoarea lucrărilor pentru organizarea șantierului putea fi realizată din avansul de 15 % achitat antreprenorului general la începutul lunii iunie 1999, motiv pentru care penalitățile solicitate de reclamantă sub forma diferenței de curs valutar, nu sunt justificate. De asemenea, nu sunt datorate nici diferențele dintre dobânda medie la termen pentru depozite și dobânda la vedere de 7 % pe an, deoarece nivelul dobânzii acordate de B. pentru acest depozit a fost acceptat de reclamantă.

Prin urmare, raportat la modul de îndeplinire a obligațiilor asumate de părți, sumele achitate cu titlu de avans, valoarea garanției de bună execuție, tribunalul a obligat pârâta la plata sumei de 1.402.369.984 lei, respingând restul pretențiilor formulate de reclamantă. De asemenea, a fost respinsă și cererea de compensare a creanțelor formulată de pârâtă, cu motivarea că cererea reconvențională a fost disjunsă ca urmare a deschiderii procedurii falimentului față de reclamantă, iar pe de altă parte pentru că o eventuală compensare a datoriilor reciproce se va putea efectua în procedura falimentului unde de altfel pârâta a formulat o declarație de creanță. Prin decizia nr. 687 din 24 octombrie 2005 pronunțată în dosar nr. 833/2005 al Curții de Apel București, secția a V-a comercială, s-a anulat, ca netimbrat, apelul reclamantei SC C. SA și s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta SC B. SA.

Instanța de control judiciar a respins criticile privind greșita introducere în cauză a cesionarei SC C. SA având în vedere că, contrar susținerilor apelantei, contractul de cesiune a fost validat prin încheierea din 2 iulie 2004 a judecătorului sindic pronunțată în temeiul art. 23 lit. j) din Legea nr. 64/1995. De asemenea, a reținut curtea de apel și cuantumul sumei datorate de pârâtă a fost corect stabilit de tribunal pe baza concluziilor expertizei, dar și a propriei recunoașteri a pârâtei care prin înscrisul depus a arătat că suma de 1.402.369.981 lei urmează a fi plătită reclamantei. În privința înlăturării compensării invocate de pârâtă soluția este determinată de prevederile art. 42 din legea falimentului, pe de o parte, precum și a art. 54 din aceeași lege, care prevede posibilitatea compensării, dar, în cadrul acestei proceduri speciale, astfel încât și textele legale anterior menționate au fost corect aplicate de prima instanță.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC B. SA București criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7,8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor, recurenta invocă faptul că decizia cuprinde motive contradictorii rezultate din concluzia instanței conform căreia în cauză sunt incidente prevederile art. 42 din Legea nr. 64/1995 referitoare la suspendarea acțiunilor îndreptate împotriva debitorului din această procedură precum și ale art. 54 din aceeași lege, privind posibilitatea compensării, deși prin aplicarea celor două texte legale s-ar fi putut ajunge la soluții opuse.

De asemenea, arată recurenta, concluzia instanțelor în sensul că a fost recunoscut debitul la plata căruia a și fost obligată, nu constituie decât o interpretare tendențioasă și contrară a poziției formulate pe parcursul litigiului, în condițiile în care, deși este real că a recunoscut o parte din lucrările executate, în limita sumei de 1.402.369.984 lei a solicitat ca aceste pretenții să fie compensate cu avansul acordat. De altfel, sub acest aspect sunt greșit interpretate și concluziile raportului de expertiză.

Ultima critică, vizează, din nou greșita aplicare a prevederilor art. 42 și 54 din Legea nr. 64/1995, în sensul că, contrar interpretării date de instanțe, în speță sunt îndeplinite condițiile compensării legale care au operat la data de 31 octombrie 2001, adică anterior deschiderii procedurii falimentului, față de reclamantă, în luna martie 2002. În această ordine de idei, precizează recurenta, în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 42 din aceeași lege, cu consecința suspendării cauzei pentru că nu se solicită obligarea debitorului la restituirea sumelor acordate în avans ci numai recunoașterea că această sumă s-a plătit, sens în care trebuie interpretate și prevederile art. 54 care prevăd posibilitatea unui creditor să invoce compensarea legală față de creanța unui debitor supus procedurii speciale.

Din acest motiv compensarea nu putea fi respinsă având în vedere și faptul că drepturile litigioase au fost preluate de SC C. SA căreia nu îi sunt aplicabile prevederile art. 42 din Legea nr. 64/1995. Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate raportat la prevederile art. 304 pct. 7,8 și 9 C. proc. civ., curtea constată că acesta este nefondat. Cu precizarea că, vor fi examinate doar criticile de nelegalitate nu și acelea referitoare la analiza probelor, în speță a expertizei efectuate în cauză, deoarece acesta este în exclusivitate atributul instanței de apel în considerarea caracterului devolutiv al acestei căi de atac. Din această perspectivă primul motiv de recurs este nefondat, în condițiile în care ambele instanțe au făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 42 și 54 din Legea nr. 64/1995 (în prezent Legea nr. 85/2006).

Raportat la împrejurarea deschiderii procedurii falimentului față de reclamanta SC C. SA, în mod justificat s-a dat eficiență prevederilor legale anterior menționate cu consecința că în această procedură, de drept comun s-a respins cererea de compensare a creanțelor.

Cu alte cuvinte, conform art. 42 din Legea nr. 64/1995, deschiderea procedurii falimentului are drept efect suspendarea acțiunilor judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale, situație în care în mod evident cererea reconvențională formulată de pârâtă nu a mai putut fi analizată, fiind justificat disjunsă prin încheierea tribunalului din 19 decembrie 2002. Aplicarea acestui text legal, nu este contrară cu prevederile art. 54 din aceeași lege, ci dimpotrivă, deoarece motivul pentru care instanțele au înlăturat compensarea a fost tocmai acela că față de un debitor aflat în procedura falimentului această modalitate de stingere a obligațiilor poate opera doar în condițiile legii speciale, fiind atributul judecătorului sindic.

De altfel, pentru creanța ce a făcut obiectul cererii reconvenționale, pârâta a depus și declarație de creanță în dosarul de faliment ceea ce constituie un argument în plus pentru respingerea cererii de compensare în prezentul litigiu desfășurat după regulile dreptului comun, nefiind admisibilă valorificarea aceleiași pretenții în două proceduri distincte. Din aceleași motive, este nefondată și critica referitoare la greșita aplicare a acestor texte legale și față de reclamanta SC C. SA care nu se află sub incidența procedurii reglementate de legea falimentului, deoarece cererea reconvențională a fost formulată în contradictoriu cu reclamanta SC C.I.T.C., iar existența sau nu a condițiilor compensării urmează a fi analizate în dosarul de faliment.

De asemenea, sunt neîntemeiate și criticile referitoare la cuantumul sumei la plata căreia recurenta a fost obligată, în considerarea faptului că acțiunea a fost admisă în limita propriei recunoașteri a pârâtei. În consecință, reținând că recurenta, interpretând eronat textele legale anterior menționate, formulează critici nefondate, recursul va fi respins ca atare conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC B. SA București împotriva deciziei nr. 687 din 24 octombrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 ianuarie 2008.